Arhive etichetă: agentul-vip

Kamara si visul Cenusaresei de la videochat

Privesc si ma intreb daca, atunci cand iubirea prinde cheag in sufletele a doi oameni, in scanteia cea mai pura a desavarsirii n-ar trebui sa exista inca o secunda de cumpana. O secunda de judecata. Ar putea fi macar o drama in minus pe lume.
Am perfect in minte momentul in care Kamara, baiatul innebunit dupa fotbal din trupa Alb-Negru, pasea in urma ei, intrand in studiul Agentului VIP. Kamarra a credea in iubiri ca in filme. Oana era fata simpla de la magazin, emigranta la Paris, ce traia visul Cenusaresei, iar printul ce i se daduse – si in care spunea ca ea crede pana la cer – era Kamara. Un flirt pe Facebook, o intalnire curajoasa, o compatibilitate a senzualitatii cu nopti albe si… casatoria a aparut in plan atat de repede!
„Esti sigur ca e bine atat de repede?”. Eu, circumspectul de serviciu, care s-a indragostit pe loc in acelasi studio.
„Este perfecta! Sunt fericit!”.
Apoi, am mai multe secvente in care visul Cenusaresei mergea mai departe. Oana, sotia lui Kamarra, era Kim, cu aspiratii de cantareata hranite de el si Ralflo, prietenul lor cel bun.
O vad apoi pe Oana, cu visul lor in pantece. Ce ar fi putut sa opreasca fericirea?

Orice. Chiar si cel mai mare ghinion din lume. Sa dai peste un doctor cu profil de macelar, cand sotul tau e plecat cu nebunia lui de fotbal in lume si tu nu ai curaj sa ajungi la Bucuresti, pentru a naste in siguranta.
Drama ingrozitoare a nasterii unui copil cu probleme e fifty-fifty. Ori revarsa raiuri de dragoste peste prunc si parintii se strang in bratele durerii, ca unul si acelasi trup. Sau reprosurile ucid tot.
Povestea lor, povestea a milioane de cupluri care au ales despartirea.
Altceva efectiv ma amuteste.
Detaliile ingrozitoare ale despartirii. Lansarea lor in public.
Unde mai e visul Cenusaresei? In banii gramada de dolari castigati de ea la videochat? In aventura ei, provocata de o alta aventura a lui, in care, desi Kamara a provocat o „intalnire de gradul trei” cu ea si amorezul, actul sexual s-a consumat? Apoi noua iubita a lui Kamara, expusa mediatic in cadrul extins, pentru a da bir cu fugitii?
Ratacit intre atatea grozavii, e un copilas care nu va putea fi bine niciodata. Pentru care amandoi si-au consumat ani si suflet, dar care azi ar cere liniste, daca ar putea, pentru felul lui firav de a trai. Dar cine mai are rabdare…

Gheorghe. Şi ocazia în care înţelegem că pierdem, de fapt, totul.

Nu scriu aceste rânduri pentru cel care ar trebui să le citească. Era Andrei Gheorghe, e în continuare Andrei Gheorghe pentru cei cărora le-a schimbat viaţa în vreun fel. Nici măcar nu mă adresez lumii cu speranţa că se poate întâmpla ceva bun, ceva mai înalt. Cei ce vibrau cu el se vor regăsi, cei ce nu vibrează nici măcar nu vor citi. Acesta este motivul pentru care scriu mai multe pentru sufletul meu.
Curg amintirile despre Andrei Gheorghe. Curg omagiile. Cu mai mult patos de la cei care l-au tratat cu sictir. Eu… Aş putea să-mi amintesc salutul camaraderesc, zâmbitor, când ne-am intersectat acum câteva luni. Sau admiraţia cu care i-am privit, într-un week-end petrecut împreună la Arsenal Park Orăştie, dragostea părintească cu care avea grijă de copiii soţiei sale, Petruţa. Sau faptul că, acum zece ani, nominaliza Agentul VIP ca una dintre emisiunile sale preferate. Nici măcar momentul în care eram ochi în ochi, cu venele umflate la gâtlejuri, la Premiile VIP, el ţipând: „Eu nu am să mai urc pe scenă, câtă vreme e aici şi jigodia aia coruptă!”. Un tip din zona de business, cu care avea ceva personal. Diplomaţia a salvat momentul.
Acestea rămân la mine. Aşa cum a oferit multor oameni amintiri la extreme.

Vorbesc acum despre ceea cum arată această lume şi înainte, şi după ce a plecat Andrei. Un tablou al felului în care această lume se duce naibii. Nu am fost de acord cu multe idei ale lui Gheorghe – şi cel mai tranşant pe tema raportului lui cu Dumnezeu şi cu preoţii -, dar spiritul liber, profund democratic, mă făcea să-l ascult şi să polemizez, în gând sau cu voce tare, în funcţie de prezenţa lui. Aceasta este splendoarea existenţei noastre, iar absenţa ei l-a măcinat până la moarte pe Andrei Gheorghe. Priviţi în jur şi înţelegeţi de ce el era izolat şi a privit posibila colaborare cu Marina Almăşan ca un „balon de oxigen”. Era o posibilă ocazie de a difuza păreri care, chiar dacă nu ne plac, simpla dezbatere ne face să mergem mai departe, minţile să lucreze, ideile să se nască. Lumea să crească. Trăim momentul în care părerea contrară naşte duşmănie, aşa că e mai simplu să stăm în „bula” noastră şi să credem că avem dreptate. Jurnalismul părerilor contrarii dispare. Indiferent cât de extrem şi belicoase ar fi ideile – şi Andrei „îngroşa” doar pentru a sublinia efectul -, de o părere altfel nu mai e nevoie, pentru că ura e mai importantă decât „audiatur et altera pars”. Gheorghe nu mai avea loc, pentru că suntem în zona în care, în numele democraţiei şi dezbaterii de idei, toată lumea alege să vorbească de una singură. Incomodul, răul Gheorghe nu era plăcut. Televiziunea adoră oamenii frumoşi, care ascultă cuminţi de comenzi venite din cască sau de pe whatsap, în direct.
Câte spirite libere mai sunt în direct? Ei bine, atâtea câte sunt, ajung să fie demonizate.
Gheorghe a fost un tip care a greşit sau a avut dreptate. A fost generos sau egosit şi nemilos. Arogant sau pâinea lui Dumnezeu. Dar VORBEA, spunea ce crede.
Asta e tot ce am pierdut. Între noi fie vorba – repet, nu putem schimba nimic în lumea asta cu ce scriu – ceea e pierdem e, de fapt, totul.

Ileana Ciuculete a trăit un secol. De iubire.

Un zâmbet de soare.
Aşa o voi vedea, mereu, pe Ileana Ciuculete. Felul în care inunda fiecare întâlnire cu spiritul ei pozitiv era o porţie de optimism şi sinceritate interioară, absolut rarisimă într-un univers folcloric profund pervertit, divizat – în spatele catrinţelor sobre – în găşti, cu un mercantilism dus până la cer şi o răutate şlefuită până la străluciri de diamant.
Deşi curăţenia ei mentală putea părea o formă discretă de inocenţă, Ileana Ciuculete a fost un artist cu gesturi revoluţionare, greu de înghiţit, dar manifestate înaintea vremurilor. Pe vremea când mafiile folclorice nu permiteau nicio breşă, Ileana Ciuculete a sfidat arătându-şi feminitatea şi oferind, astfel, motive pentru a fi ignorată profesional infinit mai mult decât au permis performanţele artistice. Ileana a fost prima care in libertate a cântat folclor şi în civil, iar azi mulţi artişti o fac. Este cea care a scurtat rochia – e drept, avea ce să arate, prilej de frustrări în plus! -, iar acum, o întreagă generaţie de voci tinere nu se sfiesc să etaleze fotografii sexy, festivaluri de operaţii estetice care le fac din ciumă mumă şi jocuri mondene, pe alocuri frivole, care arată că folclorul nu mai poate fi îngheţat în trecut. Adaptarea la vremuri nu se traduce în sfidarea valorilor perene decât în capul celor ce li se cutremură soclul sau dacă îmbâcseala le-a contaminat gândirea. Ileana a fost printre primele artiste vii din folclor şi o parte din ficatul său bolnav îşi are resursa în lipsa de recunoaştere şi respect a unei branşe care se manâncă de vie, când nu-şi zâmbeşte larg, până le crapă obrajii.
Ileana nu era iubită de breaslă pentru că intra cu dezinvoltură în jocuri mondene şi nu-i era ruşine să râdă din toată inima cu un Serghei Mizil. Era vie. Era din carne şi oase, se lua în serios atât cât trebuia. Era autentică. Iar asta i-a încurcat pe mulţi, căci nu simţea să intre în conivenţe şi minciuni pentru a fi un nume la Sala Palatului sau vedetă la postul public care o uita sistematic.

nunta-ciuculete-si-gales

Cornel… Am să am mereu în minte imaginea unui mic dirijor din spatele orchestrei de talent numite Ileana Ciuculete. De parcă a fi taximetrist presupune un fel de înjosire a minţii sau a statutului social, Cornel – care accepta cu drag să-i spun şi „domnul Ciuculete” – era cel care, în serile televizate în care Ileana a venit singură în studio pentru a da replici de duh despre această lume, stâtea în spatele camerei şi făceau un adevărat festival de gesturi şi semne, pentru a-i şopti iubirii sale o idee simpatică. E cel care, simţind-o fragilă, s-a luat de guler cu oricine, fâcând scut în faţa intereselor artistice ale consoartei. Era omul care cerea banii şi să te ferească Dumnezeu să nu cumva să nu te ţii de cuvânt. Spatele scenei e plin de tipi bătăioşi şi, fără el, Ileana ar fi clacat cu mult mai devreme. S-a simţit iubită, ocrotită, încurajată, răsfăţată, apărată, relaxată. Ca în istoria oricărei mari iubiri. Cornel e un tip descurcăreţ, mintea l-ar fi ajutat să atingă un cheag financiar oriunde, nu numai ca umbră a sufletului Ilenei Ciuculete. El însă a iubit-o cu patimă, curat. Aşa cum ar merita fiecare femeie de pe această planetă. Acest fel de iubire – unică şi dătătoare de fericire – i-a lungit Ilenei viaţa mai mult decât existenţa fizică.
Acesta e adevărul – Ileana a trăit, de fapt, o sută de ani!
Căci ce e mai bine pe lumea aceasta – să atingi suta de ani în spatele unei convenţii sociale în care ai uitat acum câte decenii ai auzit ultimul „Te iubesc” sau să simţi clipă de clipă iubirea, secunda de fericire care poate valora cât luni de viaţă cenuşie? Prin iubire, Ileana Ciuculete a trăit un secol de iubire! Chiar şi dacă ar fi durat doar un minut. Dar pur.

Privindu-ne în oglinda unicei iubiri…

Firul de aur îşi căută zenitul, până când dădu
De ţărmul sufletului tău. Zăcăminte de inimi
Îşi aşteptau acolo simfornia întâlnirii. Şocul
Atingerii de şoaptă a născut o auroră boreală…

Istoria mea are – în ciuda unei precocităţi profesionale care mă aduce în situaţia să fi fost deja “bătrân” în jurnalistică la borna celor 40 de ani – o clipă de răscruce. Clipa în care am ALES să îmi asum drumul meu, să fiu în fine stăpân şi responsabil pe fiecare semn al destinului. Ea, clipa, a venit când părea să nu se mai vadă. Atunci, am văzut, în fine, drumul. Muza. Dragostea care împlineşte, lecuieşte, sfinţeşte. Oana. Am povestit de o mie de ori începutul, produs în studioul TV – numitor comun al sclipirii noastre în muncă -, dar puţină lume ştie drumul de la cererea în căsătorie până la pirostrie. Şi chiar şi clipa în care, deşi vorbisem îndelung despre atâtea lucruri, aparent profesionale, până la ora primei noastre întâlniri – produse chiar pe holul Antenei pe 21 ianuarie 2008… LA MULŢI ANI, iubirea mea! -, ea m-a văzut cu coada ochiului şi a trecut imperială către machiaj. Apoi m-am aşezat acolo, lângă ea şi am vorbit.

Firele s-au împletit cu dragoste astrală… Când
Secundele plângeau de dorul unei vieţi… Cum
S-a aşezat o frunte pe inima de fată… Unde
Spre răsăritul fierbinţii dimineţi… Cine

La doar trei săptămâni de la “momentul zero”, într-o seară de Sfântul Valentin, am luat o bijuterie frumoasă şi, orbit de emoţie, i-am dat-o sub ceasul de perete din bucătărie, spunând pierit: “Dacă vei dori să te căsătoreşti, să ştii că aş vrea să fii soţia mea. Ai vrea?”. Frumoasă ca umbra unei idei, a răspuns simplu şi cuceritor…

Când ceasul de visare ne bate clipa albă.
Străluce-vom speranţa cu credinţa laolaltă,
Căci noi vom fi ieşirea din labirintul gri
Şi săruta-voi piatra icoanei tale, zi…

Apoi… totul a curs atât de lin. Sau nu? Pe 8 spre 9 martie, adică intre ziua ei (femeii) şi a mea (de naştere), după un grav accident de maşină, am ales să mă lecuiesc de ghinionul zilei şi am plecat împreună să prezint un eveniment la Mangalia. Cu o şampanie, o orhidee şi două măşti, am plecat spre plajă la miezul nopţii, clipa în care două verighete şi-au facut loc pe degete. Cântam împreună o piesa de Proconsul. “Tu”

Privirea, îngândurarea, glasul, fericirea,
Sărutul, orhideea, dansul, nemurirea.
Inelul, plaja, pasiunea, deşteptarea,
Mireasa, îngenuncherea, balsamul şi visarea.

Viaţa a curs la fel – ca şi cum am fi fost de un veac acolo.
Dar de ce e oare femeia instituţia de deşteptăciune a unei căsnicii? Pentru că ea simte ceea ce noi, bărbaţii, trebuie să ne “prindem”. Visând cu ochii deschişi la o “nuntă frumoasă în Ierusalim”, Oana mi-a dat ideea de a-l căuta de omul providenţial. Ion Antonescu. Îl iubeam pentru felul său deschis, prietenos şi generos cu valorile, dar în acea zi – ce zi! -, l-am sunat şi i-am spus: “Am vrea să fii naşul nostru şi să ne cununi la Ierusalim!”. Iar el a spus: “Incredibil! Veniţi acum la mine! La hotelul meu, se află parintele Ieronim, care slujeşte in Oraşul Sfant! Batem totul în cuie!”.

Cerul nu-mi răspunde. Aş fi vrut să aflu
Care dintre stele îşi coboară minunea pe umerii
Visului meu. Căutam în zadar. Scânteia lumina bolta
Din oglinda inimii mele. Iar tu erai numele ei.

Credeţi în potriviri divine? “Mareşalul” era la masă cu omul lui Dumnezeu şi totul s-a trasat: pe 24 octombrie plecam in Israel, ne cununam civil, apoi pe 25 octombrie plecam spre Ierusalim, la biserica Sfântul Gheorghe. Aveam încă o dată noroc: Ion Antonescu are o pasiune in viaţă – să se întoarcă la meseria de ghid, doar de două-trei ori pe an, şi numai în Israel. Personalităţi şi oameni simpli se luptă acerb pentru locurile în “călătoria cu Antonescu” şi noi găsisem – culmea! – locurile suficiente pentru familie!
Până la mântuire, au fost încercările. Şi minunile. Consulatul de la Tel Aviv m-a anunţat sec că trebuie să facem cununia civilă în Bucureşti. Planul se năruia… L-am anunţat pe parintele Ieronim care, evident complice cu Patronul Sau, mi-a spus: “Căile Domnului sunt nebănuite! Vă veţi căsători civil în Israel. Sunaţi-l pe domnul consul peste două zile!”. Şi drumurile s-au deschis…

Şi iată-ne, în pragul unui alt accident de maşină, în drum spre aeroport. Cât de lung poate fi drumul către fericire?

Noaptea se ascunde în haina resemnării…
De nu ne-am naşte în muguri de extaz
Am coase pizmă în efemerul zării,
Noroc că suntem fericirea florii pe pervaz.

Dumnezeu a vrut să fim în acel avion… Am intrat, de aici, pe mainile Nasului. Toţi – un grup cu prieteni, fini de-ai săi, plus câteva personalităţi.
Am aterizat la amiază, am plecat spre un hotel de pe malul Mediteranei, ne-am îmbrăcat în hainele de cununie şi – cu autocarul! – am ajuns la Consulat. Trandafirii şi rochia alba a Oanei – by Irina Schrotter – îmi sunt cusute în minte… Iar clipa lui “DA” mi se inundă în oceane de bucurie. Visul începea…

Zbor pentru tine cu emoţii de Icar
O sărutare-mi dă puteri de fortăreaţă
Doar Dumnezeu te-a pus la capăt de altar.
Soţia mea, eşti semnul ce face… dimineaţă

Cu un zâmbet enigmatic, naşii ne-au propus să mergem la un restaurant exclusivist, Messa, să luăm cina cu familie şi… acolo ne aştepta tot grupul de prieteni! O seara magică, cu o petrecere superbă, continuată pe plajă mult după miezul nopţii, desculţi in mare, dar cu costume “de gală”! Naşul ne-a pupat, apoi ne-a spus: “La opt dimineaţa, din fata hotelului, spre Ierusalim. Dacă întârziaţi, vă las aici!”

Cântece pe ape, flori de revelaţii,
Zbor pe veşnicie, daruri cu minuni,
Case pe speranţe, zi cu adoraţii,
Toate-ţi cos pe suflet, destinul meu din lumi!

oana turcu5

Opt fără cinci… Negreşit, am fost acolo. Dimineaţa părea aievea. Mergem pe drum către Ierusalim, pentru a descoperi Minunea lumii, dar şi pentru a binecuvânta minunea noastră. Imaginile locurilor în care Isus ne dăduse Pilda intrau şi ieşeau din sufletul nostru. Drumul Crucii, Grădina Ghetsimani, vizita la Mormantul Sfant, Zidul Plangerii… Toate ne binecuvântau, dar ni se derulau aievea în faţa ochilor. Le vedeam în ziua nunţii noastre!
Aşa am petrecut Călătoria cununiei religioase. Trăind şi visând. Spre seară, pe la ora şase, punctualitatea şi-a arătat rostul. Spre apus, eram la Biserica Sfantul Gheorghe, unde Oana a scos din geamantan rochia de mireasă – by Nanette -, eu costumul de mire şi, ca în poveşti, un grup intreg în adidaşi si blugi s-a dat de trei ori peste cap pentru a deveni un alai de nuntaşi! Ieronim părea coborât de pe frescele Sixtinei… Trăiam un film.

Milioane de respiraţii se irosesc, absente de iubire,
Când noi, ca poli magnetici, ne câutâm în depărtări şi respiraţii
Dar lava împlinirii ne părjoleşte,
În şiruri de visări spre noaptea apusului de sărutari.

Din nou în autocar, dar altfel… Cununia religioasă s-a petrecut, suntem îmbrăcaţi de gală şi înaintăm spre Tel Aviv, spre nunta de pe malul mării. Binecuvântaţi de briză, am petrecut o seară relaxată şi superbă la restaurantul London, tot pe plaja. Cu tradiţii româneşti, dar cu un meniu mediteraneean minunat. Cu un dans al fericirii. Mărturiile erau o mică sticluţă de parfum, creat special de Oana pentru eveniment, şi câteva versuri. Iată-le.

De mii de ori dansam valsul între pleoape,
Aşteptând ca braţul să simtă trupul unui vis…
Acum când strînd săruturi pe ochii prinşi în ape
Îmi văd nunta cu tine la porţi de paradis.

“Călătoria de miere” a continuat ca o poveste biblică, în final fericit – survolând toate minunăţiile Israelului, luminaţi de descoperirile unei lumi. Am văzut Galileea, Nazareth, Tiberias, Capernaum. Am facut baie in Marea Moarta! Am fost pe muntele Tabor şi am pus o dorinţă la icoana făcătoare de minuni.
Şi ea a devenit fapt.

Lumina împlinşte săruturi-simfonii
Ne contopim în iarba renaşterii din valsuri.
Îţi simt eternitatea în mângăiere… Vii?
Te aştept la poarta iubirii dintre maluri.

Ne-am rugat la Bethleem, locul Naşterii Măntuitorului – trecând printre mitraliere catre rugăciune. Ne-am botezat amândoi în apa Iordanului. Şi Dumnezeu avusese grijă sa avem un preot ortodox în grup…
Acum ştiti secretul nostru. Acolo, iubirea noastră a plecat către eternitate.

Veşmântul de Infantă, croit în Steaua Nopţii,
Strâbate curţi regale, spre devenirea mea,
Iar cavalerul roşu a poftit a cânta
Balada ta şi-a mea, ce biruinţ-a Sorţii!

P. S.: Versurile de mai sus fac parte dintr-o suită de aproape două sute de dedicaţii de iubire pe Oana le-a găsit în aceşti ani pe perna ei, dimineaţa. E singura dată când am trăit prin poezie. Nu-i aşa că iubirea face minuni ?

Botezatu şi Bianca – farmecul etern al ciorbei reîncălzite

Cătălin Botezatu. Egal cu sine însuşi, şi la 50 de ani. Cu creaţiile şi himerele vieţii sale. Anii trec şi viaţa lui Cătălin pare a fi aidoma unui serial soap opera american, în care scenariul se repetă la infinit, clişeele sunt plantate cu măiestrie acolo unde media le adoră şi publicul, încă, le admite. Dincolo de luminile pe care ştie să le manevreze ca un regizor talentat, viaţa acestui creator fără egal de subiecte mondene este atât de departe de ceea ce vedem la TV. Dar, vorba Mioarei Roman, “nu contează ce faci, ci ceea ce se vede”.

Rostul scrierii acestui text a venit în clipa în care, la aniversarea lui Cătălin – derulată după tipicul deja împământenit, cu prieteni invitaţi în club şi exuberanţă declanşată când camerele de luat vederi înregistrează – a apărut şi o mai veche “operă” a lui: Bianca Drăguşanu. Firesc, nu-i aşa?
Strident, cu adevărat, a fost însă şuvoiul de declaraţii de iubire la adresa aceleiaşi Bianca Drăguşanu care, supărată pe el la ceasul despărţirii de acum cinci ani, admitea public că relaţia a fost doar de faţadă! “Eşti disperat să apari în presă!”, îi ţipa blonda în faţă creatorului ei. Atent să nu o înţepe cu un ac prea mare – să nu se dezumfle ditamai scenariul de succes -, Botezatu a atacat-o atunci cu mănuşi haute-couture, dar Bianca intrase pe pilot automat: “E un pervers, un ipocrit, ca o pisică, se dă pe lângă tine când îi e foame, apoi nu te mai bagă în seamă”. A fost, fără îndoială, prea mult. Lucru pe care l-am amendat la momentul potrivit, căci ea lovea în cel care o pusese pe orbita tabloidelor veşnic dornice de hrană mediatică, dezvăluind ceea ce conveniseră să rămână departe de ochii tuturor.

61707239

Pentru imaginea lui Cătălin Botezatu, Bianca Drăguşanu a fost o lovitură de maestru. În perioada în care câteva bombe de presă întăreau ambiguitatea sa sexuală, Botezatu a scos “din pălărie”, la peste zece ani distanţă de ultima lui relaţie asumată în public – Vanda Vlasov – o voluptoasă blondă, atât de dornică să fie celebră, încât a intrat cu dezinvoltură în toate adorabilele sale uneltiri. Fantomele cu muşchi din viaţa lui Cătălin erau repede date uitării. Povestea a fost scrisă perfect – la momentul potrivit, a apărut un Adrian Cristea care să-i ofere Biancăi ieşirea pefectă în decor. Aventură, o mică tentativă de gelozie cu nedemonstrate umbre de violenţă a lui Cătălin şi… Drăguşanu a trecut la alt nivel!
Finalitatea scandalului, cel puţin în limitele universale ale decenţei şi a stilului cu care Botezatu părea să obişnuiască presa, jucăria sa preferată, ar fi fost o relaţie cordială, mai degrabă de la distanţă, cu complimente sezoniere.
Ceva însă se petrece în mecanismele de PR ale lui Cătălin. Refuz să cred că izvorul de subiecte a secat într-atât de mult.
Sau poate că borna aniversară – 50 de ani – a prilejuit o neaşteptată reacţie nostalgică. Sau poate că domnişoara prezentată la aniversare ca „mama viitorilor copii” a trecut ca un abur de trabuc în club şi era nevoie de „esenţă tare”. Undeva, într-un colţ aproape uitat, sufletul lui Slav, la fel de curat şi de încercat precum al martirilor creştini, avea o tresărire în plus, când Cătălin a trecut la atac: „Eu o iubesc, ea ştie…”. Bianca serveşte la fileu ceva mai hard: „Bote e şi acum gelos pe Victor.”. Şi apoi Cătălin vine la fileu, pentru a trimite în lung de linie: „Aş fi putut să fiu tatăl copilului Biancăi!”. Iar, la final, cu stil – că are ca nimeni altul – Cătălin plasează minore scuze la adresa acelui Slav pe care nu departe de începutul anului, îl trimitea „după ţigări”, ca de obicei: „Eu sunt mai selectiv, Slav nu poate face parte din grupul meu de prieteni!”
A mers şi de data aceasta.
Cătălin Botezatu este, pentru întreaga lume, ca un producător de vată de zahăr de la bâlci. Îţi oferă ceva ce pare diafan şi tentant, e dulce la gust, dar nu te saturi niciodată din această „momeală” şi, la final, râmâi cu ceva lipit de dinţi şi… cam atât.
Noroc că ţara e plină de bâlciuri!

Despre nefericirea de a fi puternică, cu Andreea Marin

Privesc destinul unui femei şi îl văd sub forma unei balanţe, ţinute de mâna diafană şi fermă a Divinităţii. Pe un taler, se află – numeroase – darurile minţii: inteligenţa, curajul, intuiţia, forţa de muncă, dorinţa ardentă de a defini trecerea prin lume cu fapte şi recunoştinţă publică. Pe celălalt taler, este doar atât: inima. Cu toate capriciile, lacrimile, fericirile. Cu tainele şi neuitatele ei. Nimic nu e mai nemeritat, în acest balans al existenţei, decât faptul că, atunci când un taler atârnă prea greu, nefericirea provocată de celălalt devine cotropitoare.

Aceasta este nefericirea vieţii Andreei Marin.
Ghemul de ambiţie care privea fix la 20 de ani Bucureştiul, cu dorinţa de a-l cuceri, a întâlnit un băiat, Cristian, la braţul căruia a plecat pentru a ocupa pupitrul ştirilor naţionale. Şi poate că balanţa ar fi rămas aşa, în echilibru, dacă sclipirea lui Valeriu Lazarov nu ar fi schimbat un crainic plăcut de ştiri în dirijorul perfect al emoţiilor românilor, de la Surprize, surprize. Gloria şi profesia s-au lansat atât de sus pe orbită, încât au făcut ca locul de lângă ea, din inima Andreei, să devină brusc strâmt. Să fie accesibil doar celor care pricep că firea scrupuloasă şi pasiunea pentru rolul public de „făcător de bine” îi vor urmări toată existenţa. Andreea a devenit altcineva: un super-star, dornic să-şi confirme mereu locul, iar Cristi a rămas bărbatul de treabă cu zâmbet ieşean, privind totul dintr-un colţ. Colţul din care s-a deşirat broderia primei căsnicii.
Povestea Andreei Marin nu este, ca a atâtor femei celebre, una în care ea să poată trăi câtă vreme talerele pot fi definitiv debalansate. Aşa că, în goana irepresibilă a succesului televizat, Andreea a continuat să suprapună portretul robot al perechii imaginate clar în inima ei peste profiluri bărbăteşti, seducătoare în parte. Nici businessmani de anvergură sau boemi, nici avocaţi cu aspiraţii nu au avut ingredientul secret greu de definit al fericirii ei – cu pasiune, cu înţelegere, cu putere interioară, cu onestitate.
Andreea a crezut că toate pot fi topite, indiferent de micile semne de întrebare, în creuzetul farmecului unic al lui Ştefan, bărbatul făcut ca femeilor să li se pară de neuitat. Dragostea a depăşit barierele, iar Andreea şi Ştefan au fost investiţi cu moştenirea simbolică, dar înfiorător de grea, a celui mai aspiraţional cuplu din România.
Talerele se debalansau vertiginos către iubire – cariera TV a avut certitudini mai puţin fulminante, până în clipa în care visul Surprizelor s-a curmat. Nimic mai greu pentru cea care fusese atât de sus, încât avea nevoie de o urgentă reinventare şi doar apariţia fiicei i-a vindecat umbra de depresie. Ambiţia ei nu a dat greş însă nici acum. Rolul de „zână” s-a mutat, spectaculos, mai aproape de oameni, prin evenimente cu misiune socială. Efortul a avut însă mereu acelaşi preţ – cât timp ea era ocupată, Ştefan a văzut, peste gard, o copie fidelă, la chip, a ei…

hqdefault

Incapabilă să trăiască sub spectrul unui compromis, Andreea a plecat, purtând în minte gândul că, poate, fericirea stă în ochii unui om mai puţin ocupat, dar mai capabil să ofere iubire curată şi susţinere. Poate prea repede, poate dornică să nu arate lumii că ea a pierdut pariul iubirii, Andreea Marin a crezut că „aerul proaspăt” poate fi Tuncay, tânăr şi viguros. Oare iubirea putea primi un nume din altă lume?
Balanţa s-a ţinut în echilibru, până când firea aprigă din sufletul oricărui turc a dorit să se ridice, din toate punctele de vedere, la nivelul ei. Deşi a fost şi va rămâne, în ciuda calităţilor sale, „soţul Andreei Marin”. În loc de linişte şi ocrotire, a primit provocare. Şi multă, multă îndoială în iubire.
Cu sufletul cernit, Andreea Marin priveşte iar, cocoţată pe talerul înălţat atât de sus al muncii sale, către cel gol, al iubirii. Şi-l umple, din nou, cu vagoane de speranţă. El nu rămâne gol pentru multă vreme, dar cine mai poate spera, ca în poveşti cu zâne, că locul poate fi ocupat o dată pentru totdeauna…

O după-amiază cu Ioana Băsescu

Soarele alegea să scalde o imagine inundată de prietenie printre coloanele Ateneului. Fotograful nu ezită să declanşeze, iar ea îmi arată o fotografie care spune tot despre dragostea ei discretă.
Era vara unor mari promisiuni. Iunie 2008. Ea, Ioana Băsescu, fată de preşedinte şi notar, îl iubea până la nori pe un tip descurcăreţ, Giovanni Francesco, sfidând o vânătoare paparazzi ce sugera că fusese înşelată la drum de seară. Eu, autorul, îi mulţumeam că-mi acorda un interviu care potenţa lansarea revistei „Confidenţial”. E unicul interviu despre viaţa ei de până astăzi.
Vorbele de atunci capătă mai multă valoare acum.

Ioana, de ce ai renunţat la meseria de avocat?
Mi s-a părut ca e mai uşor să fii notar decât avocat. După şapte ani în care am profesat, în decembrie 2004, am constatat că îmi puteam face meseria cu mare greutate. Clienţii mei sperau tot timpul la mai mult – doar îi apără fata lui Băsescu! -, iar eu nu le puteam oferi ceea ce îşi doreau. Unii mă rugau, în 2005, să vin doar la un termen al procesului, să fiu văzută de judecători, nimic mai mult. Prin urmare, am dat examenul pentru notar fără multă pregătire, să văd dacă pot să-l iau…
Şi prima dintre probe a fost exact în ziua în care ai avut prima înfăţişare pentru divorţul cu Bodo…
Da, se vede din notele mele… Adevărul e că orice om pierde obişnuinţa de a învăţa, o data cu trecerea anilor. Nu te mai concentrezi la fel… Atentie însă, luasem în calcul posibilitatea de a ajunge notar în provincie. Nici nu se repartizau locuri în Bucuresti, când am dat examen. Ce-i drept, am căutat ceva timp Pauneştiul pe harta, în ziua anunţării rezultatelor. Dar l-am găsit la două ore distanţă de mers cu maşina de Bucuresti, la 8 kilometri de drumul european. 10.000 de locuitori, 5 biserici şi mii de poveşti.
Când vorbeşti de viaţa în localităţile mici, simt un uşor iz politic.
Nici vorbă! Politica e suficient de bine reprezentată in familie. Eu nu voi intra niciodata în politică. Dar asta nu înseamnă, fireşte, că nu-i voi ajuta mereu pe tata sau pe Elena. De altfel, tata nu ne-a obligat să facem nimic niciodată. Fiecare îşi asumă drumul său.
Chiar aşa, Traian Basescu e descris deseori ca un tată intruziv…
E momentul să lămuresc, o dată pentru totdeauna, problema asta. Oamenii îl văd pe tata şi in familie, ca în politică. Incorect. El are suficientă încredere în noi ca să ne lase să facem singure alegerile în viaţă. Aşa ne-a învaţat de mici, cum ar putea acum să se contrazică? Exemplu: când eu am hotărât să urmez un liceu cu profil uman, tata n-a fost deloc fericit. Dar nu m-a oprit!
Apropo, te vezi des cu tatăl Basescu?
Ne-am văzut des în perioada de după divorţ când am locuit cu părinţii, după ce am vândut casa de la Corbeanca, pentru că nu mai era pe gustul meu. Am căutat mult un loc pe care să-l simt, pentru toata viaţa ca fiind CASA mea. Ştii acel sentiment că eşti “acasă”? Pentru mine, “acasă” va fi mereu apartamentul părinţilor mei de la Constanţa. Acolo, am simtit o căldură greu de înlocuit.
Dezrădăcinare?
O, nu. Dimpotrivă. Din ce in ce mai mult, simt ca suntem o familie mai puternică. Nu uita că, ani şi ani de zile, tata era pentru noi doar o fotografie, fiind plecat în voiaje. Apoi, când s-a apucat de politică, era doar cel care ne pupa seara de “noapte bună” şi atât. Sau îl auzeam la telefon, când noi stăteam încă la Constanţa şi el era la Bucureşti. Acum, îşi încarcă bateriile mai mult ca oricând acasă.
Acolo unde e mama ta, pe care romanii au apreciat-o mereu ca o femeie elegantă!
Dar mama a fost o femeie strălucitoare dintotdeauna. Primele sacouri cu decolteu, stil Jackie Kennedy, de la mama le am, când eram în clasa a noua! Ea este exemplul tipic de femeie care şi-a dedicat viata familiei, dar asta nu o face în niciun caz să fie ştearsă, fără personalitate. Nu, ea şi-a dorit mereu să fie discretă, şi mereu ne sfătuieşte pe toţi să nu exagerăm…
Are timp Traian Băsescu pentru tine? Te ajută?
Daca e nevoie, tata îşi face timp pentru mine. Niciodată nu s-a întâmplat să vreau să vorbesc cu el şi să nu se poată, indifferent unde era şi ce functie ocupa. Întelegeţi, oameni buni, că nu tata ne rezolvă problemele în viaţă şi nu îi cerem asta. Aşa sunt eu – decât să mă duc la tata să-i cer ceva, mai bine fac singură. La 18 ani, mi-a dat cheile de la maşina sşi mi-a zis: “Descurcă-te!”. Pentru o fată, poate e greu, dar e foarte util, pentru că ajungi să nu depinzi de niciun bărbat.
Feminista!
Nu neaparat. Sunt lucruri pe care o femeie nu le poate face fără un bărbat.
Chiar mă întrebam dacă nu vrei să-mi spui nimic de Giovanni…
Dacă vrei să afli ceva, întreabă-l pe el…
Pentru el ai slăbit 25 de kilograme?
Nu slăbim pentru cei din jur, ci pentru noi.
Ok, hai, spune-mi măcar cu ce te-a cucerit…
E un om foarte deschis, foarte cald, sincer. O relaţie frumoasă, care mi-a adus fericire. Dacă pasul următor ar fi să devin mamă? Nu trebuie să-mi doresc doar eu, trebuie să fie şi cineva lângă mine pentru asta…
A sărit lumea pe el, ca să “bage o pilă la dom’ preşedinte”?
Să fim serioşi. Nu mai avem 15 ani. Suntem pe picioarele noastre, nu ne poate păcăli nimeni. Şi apoi, s-a lămurit lumea că tactica asta nu merge la familia Băsescu.
Mă gândesc că divorţul ţi-a dărâmat destule păreri despre cuplu…
Am învăţat atunci că, în viaţă, destule lucruri sunt trecătoare şi nu trebuie să-ţi pară rău pentru ceea ce faci. E important să trăim clipa. Numai de noi depinde modul în care ne trăim viaţa.
Care sunt necazurile şi binefacerile unei stări de fapt: eşti fată de preşedinte?
Uite, încep cu cele mai neplăcute. Evident, sint legate de viaţa mea privată. Nu ştiu de ce viaţa mea ar trebui să fie subiect de dezbatere pentru ziarişti mai mult sau mai puţin informaţi…

de-la-rusi-vin-banii-ioana-basescu-notarul-agreat-de-gazprom-in-tranzactiile-efectuate-in-romania-18471313

Ioana, înţelegi foarte bine, familia preşedintelui ţării va fi mereu un model pentru restul României…
Cristi, gândeşte-te ce soc am avut când m-am dus la prima înfăţişare a divorţului şi efectiv nu aveam loc să intru, din cauza numărului ziartiştilor. Sigur că e un subiect, dar îmi doream să mă lase lumea să respir… Şi apoi, atunci s-a minţit enorm pe seama mea. Jurnaliştii care nu aveau subiecte, inventau fără nicio ruşine. Am rămas consternată când, într-o zi, am găsit un comentariu răutăcios la adresa mea pe un forum de pe net, iar a doua zi, acea informaţie era dată ca fiind sigură de un jurnal…
Exagerezi.
Cum poţi să exagerezi, când vezi un ziar care ieri te divorţa, azi te împacă iar cu soţul, iar mâine te va divorţa iar?! Au fost jurnalişti care au stat şi două săptămâni la Păuneşti, să afle orice chichiţă despre tine. Ce-or fi înţeles locuitorii de la Păuneşti din chestia asta?!
Ioana, înţelege, viaţa ta nu poate fi discretă!
Da, e inevitabil, dar cei de lângă tine suferă mereu. Uite, dacă pe noi doi ne fotografiaza cineva acum şi scriu o tâmpenie, ţi-ar plăcea să dai explicaţii inutile acasă?
Vorbeşte cu ziariştii, atunci, ca să poti fi înţeleasă.
Nu-i aşa. Şi-atunci când te sună şi le spui adevărul, nu publică. Lasă, ca ştiu ei mai bine cum e viaţa mea…
Bine, n-o sa ajungem la nicio concluzie. Spune-mi şi clipele plăcute, ca fiică de preşedinte.
Poate, e clipa cea mai emoţionantă, când tata a fost suspendat de la Cotroceni în 2007. Am mers cu el la mitingurile de susţinere şi mă emoţiona să văd câtă lume era acolo pentru el. Înţelegi? Toata lumea era acolo pentru tatăl meu… Mă ridicam în spatele scenei şi vedeam o mare de lume! Vezi tu, tata ne-a invăţat acasă să fim în primul rând deştepte. Când ajungea acasă, nu ne întreba de rimel ne-am luat, ci se uita în carnetul de note, mai ales să vadă ce am facut la română, matematică şi fizică. Am crescut o dată cu el, ne-am învăţat să fim fetele lui Băsescu. Tata n-a ajuns preşedinte de undeva, de nicăieri. Pe mine nu mă mai poate impresiona niciun om care-mi spune: “Vai, Ioana, dar ce frumoasă te-ai făcut”. Frumoasă am fost tot timpul…

Au trecut ani… Şi viaţa s-a schimbat. În spatele aureolei băsesciene de « salvatore della patria », se ascundea o hidră financiară oribilă, care rânjeşte şi azi din dosarele DNA. Ioana a ajuns acolo unde se temea că va fi trimisă: în faţa camerelor de luat vederi, ca răspunzătoare a unor fapte care au legătură cu tatăl ei. Giovanni a adorat-o până la ultimul denunţ. Şi totuşi există iubire. Şi totuşi există blestem…

Adrian Mutu – Don Juan de Ofsaid

Încerc să rezum într-o cronică de meci viaţa lui Adrian Mutu şi zic: e tipul care începe meciul furibund, înscrie două goluri de generic, urmate de un autogol epic şi, la faza la care faultează dur în propriul careu un adversar la scorul de 2-2, execută două palme arbitrului şi e eliminat! Pe drumul către ieşirea din stadion şi către o suspendare cu amendă financiară usturătoare, Adrian iese relaxat la braţ cu cele trei femei cu care şi-a făcut bezele la loja oficială încă din minutul 2. Ce talent, ce irosire demnă de povestit nepoţilor!
La ceasul darurilor de la ursitoare, Mutu a primit cât pentru un întreg cartier din Piteştiul natal. Dar i s-a lăsat atunci, ca în Cutia Pandorei, „darul” de a nu păcăli pe nimeni, în privinţa vieţii şi caracterului.
Las specialiştii să analizeze cariera sa, trecută de la echipe de lux la spectrul falimentului, în urma prostiei imense cu drogurile consumate la Chelsea. Mai pregnant ar fi bărbatul Adrian Mutu – degrabă consumator de femei frumoase şi de căsnicii fulgerătoare. Lămurit încă din pruncie că are stea în frunte, Adrian a driblat sigur pe el, cu joc de gleznă fină, aventurile sexuale şi viaţa de familie. Cum se spune în lumea gazonului, Mutu a făcut cu brio „ambele faze ale jocului”. Dar mereu a fost prins în ofsaid!

61711723

Pe vremea când creştea ca Făt-frumos într-un an cât alţii în şapte, Mutu o cucerea din două mutări pe Alexandra Dinu şi într-o jumătate de an 2000 ticluia o nuntă de milioane, cu Hagi pe postul de naş. A fost nevoie doar de doi ani, pentru ca Mutu să fie surprins „om la om” cu Cosmina Păsărin, la ceas de sarcină pentru soţie. Şi cât l-a mai iertat Alexandra, chiar şi când Laura Andreşan îl ţintuia chiar în presa londoneză pe lista victimelor sale! Aproape că-l lua din nou de soţ în 2005 – când Adi venise înapoi spăşit după scandalul drogurilor -, dar i-a aruncat jurămintele la coş după ce Aida Yespica, o „panteră” cumpărată de paparazzi ca să arate lumii cu cine se culcă, i-a dat şah mat!
Dumnezeu l-a mai mângâiat o dată pe creştet şi l-a plasat, cu viteza unui blitz, în combinaţia ideală pentru un băiat cuminţit: nevastă dominicancă, look răpitor, fată deşteaptă din familie de oameni bogaţi şi influenţi, plus cireaşa de pe tort: naşul Nicu Gheară, cu care orice e bine, numai să nu joci la ofsaid. O nouă nuntă de poveste, alte promisiuni. Alţi copii frumoşi. Şi acelaşi nărav. Între alte blonde misterioase ce apăreau pe măsură ce Consuelo tot dispărea, vine „capacul”: în rolul panterei soră cu paparazzi vine Bianca Drăguşanu, care – dacă dăm crezare unei legende urbane – nu numai că-l pune pe Mutu în rolul principal al unui film interzis minorilor care-l face vulnerabil, dar, ca să dea lovitura finală, povesteşte, cu amănunte de agent secret, scene de amor în domiciliul conjugal. End of story.
Consuelo e departe. Pe naşul Gheară nu-l întrebaţi de Mutu, că se enervează şi nu e bine… El? Pe vremea când nimeni nu mai ştia dacă statusul de facebook e „single”, „married” sau „it’s complicated”, Mutu execută o Răpire din serai cu Sandra Bachici, iubită de fotbalistul Sepsi şi cerută rapid de soţie de fostul mare decar, ajuns între timp rezervă la echipe în insolvenţă. Se subînţelege că a existat un divorţ, căci Sandra şi Adrian ne arată o cununie pe plaja din Cuba, cu aerul clasicului film Don Juan de Marco, numai că Mutu nu e Johnny Depp şi nici Consuelo nu e de dus la biserică. Mâine-poimâine Sandra aduce pe lume un moştenitor– conform scenariului -, dar divorţul de Consuelo nu s-a pronunţat încă în România! Şi iată cum se adună toate şansele ca Sandra să-l facă tată pe cel pe care îl prezintă drept soţ, dar în faţa legii să fie doar un copil născut în afara unei alte căsătorii.
Noroc că Adrian Mutu crede în steaua lui. Salvarea ar fi ca un producător de la Hollywood să dorească să-i ecranizeze viaţa şi să-l umple de milioane. Dar cine garantează că nu le pierde a doua zi?

EBA, Syda şi dilema Socrului Jucător

În posibilele scenarii mondene cu iz cinematografic pe care le poate lansa România, aş propune, ca alternativă autohtonă la Misiune imposibilă, aventura de a purta numele Băsescu. Pentru o viaţă sau pentru o scurtă perioadă de vreme. Intriga şi suspansul pleacă de la vârf, adică de la vârful familiei. Cu un sensibil profil de sultan, Traian Băsescu a fost preşedinte jucător, dar şi soţ, tată şi, evident, socru jucător. Acum vreo 16 ani, îmi spunea într-un interviu că e căpitan de vas şi acasă, iar restul echipajului, la comanda sa, trec să spele puntea când trebuie. Descedentele – recunoscătoare statutului privilegiat de a fi „fata lui Băsescu” -, mai trec la şmotru, dar cei veniţi prin alianţă spală… putina. Vorbim la ora la care Elena a dat şah mat curioşilor, anunţând că divorţul de Bogdan s-a produs, dar avem şi elemente istorice.

Ca în duelurile de gherilă cu Tăriceanu şi Ponta, Traian Băsescu spune ce crede şi are răbdare de lunetist, până când vorba lui se împlineşte. Facem un arc peste timp şi ne amintim pasiunea mistuitoare a Ioanei pentru Bodo, cel logodit cu altcineva la ora întâlnirii şi despărţit de ambiţioasa aşchie care nu sare departe de trunchi! Tatăl nu l-a văzut cu ochi buni la început, dar nu s-a putut opune căsătoriei. A oficiat chiar el cununia, ca primar, şi a plâns! Acasă nu poţi „mânui”, totuşi, siuaţia ca pe un referendum! Doar câţiva ani au trecut până când divorţul a venit implacabil – Bodo era un outsider într-o lume de business în care Bogdan-Syda şi Radu Pricop au rădăcini mai puternice -, menestrelul fiind acuzat voalat că lipsea prea mult. A doua căsnicie era mai pe sufletul preşedintelui. Au venit, firesc, nepoţii.

elena-base-familie

Elena a fost mereu ambiţia „jucătorului”, pentru că, temperamental, seamănă mai mult cu el. De aici şi o carieră europarlamentară improprie unei fete cu multă bună credinţă şi spirit pozitiv, dar lipsită de abilităţi politice şi de discurs public. Dacă „el” nu dorea, nimic nu se înfăptuia! Mezinele sunt însă deseori mai răsfăţate şi dl Băsescu a înghiţit temporar până şi greu digerabila idilă a fetei cu Andrei Hrebenciuc, căci să te vezi cu posibilul „cuscru” Viorel, chiar şi întâmplător în pragul casei, era un coşmar care nu trecea nici cu o tonă de lămâie. Cu un tată plasat pe orbita de influenţă a sferei politice agreate, dichisitul Bogdan – ce vină o avea băiatul să i se spună Syda? – avea pedigree şi alură, de aici şi binecuvântarea unei nunţi ca în poveşti, cu aproape o mie de nuntaşi dornici să cotizeze şi să fie văzuţi acolo, ca să-i placă şefului, deşi e limpede că orice străduinţă peste limita dorită îl convinge pe Jucător să te sacrifice. De dragul fericirii fetei – aşa cum o vedea el -, Băsescu a binecuvântat nunta, cel mai opulent gest – de sute de mii de euro – al istoriei familiei sale, lucru care i s-a reproşat deseori.
Însă politica nu e viaţă reală şi acumulează atâta ură publică, pentru că liderii construiesc un puzzle, dar mai mereu nu coincide cu ce e în sufletul oamenilor, ci doar cu ce le-ar plăcea lor să fie. Cuplu ideal, familie fără scandal, doi copilaşi veniţi în pas de galop – fericirea în familia Ionescu Băsescu era doar pentru obiective foto. Dragostea nu era profundă. Nu erau făcuţi unul pentru altul. Poate că lumea în care se învârtesc îi împinsese unul în braţele celuilalt. Standardele familiei rămân mereu aceleaşi, indiferent dacă biroul „şefului” mai e sau nu la Cotroceni.
Nu e simplu să porţi acest nume. Şi ca divorţul să nu apară în biografie, trebuie să fii Maria Băsescu. Să te fi măritat într-o vreme în care soţul era pus necondiţionat pe primul plan. Să fii recordmen mondial la răbdare, încredere, iubire, discreţie. Şi să-ţi fie crez că orice cuvânt sau gest nu-l vor face să plece de lângă tine. Elena va iubi din nou, căci această familie are o substanţă seducătoare care tocmai a făcut ca Jucătorul să fi îngurgitat un partid nou într-al său şi să apară din nou pe teren. Se joacă!

De ce-a iubit femeile Mircea Albulescu

Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei, un aristocrat al cavalerismului, un Crai de Curtea Veche a geniului teatral.

Modul în care te raportam noi, bărbaţii, faţă de Femei este oglinda vieţii noastre. Să ne privim în ochii unei femei şi vom şti totul despre noi.

Curtenitor şi sclipitor în egală măsură, dar niciodată mai îndrăzneţ decât s-ar fi cuvenit, Mircea Albulescu era omul lângă care o femeie se simţea pusă pe un piedestal. Nu era nevoie de istorii comune şi nici măcar de convenţii sociale, nenea Mircică era un fel de “scanner” uman de cea mai înaltă fidelitate şi, la vederea fiecărei făpturi, avea o replică şfichiuitoare care definea personajul din faţa sa. Iar dacă acesta era femeie, tonul se îndulcea, pastelul lua locul culorilor tari, ca un fel de mic, dar infinit omagiu adus Femeii care ţine pe umeri această lume, precum Atlas.

Nenea Mircică al meu se hrănea din frumuseţea femeii, din delicateţea ei, din zâmbetul ei. Ajunsese, cu gândurile sale, până în profunzimea esenţei omeneşti şi… acesta era rezultatul. Este printre puţinii oameni de pe această lume pe care îi adoram când îmi complimenta jumătatea.

Pentru superficialii care ar fi văzut în el doar un afemeiat, trebuie să vă spun ca l-am avut în faţa ochilor pe nenea Mircică al meu înainte şi după ce umbra existenţei sale, soţia sa, a pierit după ani de chin pe care maestrul i-a trait la aceeaşi intensitate a durerii, luptându-se cot la cot pentru o nouă zi. O perioadă a dispărut pentru noi atunci… Plecarea ei i-a adus ceva nou în priviri – o nuanţă de tragism, o mare doză de însingurare pe care o ascundea, bravând, şi conştiinţa întâlnirii cu cea care pe 8 aprilie 2016 ni l-a răpit: moartea.

În vara lui 2015, am pătruns în casa lui, pentru că Oana i-a luat ceea ce avea să fie unul dintre ultimele interviuri. Copleşitor de frumos. Deşi am fost ani de zile vecini – apartamentul său se află în acelaşi bloc cu show-room-ul Oanei – abia acum am avut ocazia să-i trec pragul. Şi am avut minunata surpriză să descopăr un cămin cu miros de tinereţe, aerisit, modern, cu amintiri unice, dar care nu sufocau privitorul. Nemuritorul de 80 de ani – pe care-l priveam deseori pe fereastră înaintând cu paşi mici pe bulevard, pe drumul către scena unui alt rol genial – aerisise locul nu pentru a şterge amintirile, ci pentru a face loc proaspăt vieţii în care el, singur, trăia vorbind cu cea care i-a fost o viaţă soţie. Cea care era atunci un abur şi cu care, poate, acum, se strânge în braţe în universul marilor umbre.

„Femei pe lume gasesti cât pofteşti. Soţii, foarte greu”, îmi şoptise după primul an de singurătate. „Nu bănuiam cat de dor imi va fi de ea. Din cand in cand, las câte o haina de-a ei aruncată printr-un colț al casei, ca si cum ar fi aici. Sau imi aranjez seara masa pentru micul dejun, apoi dimineata ma prefac ca sunt surprins ca mi s-a pregatit totul… Mi-au spus câțiva prieteni sa ma însor din nou! Dar nu pot…”

618x424_1386058422bac42bce

E rândul nostru la singurătate… E rândul nostru sa ştim, de la Albulescu citire, că viaţa noastra publică – cea care ne dă dreptul să credem că avem ce rosti în faţa lumii – este doar Masca dincolo de care nu trebuie sa uităm să trăim.

“Bunul meu, din teatru nu e de trăit. Singurul lucru de trăit este viaţa mea, aşa cum a fost. Sau, viaţa ta, cu nevasta ta, cu copilul tău. Sau viaţa mea cu fosta mea soţie, cu copilul meu şi cu nepotul meu. Nu trebuie să confundăm vieţile de pe scenă – care la mine au fost mii, adunând teatrul, cinematografia, radioul – cu VIAŢA adevarată. Îmi asum aceste mii de personaje doar pentru câteva ore, atunci când sunt la spectacol sau câteva zile, când sunt la filmare. Devin acei oameni, câtă vreme îi joc. Apoi am obligaţia, ca să nu înnebunesc, să mă intorc la MINEA MEA, să fiu omul, cetăţeanul, cu micile lui bucurii, obligaţii sau necazuri. Dar mai ales, mai ales, mai ales cu… SPERANŢELE LUI!”

Mulţumesc, nenea Mircică!

Textul a aparut si pe site-ul www.femeide10.ro