Arhive categorie: Diverse

Adio, Florina Cercel! O amintire cu ea si cu Lucrezia Borgia.

O femeie cat un univers! Puternica! Dreapta! Demna!
O sa-mi fie dor de cuvintele frumoase pe care Florina Cercel mi le-a spus, cand am premiat-o pentru rolul din Camerista si cand am avut un dialog superb la Agentul VIP.
O sa-mi fie dor de privirea ei ca un laser, cand m-a intrebat: “Ce se intampla, domnule Brancu, cu televiziunea? Unde duc vremurile acestea?” Aceeasi intrebare ca Marin Moraru, Papaiani si multi altii care nu mai sunt…
Mi-o aduc aminte, maiestuoasa, pe scena Teatrului National, in Lucrezia Borgia. Prietenul meu, Catalin Ionescu Arbore, ii facuse un costum fabulos (il vedeti mai jos), pe care, cu o zi inaintea repetitiei generale, il lasase la portarul Teatrului, cu mentiunea “Pentru Lucrezia Borgia”.
Florina Cercel avea sa vina pentru a-l vedea, iar portarul, naiv, spuse: “Doamna, nu e pentru dvs, e pentru Lucrezia Borgia!”.
Cu vocea ei ca un sfredel, doamna Cercel a spus: “Domnule, EU SUNT LUCREZIA BORGIA.”
E o generatie care lucra pe scena pana la confundarea totala cu personajul. Sa-i plangem. Ca ei nu cred ca o sa mai avem.

De ce Nationala Under 21 e MAXIM!

Under 21…
O mana de pusti care au ajuns intr-o semifinala de Campionat European. Cine minimalizeaza ce au facut acesti copii naste ticalosie, pentru ca, asa cum spunea Gica Hagi, de la finala Cupei Campionilor Europeni din 1989, cand Hagi, Lacatus si acesti stelisti minunati se intalneau si erau invinsi de un OZN – AC Milan, cu Gullit, Van Basten si Rijkaard.
Ceva e nou si absolut incantator in aceasta tanara echipa Under 21. Talente am avut tot timpul, dar tocmai iesim dintr-un lung tunel de talente esuate mioritic exact cand ne era lumea mai draga. De baieti platiti grozavi, dar care tremurau ca piftia in fata unei promovari occidentale mai mari. Dar, dupa o zi de penitenta, o luau de la capat cu arogantele, limuzinele, figurile.
Baietii acestia Under 21, semifinalistii Ianis, Puscas, Baluta, Coman, Cicaldau si Radu, au ceva in plus, pe care nu l-am mai vazut de la Gica Hagi, Gica Popescu si restul marii echipe din 90 – curajul de a se BATE CU ORICE ECHIPA DIN LUME. Rar ni se intampla sa ne batem – “parte in parte” – cu Germania, Anglia, Franta si Croatia.
ACESTA ESTE MARELE CASTIG!

Ramanem fara zei, in anul 100. La moartea lui Dumitru Farcas.

Ne pierdem sufletul. Zi dupa zi.
Astazi, a plecat catre cer un simbol al Romaniei cu spatele drept. Fara compromisuri. Fara indoieli. Patriotism pur. Romania in starea ei ideala.
Dumitru Farcas.
O viata atat de fireasca pentru un geniu romanesc. O viata normala, fara farafastacuri mondene. Doar dedicare pana la uitarea de sine, pentru muzica si Romania.
Daca nu ati vibrat macar o data cand taragotul maestrului Farcas a ridicat clipa catre infinit, ar trebui sa va intrebati daca sunteti romani doar in pasaport.
Moartea lui Dumitru Farcas mi-a creat un deja-vu. A fost ca la Doinea Cornea, simbolul rezistentei ca natiune. A fost si ca la Cristian Topescu, vocea celor mai inaltatoare momente de mandrie ale secolului trecut.
Vibratie nationala? Macar putina vibratie nationala?
Nu.
Iohannis, Dragnea, Dragusanu, Untold, Daea, porci, Crudu.
Actualitatea, mai ales efermera.
Si atunci, va intreb: nu credeti ca destinul ni-i ia pe Cornea, Topescu, Farcas in 2018 si Dumnezeu stie ce-o urma, tocmai atunci cand implinim 100 de ani, ca lectie pentru aceia care nu-si respecta trecutul si nu isi merita viitorul?

Don Vito. Locul in care mananci si te simti ca-n Italia.

Marturisesc: sunt vinovat.
Ador mancarea italiana. Si nu e loc pe lumea asta, unde sa fi calcat, sa nu fi testat – dincolo de bunatatile autohtone – si un restaurant cu parfumul etern al mirodeniilor, bucatariei, aromelor, surprizelor de la “cucina italiana”. De ce Italia? Pentru ca este, in ciuda a ceea ce pare previzibil si liniar – pizza, paste, bistecca, fructe de mare -, gastronomia cu o mie de fete: ale fiecarei mici localitati, unde apare o noua versiune minunata a ceva ceea ce credeai ca stii. Din mana unei bucatarese grozave.
Asta am trait de Pasti la Sorrento si in imprejurimi.
Si de aceea ne-am intors in vara in Italia, dar la Bologna.
E Italia inimii Oanei.

Ne opresc insa multe angajamente, pentru a ajunge mai des acolo. Cei care urmaresc canalele noastre de socializare descopara ca, regulat, ne intoarcem intr-un loc unde savoarea E CA ACOLO. Unde eu nu ma satur de o porte de gamberetti e cozze, ca o simfonie fresh de gusturi, sau de o bistecca piemonteza, cuceritoare.
Trattoria Don Vito.
In locul apropiat de Piata Amzei, mai e ceva care efectiv creeaza iluzia unei “Italii la noi acasa” – muzica de aur a anilor ’80, cu Ricchi e Poveri, Umberto Tozzi, Toto Cutugno, Al Bano si Romina sau Celentanto. Si imaginile lui Mastroianni sau Alberto Sordi de pe pereti.
Unic!
Nu aveti cum sa nu incercati!

Doina Cornea: eroul vs. şampania de 100.000 de euro

“Care era secretul puterii mele, în lupta cu sistemul comunist? Mă gândeam mereu ce ar face polonezii, cu curajul sindicatelor lor. Ce ar fi făcut francezii…”
O femeie, cât o mână de om, trăgea aer în piept şi, astfel, avea curajul de a răspândi manifeste anticomuniste în anii 80, de a scrie la postul de radio “Europa liberă” şi de a suna la ambasadele occidentale, în speranţa unei veşti bune. O profesoară, cu o voce subţirică, dar tăioasă ca un fierăstrău. Şi ochi blânzi, când nu simţeai fulgerul dârzeniei de eroină.
Da. Doina Cornea a fost o eroină. Şi tocmai a plecat unde se va simţi mai bine – în Rai. Să mergem pe logica aspiraţională a Donei Cornea. Ce ar face francezii, polonezii, când le-ar dispare o eroină care s-a luptat incredibil cu un sistem malefic? Ce ar face americanii, cei fără prea multe rădăcini istorice?
Ar fi fost o clipă perfectă pentru un omagiu, funralii naţionale şi o întoarcere la reperele de fiinţă şi de suflet ale Doinei Cornea.
Românii au altă treabă decât să-şi iubească eroii. Politică zilnică fără sfârşit. Monden folosit până la refuz. Da, Doina Conea a supravieţuit pentru scurtă vreme şi ştirii şampaniei de 100.000 de euro! Delirul nopţilor de 1 Mai nu mai e apanajul specialiştilor în monden, ci chiar tema preferată a televiziunilor de ştiri, cu pretenţii de influenţă în mentalul profund al poporului român.
O şampanie mult prea scumpă ajunge să fie mai importantă, pentru agenda fiecărui om şi a canalelor media cu pretenţii, decât memoria unui om, Doina Cornea, a cărui sacrificiu face ca azi să nu mai trăim în comunism… Eroi sau viaţă de consum? Cum o fi bine să trăim?
Sau nu ne mai dăm seama unde trăim?
Nu. Doina Cornea a plecat aproape în anonimat. Mulţumim, doamnă. Ce minune ai fost… şi cum am ştiut cu toţii să te uităm cât ai fost aici.
Iar noi? Noi merităm tot ceea ce avem. Sau nu avem.

Dor de Stela Popescu (9 motive)

Trec zilele şi simţim tot mai dureros că lumea se va mişca tot mai greu – iar lumina va răzbate tot mai anevoie printre nori – fără un reper. Fără un superlativ. Fără o sursă de inspiraţie pentru excelenţa acestei lumi. Fără culoarea care face ca acest loc să simtă iubire, râs, cochetărie, curaj, forţă şi feminitate.

Iată de ce îmi va fi dor de Stela Popescu.
1. Imi va fi dor de dorinţa de a străluci mereu, de pofta neostoită, până în ultima clipă, de a fi o exponentă a vieţii frumoase, deştepte, puternice, a unei fel plin de a trăi, de a te bucura de tot ceea ce viaţa-ţi oferă..

2. Imi va fi dor de sinceritatea dezarmantă, dar frumos disimulată în cuvinte meşteşugite, a apariţiilor sale publice. Imi spunea mereu: “Măsură, domnule Brancu! Măsură în orice!”. Si când greşeam şi nu aveam măsură, îmi aminteam de ea…

3. Imi va fi dor de ambiţia de a învinge orice oprelişte a destinului. Destrămarea familiei în copilărie, pribegia sau pierderea soţului nu s-au văzut niciodată în drumul acestei forţe a naturii.

4. Imi va fi dor de profesionalismul impresionant cu care privea fiecare aspect al meseriei sale. Felul tipicar în care dorea să fie văzută, reţinută, ascultată, urmărită, atunci când nu avea decât o singură şansă – să strălucească.

5. Imi va fi dor de cultul său exemplar pentru MUNCA. Până în ultima clipă, Stela Popescu plănuia proiecte şi crea până la epuizare. Teatru, al doilea teatru, televiziune, filme, şcoli, reviste, CD-uri, atunci când depăşise 80 de ani! Păcat nu ne-am putut contamina cu pofta ei nebunească de a trăi prin ceea ce a creat.

6. Imi va fi dor de felul în care, deşi nu a putut să trăiască fericirea de a fi mamă, a trăit cu patimă pentru familie. Nu am să uit toată viaţa mea întâlnirea cu tatăl său, cel adus în România înapoi după decenii siberiene. Pe un scaun, într-o curte modestă, eroul trecut prin vifor povestea, iar ea, fiica, stătea în picioare, lângă el, şi îşi trecea mâna matern prin părul , cu infinită iubire. Pentru ca, 19 ani mai târziu, să o văd în culmea fericirii, privindu-şi strănepotul. A transformat destinul greu într-un motiv de victorie.

7. Imi va fi dor de exemplul excepţional de viaţă decentă, al unei femei superbe care a trăit şi a lăcrimat mereu pentru o singură iubire. Si astfel, nu se mai iubeşte azi…

8. Imi va fi dor de zâmbetul şi sclipirea care mi-a adus mii de zâmbete şi mi-a lungit viaţa, ca spectator.

9. Imi va fi dor de cea care poate fi văzută ca Superlativul femeii românce, vreme de un secol. Nu vom mai vedea standardul, în faţa ochilor noştri, vom uita să ştim cum e să fii mai bun.

Un bun de tezaur e în cer…

Marcel Toader, tiranul sectorului suflete

Dragostea adevarata exista atunci cand pui persoana iubita mai presus decat tine?
Da, dar nu pentru oricine.

Daca iubirea ar fi o oglinda, Marcel Toader ar inlocui-o cu o fotografie de-a sa.
Singur.
Privind deznodamantul cumplit si previzibil al casniciei acestuia cu Maria Constantin – previzibil in masura in care era de asteptat ca, o data ce e ranit, sa vina sa reverse dejectii peste partener in direct la TV -, e minunat sa intelegem, pentru curatenia sublimului sentiment din sufletul nostru, de ce poate iubi un om de sase ori, pana la altar, si de ce dezastrul e mereu la proportii cosmice.

Iubirea pura, adevarata, Marcel, exista doar pentru cei ce stiu sa (se) daruiasca. Fara a se gandi ca pot primi ceva in schimb. Iubire nu exista cand undeva, intr-un cotlon al mintii, se naste un fel de jurnal de bord, numai bun de scos in public, cu ora, locul, momentul in care i-ai facut un favor persoanei din inima ta. Si nu, nu iubirea ranita, ci doar orgoliul innascut lanseaza prea obisnuita replica: “Si cate am facut eu pentru tine!”.

Iubirea cea minunata, Marcel Toader, nu exista atunci cand iti alegi premeditat misiunea de a schimba partenerul in ceea ce crezi tu ca e mai bine pentru el. Nu tu, ci aluatul divin al iubirii, face ca, in curgerea fireasca a unei relatii, ambii parteneri sa se schimbe, sa se inalte catre alte teluri. Cel ce deseneaza drumul persoanei iubite nu e un om care se daruiasca, si doar un fel de Sef. Sef al sectorului suflete. Si, ca orice sef, intr-o buna zi iese din joc. Tu ai fost tiran.

Iubirea, Marcel Toader, te obliga sa nu IMPUI nimic jumatatii tale, ci sa stii cum sa nasti in aceasta dorinta de a alege drumul pe care il vedeti impreuna. Nu-i impune Catalinei Cristea sa se lase de tenis si sa-ti dea bani de afaceri! Pentru ca finalul poate fi nefericit – ca in cazul salariului negociat al Gabrielei Cristea care i-a adus concedierea – si astfel incepe sfarsitul!

Inca ceva: iubirea, Marcel Toader, isi pune hainele de gala ca sa mearga catre cununie doar atunci cand nimic nu poate umbri aura celuilalt. Nicio banuiala. Maria Constantin a fost, inainte, iubita ascunsa a unui om influent, care se afisa cu altcineva la brat. Despre Maria a auzit felurite istorii. Foarte multe adevarate. Dubiile ar fi trebuie sa-l faca mai precaut, mai ales la 50 de ani.

Scuza lui, ca o relatie de lunga durata, fara casatorie, este promiscuitate sufleteasca mi se pare replica de fetiscana de pension, cavaler de moda veche sau, poate, actor de telenovele publice. Pana cand nu STII ca ea este alegerea pe termen lung, cununia e doar o mare presiune pusa pe o constructie subreda. Doua mariaje cu durata de cateva luni – Anamaria Ferentz si Diana Ghenu – sunt probe limpezi.

Iar sexul, Marcel Toader, este un potentiator intr-o idila, dar nu e centrul de greutate! Pune, in locul sufletului, un organ, si nu te mira ca, poate, Maria Constantin seamana mai mult cu tine decat te-ai asteptat!

Si, fine, nimic, dar absolut nimic, nici cea mai crunta deceptie din lume (ceea ce, poate, pentru Marcel a fost Maria) nu poate transforma iubirea intr-o expunere publica exaltata, voluptuoasa, a celor mai intime si mai murdare intimitati, jucata cu cabotinism, de la lacrimi la rasete sarcastice. E diferenta dintre un om si un morman de mizerie sufleteasca.
Marcel este, in egala masura, victima si agresor. Inocent si machiavelic. Simpatic si insuportabil. Dar suficient de agreabil pentru ca, in curand, sa-si gaseasca o noua tinta din zona femeilor care se mai lasa vrajite de o cina bine pregatita, un gest curtenitor si o noapte alba. Drumul lui Marcel e inca deschis spre lume, in ciuda falimentului personal.
Vremurile i se potrivesc.

Denisa e, de azi, mai bine…

„Sunt bine”…

Dacă puterea gândului ar fi putut vindeca o fată cu zâmbet de înger…
Din prima zi de când veştile despre boala ce o măcina au fost înfricoşătoare, fiecare frântură de voce stinsă a Denisei repeta, cu puterea unei mantre – „Sunt bine, voi fi bine”. „Sunt bine, voi fi bine”
Poate că ABIA ACUM, când a părăsit culmile suferinţei care au măcinat-o, Denisa Răducu e bine.
Nu o mai înregistrează nimeni pe ascuns, când trupul său, devenit un spectru, căuta medici şi vindecări.
Nu mai aude în preajma ei zumzetul oamenilor pe care-i iubea şi care-i căutau „binele” chiar şi când se certau.
Nu mai citeşte în ochii acelui munte de băiat, Florin – ce a iubit-o nebuneşte – că speranţa e doar un fum pierdut pe holurile unui spital de cauze pierdute.
Nu mai trebuie să muncească până la epuizare, deşi atât de mult ar fi vrut să fie din nou acolo, în lumini.
Nici măcar nu-i mai poate privi în ochi, cu câtă dojană îi putea da Dumnezeu, pe cei ce dansează mediatic la catafalcul ei, cu poze la sicriu sau „amintiri comune” inventate, doar pentru a da (tot) „bine” în faţa camerelor TV.
Spiritul Denisei răsuflă uşurat, undeva, între lumi. Au fost şase luni de luptă. Şi gata… Cu felul lor ingrat de a privi spectacolul suferinţei pentru ca apoi să-l uite, oamenii o vor mai privi câteva zile pe Denisa, apoi o vor uita. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va deveni un pretext pentru o nouă bătălie între rude şi cunoscuţi pentru orgolii.
Şi chiar dacă ar fi aşa, ea va fi undeva, sus, iar durerea nu va mai fi ÎN ea, şi pe LÂNGĂ ceilalţi.
Dar oare ce mai e bine…

Oana Roman şi fericirea soarelui cu zimţi

Primăvara se simte în aer, dar nu în toate sufletele care se văd prin preajmă.
E aprilie 2001 şi selectul club Ilie Năstase din cartierul Primăverii ar trebui să găzduiască efuziunea plenară a prieteniei la care visează, zi de zi, Oana Roman. E aniversarea ei. Anii trecuţi imortalizau întâlniri ale unor miniştri, degrabă depunători de omagii la picioarele unui Petre Roman în plină vigoare politică, sau valuri de vedete care ştiu/simt că e bine să fie văzute. Persoană cu o rarisimă apetenţă pentru monden, Oana era frecventabilă. Dar acel aprilie din 2001 a fost expresia dezolării. Am fost doar o mână de oameni. Saloanele largi au rămas aerisite şi le-am umplut doar cu un dans extrem de exuberant. Ajuns doar un parlamentar deposedat de partid cu mâna iscusită a lui Băsescu, Petre Roman nu mai era, prin fata lui, un punct de atracţie. O primă şi aspră lecţie despre prietenie adevărată pentru o Oana Roman, în ochii căreia am zârit, pentru prima dată, deşertăciunea lumii. L-am admirat atunci pe Cornel Păsat. O iubea frumos, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
2006. Primăvara are, parcă, mai multă culoare în obraji. Cu vocea ei simpatică, deşi parcă îţi impune mereu ceea ce vrea si crede, Oana Roman trece pragul celor 30… Saloanele vaste nu-şi mai au rost, dar un restaurant cochet din zona Nordului este efectiv ticsit de oameni. De data aceasta, mulţi şi adevăraţi. Oana se transformase definitiv, în cinci ani, din „fiica lui…” în Nume Prenume. Petrecerea are ceva din bucuria cu care sărbătorita vrea să împărtăşească lumii plăcerea ei de a petrece. Cornel este aici, dar doar ca un invitat care nu uită o felie importantă a vieţii sale. În fruntea bucatelor, Petre Roman stă lăngă Mioara – cine şi-l poate imagina altfel?! – şi, în chip ciudat, pare un străin. Când tortul Oanei vine, înfăşurat în decibelii muzicii şi valuri de zâmbete, tatăl priveşte într-un punct fix, îndepărtat, al camerei, cu privire de deţinut. Nimeni nu are ochi pentru el, dar acel semn de om golit de conţinut sufletesc avea să-şi găsească rostul câteva luni mai târziu, când a evadat neverosimil către o altă realitate pe care nici azi, doamnele Roman nu o digeră şi nu o înţeleg pe deplin. Şi un alt castel s-a prăbuşit în ochii Oanei.

oana-roman-nunta-botez

Indestructibila construcţie de la baza crezului Oanei în lume, cheia de boltă a visului ei – o familie puternică – s-a năruit de atunci. Şi a căutat-o – cu ambiţia ştiută şi cu ştacheta înaltă a unei familii cu pretenţii – chiar în căsnicia sa, în care Marius, băiat cu suflet bun, dar sosit din cu totul altă lume, cu alte standarde, “defectează” deseori. Pare că-l depăşeşte rolul. În calitate de soţie, Oana a învăţat însă ceea ce Mioara Roman descrie în subtextul fiecărui rând al cărţii sale – arta compromisului în viaţă, privind însă mereu înainte, niciodată în jos.
Sau poate privind doar înapoi, pentru că o Oana rănită e una care îşi dă drumul la gură. Între cei patru pereţi ai căsniciei sale, Petre Roman – încă un bărbat cu aspect franţuzit liberal – ascunde motivul dispariţiei masive din momente decisive ale vieţii unei fiice care nu încetează să-l taxeze. Cât mai ţine la ceea ce a rămas din imaginea sa – cândva un etalon de transparenţă – Petre Roman ar trebui să dea măcar o umbră de explicaţie.
2015… Primăvara mijeşte, dar încă nu îşi cere drepturile cu toată puterea. La vârsta de un an, Isabela va trebui să-şi aleagă viitorul de pe tăviţa aspiraţiilor familiei – că doar noi toţi împingem în faţa pruncului bani, chei, carduri, poate se lipeşte ceva în plus în calea destinului! Prietenii sunt mai puţini, poate cei care au rămas cu adevărat. Petre Roman e prezent doar în intrebările tuturor, la cota de pariuri a motivului absenţei. Copilul este însă adorabil şi croieşte adevăratul sens al vieţii Oanei Roman. Nici nu contează ce a ales de pe tavă. Pe tot ce a pus mâna este doar speranţă.
Printre primăveri, o fată cu nume de eroină încă speră să-şi celebreze împlinirea. Figura oţelită a unui bărbat, lângă ea – tată sau soţ -, e poate cheia de care ar avea nevoie. Deşi destinul femeilor Roman a fost mereu să fie şi una, şi alta. Cu fericirea unui soare cu zimţi.

Botezatu şi Bianca – farmecul etern al ciorbei reîncălzite

Cătălin Botezatu. Egal cu sine însuşi, şi la 50 de ani. Cu creaţiile şi himerele vieţii sale. Anii trec şi viaţa lui Cătălin pare a fi aidoma unui serial soap opera american, în care scenariul se repetă la infinit, clişeele sunt plantate cu măiestrie acolo unde media le adoră şi publicul, încă, le admite. Dincolo de luminile pe care ştie să le manevreze ca un regizor talentat, viaţa acestui creator fără egal de subiecte mondene este atât de departe de ceea ce vedem la TV. Dar, vorba Mioarei Roman, “nu contează ce faci, ci ceea ce se vede”.

Rostul scrierii acestui text a venit în clipa în care, la aniversarea lui Cătălin – derulată după tipicul deja împământenit, cu prieteni invitaţi în club şi exuberanţă declanşată când camerele de luat vederi înregistrează – a apărut şi o mai veche “operă” a lui: Bianca Drăguşanu. Firesc, nu-i aşa?
Strident, cu adevărat, a fost însă şuvoiul de declaraţii de iubire la adresa aceleiaşi Bianca Drăguşanu care, supărată pe el la ceasul despărţirii de acum cinci ani, admitea public că relaţia a fost doar de faţadă! “Eşti disperat să apari în presă!”, îi ţipa blonda în faţă creatorului ei. Atent să nu o înţepe cu un ac prea mare – să nu se dezumfle ditamai scenariul de succes -, Botezatu a atacat-o atunci cu mănuşi haute-couture, dar Bianca intrase pe pilot automat: “E un pervers, un ipocrit, ca o pisică, se dă pe lângă tine când îi e foame, apoi nu te mai bagă în seamă”. A fost, fără îndoială, prea mult. Lucru pe care l-am amendat la momentul potrivit, căci ea lovea în cel care o pusese pe orbita tabloidelor veşnic dornice de hrană mediatică, dezvăluind ceea ce conveniseră să rămână departe de ochii tuturor.

61707239

Pentru imaginea lui Cătălin Botezatu, Bianca Drăguşanu a fost o lovitură de maestru. În perioada în care câteva bombe de presă întăreau ambiguitatea sa sexuală, Botezatu a scos “din pălărie”, la peste zece ani distanţă de ultima lui relaţie asumată în public – Vanda Vlasov – o voluptoasă blondă, atât de dornică să fie celebră, încât a intrat cu dezinvoltură în toate adorabilele sale uneltiri. Fantomele cu muşchi din viaţa lui Cătălin erau repede date uitării. Povestea a fost scrisă perfect – la momentul potrivit, a apărut un Adrian Cristea care să-i ofere Biancăi ieşirea pefectă în decor. Aventură, o mică tentativă de gelozie cu nedemonstrate umbre de violenţă a lui Cătălin şi… Drăguşanu a trecut la alt nivel!
Finalitatea scandalului, cel puţin în limitele universale ale decenţei şi a stilului cu care Botezatu părea să obişnuiască presa, jucăria sa preferată, ar fi fost o relaţie cordială, mai degrabă de la distanţă, cu complimente sezoniere.
Ceva însă se petrece în mecanismele de PR ale lui Cătălin. Refuz să cred că izvorul de subiecte a secat într-atât de mult.
Sau poate că borna aniversară – 50 de ani – a prilejuit o neaşteptată reacţie nostalgică. Sau poate că domnişoara prezentată la aniversare ca „mama viitorilor copii” a trecut ca un abur de trabuc în club şi era nevoie de „esenţă tare”. Undeva, într-un colţ aproape uitat, sufletul lui Slav, la fel de curat şi de încercat precum al martirilor creştini, avea o tresărire în plus, când Cătălin a trecut la atac: „Eu o iubesc, ea ştie…”. Bianca serveşte la fileu ceva mai hard: „Bote e şi acum gelos pe Victor.”. Şi apoi Cătălin vine la fileu, pentru a trimite în lung de linie: „Aş fi putut să fiu tatăl copilului Biancăi!”. Iar, la final, cu stil – că are ca nimeni altul – Cătălin plasează minore scuze la adresa acelui Slav pe care nu departe de începutul anului, îl trimitea „după ţigări”, ca de obicei: „Eu sunt mai selectiv, Slav nu poate face parte din grupul meu de prieteni!”
A mers şi de data aceasta.
Cătălin Botezatu este, pentru întreaga lume, ca un producător de vată de zahăr de la bâlci. Îţi oferă ceva ce pare diafan şi tentant, e dulce la gust, dar nu te saturi niciodată din această „momeală” şi, la final, râmâi cu ceva lipit de dinţi şi… cam atât.
Noroc că ţara e plină de bâlciuri!