O aventura la Orizont!


Totul a început de Paşte. Paştele trecut. La invitația unor prieteni, am petrecut patru zile pline de clasă, bun gust, distracție şi… bunătăți la Predeal. Mai exact, la un hotel la care nu mai fusesem din alte vremuri. Si a venit surpriza! Că am descoperit un hotel de patru stele cu servicii excelente, e ceva. Că m-am îngrăşat cu vreo trei kilograme în câteva zile, de la meniuri de nivel european până la delicatese romaneşti, spune mult. Dar cel mai important este că Teddy s-a îndrăgostit iremediabil de acest loc, pe nume Orizont din Predeal! De la un Paşte la celălalt, adica fix într-un an, am vizitat hotel Orizont de şapte ori! Acolo am petrecut ziua Oanei, Revelionul, aniversarea mea şi… de vreme ce se apropia Paştele, Teddy a votat şi pentru noi, fără drept de veto, că ne întoarcem la locul lui preferat!

image-115-300x235

Cele patru zile de vacanță pe care ni le permite munca în televiziune au debutat cu o masă minunată cu creveți şi cremă de legume – eram încă în post, nu ați uitat? -, dar şi un păstrăv proaspăt pentru “şefu’”. Teddy, v-am spus deja. Apoi, a urmat mai multe ture de bazin ale campionului familiei, acelaşi Teddy, supravegheat totuşi de tati, pentru că, să nu uităm, are doar patru ani şi nouă luni! In acest timp, mami s-a desfătat cu o saună şi un masaj perfect.
In aşteptarea Invierii, am revăzut Peleşul şi telegondola de la Sinaia – alta pasiune a puştiului -, apoi l-am aşteptat bucuroşi cu toții pe iepuraş. O echipă de artişti români stabiliți în Germania au gestionat cu măiestrie harmalaia a peste 20 de copii care şi-au primit cadoul şi diploma, dupa ce au participat la câteva concursuri şi dansuri “iepureşti”. Cei mici au trecut la nani, iar cei mari au luat Lumină de la biserica mare din centrul Predealului, apoi a urmat o cină specială cu mult-aşteptatul şi deliciosul drob, plus ciocnirea de ouă.

image-120-300x214

Asta până a doua zi, cand Teddy a preluat conducerea. Cred că a fost cea mai frumoasă amiază de Paşti pe care am petrecut-o în afara casei, în viața mea. Cei de la hotel Orizont au invitat, la un dejun pascal rafinat, artiştii Operei din Braşov care au avut un concert minunat. Intr-un colț, mai degraba “pe silent”, Teddy i-a acompaniat cântând la o lingură pe post de fluier şi apoi la niste farfurii, pe post de percuție. Noi am servit o masă foarte rafinată, culminând cu o pulpă de miel cu un gust unic. Si nu exagerăm cu nimic! Să ciocnim un pahar de Recaş pentru asta!
Spre seara, a început petrecerea românească la restaurantul Miorița, din cadrul hotelului Orizont, unde lăutarii nu ştiau că vor avea parte şi de trupa de dans. Eram noi, familia Brancu Turcu, cu băiatul in centru, pe post de maestru de balet. Am reuşit să ardem astfel caloriile sarmalelor minunate şi a unor dulciuri pe care, sincer, mi le permit doar de sărbători.
Trebuie să vă spun că aceste trei mese festive au făcut parte dintr-un pachet extrem de avantajos pe care hotel Orizont l-a oferit turiştilor şi care a umplut hotelul până la refuz, cel mai numeros fiind un grup de 30 de prieteni, oameni de afaceri din Braşov cu fostul mare fotbalist Răchită în componență.
Luni, ne-am mai revenit din nebunia gastronomică, printr-o plimbare la Buşteni – vremea a ținut cu noi -, iar la final, încă o tură de piscină. Ultimele ore de vacanță au fost însă marți dimineață, cand Teddy l-a luat pe tati de mână şi a cutreierat fiecare hol, lift, restaurant, sală de sport, bar, sală de evenimente şi loc de joacă de la Orizont. Aşa, ca să se despartă împacat. Nu înainte de un peşte proaspat şi niste papanaşi ca la mama acasă.
Deocamdată este linişte în casă. Dar nu va dura mult. Peste o săptămână, Teddy va întreba de Orizont. Si se va plimba prin casă cu un geamantan, anunțându-ne că el pleaca deja acolo. Urmatoarea vacanță este în august. Dar cred că plecăm mai repede…


Femeile-oglinzi din viața lui Silviu Prigoană


Privește femeia din ochii unui bărbat și vei ști dacă el se află între abis și fericire. Vei descoperi, astfel, și vârstele iubirii. E un loc comun să spunem că într-un fel iubim în adolescență, tinerețe sau maturitate, dar Dumnezeu ne-a dat, în plus, darul nuanței. Există vârste ale iubirii în maturitate.
Aici se află Silviu Prigoana. Atât de colorat, spontan, slobod la gură, nemilos, bogat, sclipitor, uneori cinic, de câteva ori impulsiv. Dar, cu siguranță, un brand la transformarea căruia am asistat și îl pot ințelege.
Nu puține sunt vocile care compară, nițel siderate, acel Prigoană cu nervii întinși ca un arc, cu semne de intoleranță, uneori incapabil de a-și stăpâni torentul de resentimente în relația cu Adriana Bahmuțeanu – soția numărul trei – și râurile de tandrețe, senin și calm în care plutește privind-o pe Mihaela – soția numărul patru.
Practic, Silviu Prigoană este ca într-un salon al oglinzilor. Și care, nu întâmplător, îl arată în trecut supraponderal, îmbrăcat în negru, uneori nebărbierit, mustăcios și părul netuns, iar azi e suplu, întinerit, fără mustață, îmbrăcat solar, cu o frizura mai cool decât a fiilor săi mari!
Comparația ține, pentru început, de timing. Tandrețea și iubirea au înmiresmat și primii ani ai relației cu Adriana. Și așa e scris să fie – fluturii din stomac să umbrească orice cusur al jumătății tale, iar anii, șovăielile și greșelile hiperbolizează chiar și micile defecte. Păcatul trecerii anilor. Mihaela e în “perioada de miere”.
Mihaela este în “luna ei de miere”, dar diferența fundamentală este de structura a celor doua femei. Adriana este fata crescută în cartier bucureștean, obișnuită să dea coate și să vorbească ascuțit și tare ca să răzbească. Bătăioasă și independentă chiar și în granițele unei căsnicii.
Mihaela este fata crescută într-un cartier ardelean – mare diferență de stil -, care toarce ca o pisică și nu ridică vocea nici în fața unui tsunami. Independentă în acțiuni profesionale, Mihaela este însă diplomatul care folosește tăcerile pentru a face pași înainte.

prigoana_nas_0

Adriana este tipa spontană și pontoasă, un camarad de distracție. Ea a fost ca o sticlă de șampanie pentru un Prigoană care are în esență aceeași scânteie, ca verb. Când tinerețea, iubirea și elanul i-au păstrat odihniți, au fost ca un sitcom de Premiile Grammy. Stresul profesional și tragedia pierderii copilului – ceea ce putea să-i unească, i-a dezbinat – au contat: de la o gluma bună la un atac devastator, diferența poate fi doar de TON.
Mihaela este placută, cu un umor ardelenesc. Ea este ca un vin franțuzesc de colecție pentru un Prigoană care, de fapt, obosise după atâta șampanie… Vorbește rar și înțelege să nu fie tot ceea ce l-a obosit în trecut pe bărbatul de care s-a îndrăgostit. Și nici nu e.
Oglinzile vieții lui Silviu Prigoană au însă alt secret. Fiecare femeie e o etapă de viață. Adriana a fost, în acel du-te-vino conjugal, femeia care a însoțit anii cei mai acerbi de muncă ai soțului. Când visa doar afaceri și parțial politică, de dimineața și până seara. În acei ani, ea și copiii cei mici au fost un potențator. Mihaela a venit exact în clipa în care Prigoană a hotărât că e timpul să aibă grijă de el. Când s-a hotărât să se bucure de ceea ce are. Și o femeie calină, blondă, suplă este partenerul ideal pentru a petrece și a merge în excursii care, atenție, dau răgazul pentru a se gândi la noi afaceri. Silviu simțea nevoia să fie iubit pentru acea nouă fază a existenței sale. Fără flash-back.
Viitorul și trecutul sunt a filei două fete…


Miile de întrebări ucigătoare ale mamei lui Patrick Ekeng


Un strigăt de disperare a sfâşiat cerul tropical. O mamă – undeva, departe – a simţit în inimă pumnalul cumplit al morţii băiatului ei. Ar fi fost mai bine să o ia pe ea.

Era doar un copil… Avea 26 de ani şi un car de vise pentru el şi familia lui. El, ambiţiosul… El, cu inima lui mult-mult prea mare… Îi vedea pe toţi stând într-o casă mare, colonială, în centrul capitalei, pe care o construia încet din strădania lui, călătorind în lumea mare şi plină de ispite financiare a fotbalului. Un loc pentru mamă, un loc pentru fraţi, un loc pentru soţia şi pentru fetiţa sa. Şi un locşor, cât un pătuţ de nou-născut, pentru pruncul ce creşte în pântecul preaiubitei.
Atâta fericire, atâta speranţă în gândurile unui băiat care nu a avut răbdare! Ar fi putut să râmână în Spania, să-şi odihnească gândurile pe banca de rezerve a Cordobei, în aşteptarea unui salariu care venea, evident, la dată fixă. Dar nu… Nu a avut stare şi s-a lăsat convins să plece unde se întretaie cerul cu pământul. În România. Oare unde vine asta?
Şi pe bani mai puţini. De ce, mamă, de ce??? Doar pentru că el, băiatul, dorea să dovedească tuturor cine este şi să spere că pasul înapoi îl va arunca mai sus. A ajuns târziu acolo, dar a nimerit între prieteni. Un loc cald, dar plin de ciudăţenii. Acolo, regula parcă nu e niciodată regulă. Dar s-a simţit încurajat şi a tras de el mai mult decât corpul îi spunea să o facă. A venit o zi, mai curând decât toţi cei de acasă ar fi crezut, când chipul său era pe primele pagini. Ce fericire pentru tine, mamă! Băiatul dăduse un gol dintr-acelea pe care le desenezi cu mintea de fotbalist măcar o dată în viaţă. Şi echipa lui a ajuns în finală. Datorită fiului tău, mamă. Acum, toţi începeau să îi silabisească numele.
E-keng.
Nora a venit degrabă acasă, cu vorbă pentru mamă că în trei zile va veni şi el. Mai e o finală şi, în fine, un trofeu de povestit nepoţilor. E bine! Era obosit, dar antrenorul i-a cerut să tragă aer în piept. Încă puţin…
Apoi, bolta s-a despicat. În şapte minute, Patrick al tău, mamă, a căzut, fără a şti nimeni că inima lui e pe cale să se oprească. Gurile iadului s-au deschis. Băiatul nu mai e!!!

4185_file1_thumb1

Mama priveşte devastată către acel loc pe care îl blesteamă în gând. România. Locul care i-a luat băiatul. Şi nu ştie… Asta cu adevărat o poate omorî. Nu ştie dacă atât a fost aţa din mosorul Celui de Sus. Sau…
Sau a fost doctorul echipei, în mâinile căruia a murit la fel un băiat acum 12 ani, şi care şi acum a privit agonia ca o statuie.
Sau a fost doamna doctor de la ambulanţă care fuma absentă lângă maşină şi nu l-a resuscitat.
Sau au fost patronii acelei ambulanţe, care nici nu erau interesaţi să funcţioneze acele defibrilatoare, puse doar de formă.
Sau au fost acei generali care nu lăsau ambulanţa să stea pe pistă, dintr-un motiv care iată, poate ucide pe cineva.
Sau a fost acel antrenor care nu l-a ascultat când a spus că e obosit.
Sau au fost oamenii aceia de la institutul de medicină legală care deseori verifică inimile fotbaliştilor cu ochii pe geam, pentru că li se pare o formalitate.
O mie de mâini care omoară… sau doar destinul?
Dinspre acel iad numit România, mama aude aievea că un ministru tocmai şi-a dat demisia pentru că spitalele colcăie de microbi de decenii, toată lumea ştie, totul se fură, dar nimeni nu face mai nimic. Din cauza acelor microbi, muriseră zeci de tineri la un incendiu în care nu focul i-a mistuit, ci infecţiile din spital.
Şi atunci, când vor spune la autopsie de ce cred ei că a suferit băiatul tău, să-i crezi?
Nimic din toate acestea nu o vor face din nou fericită pe mama lui Patrick Ekeng. Pentru că băiatul nu se va mai întoarce niciodată. Iar casa colonială din Younde va rămâne ca un vis neterminat al unei finale care nu s-a mai jucat.
Dar ce mamă îşi va mai trimite băiatul să joace în acel loc de lume, ca ea poate să păţească.


Neînțeleasa tumoare din viața Antoniei


Încărcătura spirituală a Paştelui învăluie casa fiecărui creştin. E momentul cel mai puternic al celor care cred în Dreapta Orânduire a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie clipa în care fiecare dintre noi se priveşte în oglinda existenţei şi se întreabă: cine sunt? E bine ce se petrece cu mine?
Pentru că simt că uită mereu să facă acest gest, pierzându-se mai degrabă în contemplarea proprie în oglinda ochilor iubitului ei, aş vrea să se producă o minune, de Paşti, şi Cel de Sus să îi pună o Mare Oglindă pentru suflet Antoniei. Poate se va trezi cumva. E oare succesul profesional suficient pentru a crede că i se cuvine orice, inclusiv să fie cauţionată public de trei ani pentru faptul că nu face mai nimic pentru a ieşi din căsnicia cu Vincezo Castellano, transformând astfel iubirea vinovată – creştineşte analizând – cu Alex Velea într-o relaţie cu adevărat binecuvântată?
Oare această fată căruia Dumnezeu i-a dat chip de înger – deocamdată doar pentru a seduce, nu şi pentru a se înălţa spiritual – înţelege că nu e firesc ca fiul lor, Dominic, să nu fie botezat până la vârsta de un an şi cinci luni? Oare să nu-i fi spus nimeni că botezul nu e un chef pentru media şi prieteni, ci Taina care aduce mai mult bine în viaţă decât ne putem închipui?
Ştirea tristă provocată de această lungă serie de întrebări este că ele rămân doar retorice. Antonia nu înţelege absolut nimic. Ba chiar, a răspuns tuturor prin piesa Vorbeşte lumea – aşa a auzit ea că aşa fac marile staruri – cu o oribilă aroganţă. Când niciun fapt nu poate legitima deciziile absurde ale vieţii, nu rămâne decât un singur lucru de spus, ca superlativ al superficialităţii – sunt frumoasă, am succes, eşti invidios, de-asta nu mă înţelegi.

index

Antonia e convinsă, deci, că poate candida cu succes la postul de buric al pământului.
Ştiu acest lucru, pentru că meseriile noastre ne-au intersectat într-o luminată seară, la Panciu, invitaţi amândoi de primarul Iulian Nica. Surprinsă oarecum de politeţea mea, m-a întrebat, cu ochii ei mari de copil care DOAR PARE că e mirat că i se ia jucăria: ai ceva cu mine? Ţi-am făcut ceva rău? De ce mă critici? Dincolo de răspunsul firesc – meseria de jurnalist nu înseamnă să te întrebe cineva, când îi dai tu acordul, ce planuri de viitor ai, ci să spună în mod public când o iei razna – am avut ocazia să înţeleg că Antonia nu putea concepe că cineva poate să-i spună adevărul verde în faţă. Dacă nu eşti de acord cu ea, sigur ai un motiv ascuns. Am invitat-o, totuşi, să comunicăm la fel de des cum o fac cu familia Castellano, pentru un echilibru perfect. Am căzut de acord, dar nu a răspuns la telefon niciodată.
Grav şi trist este că oamenii din jurul ei nu o iubesc îndeajuns. Poate Alex, poate Smiley. Poate mama ei. Atunci, i-ar fi spus adevărul şi ar fi invitat-o să facă recurs la bun simţ.
Nu ai voie să crezi că poţi văzută ca mamă dacă îţi vezi copilul, la Maya mă refer, o dată la trei luni. Drumul către Napoli este atât de scurt, dacă există cât de cât dor de mamă…
Nu ai voie să crezi că fiul tău nu va suferi mai târziu pentru promiscuitatea în care îl ţii, doar în virtutea unei prescrise lupte de orgolii cu familia Castellano.
Nu ai voie să crezi că iubirea lui Alex Velea îl va face imun la nesfârşit în faţa acestei tumori sufleteşti care, poate nu îşi dă seama, dar creşte. Între benign şi malign e doar un pas.
Frumuseţea şi talentul nu pot ţine loc de minte şi de inimă.
Dar, Doamne, sigur nu poţi face o minune?


De ce îngăduie Dumnezeu uitarea Zinei Dumitrescu?


Era decembrie. Și era tare, tare târziu. Emoţia mea se ridica însă pînă la cer. Intâlnirea mea cu sute de personalităţi pe scena Teatrul Național, în ceea ce urma să fie Superlativele VIP, avea o singură hibă: nu aveam costum! Iar Bucureștiul şic nu îmi dăduse nicio variantă fezabilă.
Atunci, m-am întors la origini. La primul meu costum frumos, pe care îl purtasem la balul de absolvire a liceului, când ai mei mă duseseră într-o clădire cu multe etaje din centru şi o doamnă superbă mă îmbrăcase din priviri. Și din stofă de bună calitate. Am sunat la mama Zina care, cu temperamentul matern, a schimbat furtunos programul ei, de o aglomerare demnă de Angela Merkel, şi ne-am văzut din nou acolo, la casa de modă Venus. A plutit câteva secunde printre sute de creații şi mi-a adus unul, ca turnat, pentru mine. M-am uitat la ceas. In 15 minute, plecasem de acolo. Zina demarase către alt vis.
Nu au trecut decat 10 ani de atunci. Iar ei, Zinei – perpetuum mobile al modei românești, femeia care a definit, după comunism, apetenţa compatrioţilor pentru stil -, i-a rămas doar zâmbetul şi bucuria rarisimă a întâlnirii cu un prieten. Lângă ea, se aşterne un gol. Mare, nesfârşit şi nespus. Se numeşte Costin Dumitrescu, profesorul vieţii ei, jumătatea ei, omul fără de care s-a prăbuşit către abis. Ii văd ca o definiţie a iubirii, trasată mie într-o noapte în care Iurie Darie împlinea 80 de ani şi vreme de câteva ore, dom’ profesor a vorbit, cu romantismul barbilian al omului de ştiinţă, despre iubirea lor, iar ea, Zina – fluviul de vorbe, croiuri şi idei – a tăcut, şezand fericită în piedestalul pe care i-l clădea el prin amintiri. Cu intensitatea cu care Irinel Liciu a căutat să plece imediat către veşnicie după ce omul vieţii sale, Ștefan Augustin Doinaş, cutezase să moară, Zina a fost acolo, la graniţa dintre lumi, dar Dumnezeu a tras-o inapoi.
Acum, mă întreb pentru ce.

zina-1

Ce a primit de atunci, din clipa în care mintea ei şi-a resetat strălucirea?
De obicei, în cazuri asemănătoare, vin prietenii. Pentru clipele de cumpănă, soarta îţi dă ocazia să priveşti măsura iubirii neaşteptate a celor cărora le-ai marcat viaţa. Apar sutele de semne de preţuire. Zina a primit însă doar un cortegiu de jurnalişti devoratori de ştiri şi un snop de emoţii al contemporanilor. Mai vin la ea constant Cătălin Botezatu, Valentina Pelinel, Dana Androne. Puţin. Incredibil şi nemeritat, pentru cea care a dat un imbold către strălucire şi fericire pentru sute de manechine şi manechini, dar care, ce să vezi, sunt ocupaţi astăzi cu cariere, milioane, milionari, caţiva copii şi multă barfă.
Dar chiar şi absenţa prietenilor de carton are, pentru orice om, o alinare. FAMILIA. Medicamentul oamenilor întorşi din morţi. Oceanul de ataşament care lungeşte numărul zilelor. Aici, e momentul cel mai crunt. Familia Zinei Dumitrescu – după ce fiica din prima căsătorie domnului profesor Dumitrescu nu i-a permis nici măcar să poată veni la înmormantare în Germania – e compusă dintr-un fiu – Cătălin Negreanu – şi 25 de fini. Care au uitat-o însă definitiv.
Lista celor 25 de fini curge, ca un generic de film tragic, doar în mintea mamei Zina. NICIUNUL nu a vizitat-o vreodată la casa de bătrani.
Fiul? Risipitorul? A uitat adresa mamei de luni intregi. A uitat telefonul ei. A uitat să plătească azilul de un an şi îşi lasă mama într-o loterie a milei. Aş fi incercat să cauţionez un fiu asuprit de o mamă tiranică. Un fiu trădat de un părinte hrăpăreţ. Dar Zina a fost doar o mamă mult, mult prea ocupată. Poate uneori absentă. Și sinceră deseori. Dar, şi dacă ar exista un motiv să-i întoarcă spatele Zinei, parcă nu e cel mai bun moment… Nemărginită ruşine!
Să fie mama Zina, energica mamă a mondenităţii pentru atÂta vreme, cea care astăzi are drept ocrotire familială doar un proprietar de casă de bătrani?
Da.
Și atunci, pentru ce să mai trăieşti? Dumnezeu ne va spune, într-o zi, de ce îngăduie toate acestea…

Text aparut si pe femeide10.ro


De ce-a iubit femeile Mircea Albulescu


Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei, un aristocrat al cavalerismului, un Crai de Curtea Veche a geniului teatral.

Modul în care te raportam noi, bărbaţii, faţă de Femei este oglinda vieţii noastre. Să ne privim în ochii unei femei şi vom şti totul despre noi.

Curtenitor şi sclipitor în egală măsură, dar niciodată mai îndrăzneţ decât s-ar fi cuvenit, Mircea Albulescu era omul lângă care o femeie se simţea pusă pe un piedestal. Nu era nevoie de istorii comune şi nici măcar de convenţii sociale, nenea Mircică era un fel de “scanner” uman de cea mai înaltă fidelitate şi, la vederea fiecărei făpturi, avea o replică şfichiuitoare care definea personajul din faţa sa. Iar dacă acesta era femeie, tonul se îndulcea, pastelul lua locul culorilor tari, ca un fel de mic, dar infinit omagiu adus Femeii care ţine pe umeri această lume, precum Atlas.

Nenea Mircică al meu se hrănea din frumuseţea femeii, din delicateţea ei, din zâmbetul ei. Ajunsese, cu gândurile sale, până în profunzimea esenţei omeneşti şi… acesta era rezultatul. Este printre puţinii oameni de pe această lume pe care îi adoram când îmi complimenta jumătatea.

Pentru superficialii care ar fi văzut în el doar un afemeiat, trebuie să vă spun ca l-am avut în faţa ochilor pe nenea Mircică al meu înainte şi după ce umbra existenţei sale, soţia sa, a pierit după ani de chin pe care maestrul i-a trait la aceeaşi intensitate a durerii, luptându-se cot la cot pentru o nouă zi. O perioadă a dispărut pentru noi atunci… Plecarea ei i-a adus ceva nou în priviri – o nuanţă de tragism, o mare doză de însingurare pe care o ascundea, bravând, şi conştiinţa întâlnirii cu cea care pe 8 aprilie 2016 ni l-a răpit: moartea.

În vara lui 2015, am pătruns în casa lui, pentru că Oana i-a luat ceea ce avea să fie unul dintre ultimele interviuri. Copleşitor de frumos. Deşi am fost ani de zile vecini – apartamentul său se află în acelaşi bloc cu show-room-ul Oanei – abia acum am avut ocazia să-i trec pragul. Şi am avut minunata surpriză să descopăr un cămin cu miros de tinereţe, aerisit, modern, cu amintiri unice, dar care nu sufocau privitorul. Nemuritorul de 80 de ani – pe care-l priveam deseori pe fereastră înaintând cu paşi mici pe bulevard, pe drumul către scena unui alt rol genial – aerisise locul nu pentru a şterge amintirile, ci pentru a face loc proaspăt vieţii în care el, singur, trăia vorbind cu cea care i-a fost o viaţă soţie. Cea care era atunci un abur şi cu care, poate, acum, se strânge în braţe în universul marilor umbre.

„Femei pe lume gasesti cât pofteşti. Soţii, foarte greu”, îmi şoptise după primul an de singurătate. „Nu bănuiam cat de dor imi va fi de ea. Din cand in cand, las câte o haina de-a ei aruncată printr-un colț al casei, ca si cum ar fi aici. Sau imi aranjez seara masa pentru micul dejun, apoi dimineata ma prefac ca sunt surprins ca mi s-a pregatit totul… Mi-au spus câțiva prieteni sa ma însor din nou! Dar nu pot…”

618x424_1386058422bac42bce

E rândul nostru la singurătate… E rândul nostru sa ştim, de la Albulescu citire, că viaţa noastra publică – cea care ne dă dreptul să credem că avem ce rosti în faţa lumii – este doar Masca dincolo de care nu trebuie sa uităm să trăim.

“Bunul meu, din teatru nu e de trăit. Singurul lucru de trăit este viaţa mea, aşa cum a fost. Sau, viaţa ta, cu nevasta ta, cu copilul tău. Sau viaţa mea cu fosta mea soţie, cu copilul meu şi cu nepotul meu. Nu trebuie să confundăm vieţile de pe scenă – care la mine au fost mii, adunând teatrul, cinematografia, radioul – cu VIAŢA adevarată. Îmi asum aceste mii de personaje doar pentru câteva ore, atunci când sunt la spectacol sau câteva zile, când sunt la filmare. Devin acei oameni, câtă vreme îi joc. Apoi am obligaţia, ca să nu înnebunesc, să mă intorc la MINEA MEA, să fiu omul, cetăţeanul, cu micile lui bucurii, obligaţii sau necazuri. Dar mai ales, mai ales, mai ales cu… SPERANŢELE LUI!”

Mulţumesc, nenea Mircică!

Textul a aparut si pe site-ul www.femeide10.ro


Maria Marinescu – bogata fată bogată


Ea este un fel de surâs al Giocondei… Nu priviţi ca o forţare comparaţia cu marele mister semiotic al picturii universale. E doar ecoul unui imens oftat feminin. Cunosc zeci de Eve, puse la curent cu toată suflarea mondenă a României, care ar dori să ştie ce fluid al simţămintelor, ce secret muieresc de dincolo de cuvinte face ca surâsul Mariei Marinescu – nici senzual ca al Angelinei Jolie, nici pervers-genial ca al lui Sharon Stone, nici măcar angelic ca al Antoniei – să aducă în viata acesteia cea mai spectaculoasă colecţie de logodne/căsătorii, toate la vârful topului miliardarilor. Întrebarea nu munceşte doar minţile unor femei pasibile de invidie, ci şi fantezia unor bărbaţi celebri care au redus, în cel mai pur stil macho, totul la sex. O explicaţie mult prea subţire.
Ceva trebuie să fie… Îşi spun fetele care aşteaptă un Făt-frumos măcar niţel chivernisit, dacă nu tolerant ca Bobby Păunescu, de pus la rană precum Cristi Chivu, prea bogat ca Ion Ion Ţiriac, dur şi sentimental ca Frank Collin şi cu un pedigree ca Alin Petrache. Între aceste relaţii cu puternic miros de altar – trei dintre ele chiar parafate la starea civilă – Maria Marinescu a făcut un slalom de titlu olimpic cu impetuozitatea fetei născute într-o familie bună, născută să te facă să te simţi iubit dar şi să-ţi trântească uşa în nas dacă are chef.

1383554287c78025d8

Exemple sunt atâtea. Într-o bună amiază, când unda de şoc a despărţirii de Cristi Chivu traversa ţara, năruind visul unei nunţi perfecte, Maria îmi arată gradul ei de libertate. Dacă e libertate sau egoism, vă invit să desluşiţi chiar dvs. “Mi-a ajuns să stau toate week-end-urile acasă, pentru că el este în cantonament. Când mi-aş dori să mă distrez şi să călătoresc, el are treabă”. La urma urmei, totul în viaţă este o chestiune de ştiinţă a limitei. Şi pesemne că noţiunea de iubire a Mariei este o lume plină de limite. Mai exact, dragostea s-a sufocat undeva, pe drumul către agenţia de voiaj. Dornică de alte orizonturi, Maria a renunţat la o sarcină, căci visa la o nuntă ca în filme, nu la o cununie grăbită, cu spectrul burtei la gură.
Avertisment. Persoanele ce îşi propun să o hiperbolizeze să se abţină. A fost o vreme când Bobby Păunescu, iubirea adolescenţei şi începutului ei de maturitate, şi-a rătăcit amorul pe un meridian al planetei – nu al nostru – şi Cupidon i-a scos-o în cale pe Monica Bârlădeanu. Mai supusă, la început de drum şi, evident, îl privea ca pe un soare. Maria a jucat tare în public, refuzând scandalul sau rolul femeii înşelate. Media a prezentat-o, brusc şi intens, ca viitoarea doamnă Păunescu. Zarurile fuseseră însă aruncate. Însă au fost luni de “şah mediatic”, până când Maria să accepte ieşirea din scenă.
A fost însă ultimul pas înapoi al Mariei. Sau poate penultimul, căci nu ştim ce va scrie istoria, peste 50 de ani, despre misterul căsătoriei cu Ion Ion, spre totala sfidare a Marelui Urs Ţiriac. Speculaţiile la nivel halucinogen ale acelei perioade îl pot viza pe Ion Ion. Maria nu s-a pierdut însă cu firea. Doar mirele s-a prins puţin târziu că e în ecuaţie şi povestea s-a închis discret, ca un dosar cu cocaine pentru VIP-uri.
Şi acum am în memorie doi oameni ce se ţin de mână în faţa mea în lumina reflectoarelor. Maria şi Frank. Retragerea la vatră a unui cuceritor francez prin zăvoiul frumuseţilor autohtone. Nunta aferentă – petrecută la un castel în Franţa – dar şi un semnal în privinţa unui “ceva” cu care Maria cucereşte. Ea are gust – e designer, aţi uitat? – şi farmecul de a convinge persoanele iubite să trăiască şi să cheltuiască cu stil. În stil mare.
Ar fi fost capătul de drum – adică “până când moartea îi va despărţi” -, dacă praful alb aşternut pe dosarul lui Colin nu ar fi fost, în mod evident, o surpriză chiar şi pentru Maria. Aşa că era vremea pentru o limită.
Când bărbatul pe care-l iubeşti, dragă femeie, e la ananghie, iubirea se poate măsura în felul în care eşti alături! Maria însă, cu nasul ei fin, a simţit că e un alt fel de capăt de drum. Trauma intrării în casă a anchetatorilor la şase dimineaţa a doborât-o. Fată sensibilă… Zeci şi sute de soţii de politician pe care le-a trezit DNA-ul din somn în zornăit de cătuşe nu s-au pierdut cu firea. Ea da. Dragostea se întăreşte în clipe grele, i-am spus. “Eu nu vreau să-mi irosesc viaţa astfel”. Aşadar… punct.
Şi de la capăt! Anii trec şi Maria mai are aşi în mânecă! Tânăr, valoros, extrem de potent financiar (cu un tată special amenajat), Alin Petrache a pus capac tuturor invidiilor. Să se fi votat un posibil viitor soţ cu potential maxim şi şeful Comitetului Olimpic ar fi fost în finală! Şi totuşi, ce o face pe Maria atât de interesantă pentru toţi aceşti bărbaţi puternici? Lipiciul stă tocmai în felul relaxat în care priveşte viaţa? Un om bogat îmi spunea cândva că relaţia ideală este între oameni cu acelaşi set de valori. Iar Maria, după cum se vede, nu părăseşte “incinta”.

Materialul a fost publicat si pe femeide10.ro


Drama unei mame, orgoliul unui bărbat. Sfidătorul caz Cristescu-De la Pena.


Priveşte în ochii unei mame disperate şi vei simţi abisul lumii. Greşesc? Spuneţi-mi dacă poate fi ceva fi mai crunt decât un copil aflat sub spectrul abuzului! Abisul ne aduce un singur semn bun: societatea asta dezabuzată nu şi-a pierdut încă reacţia puternică, fermă, uneori tăioasă, când un copil este în pericol. Măcar atât a mai rămas.
Am văzut tristeţea, angoasa, teama în privirea Irinei Cristescu.
Este fata de 20 de ani care a crezut în poveşti cu Feţi Frumoşi şi s-a îndrăgostit de Hector, un mexican matur, sigur pe el, copleşitor pentru o tânără.
Este fata care s-a căsătorit din iubire – căci despre bani nu poate fi vorba, câtă vreme familia ei are nu numai puternice valori umane, ci şi iscusinţa de a face avere din industria optică.
Este fata care a dus pe lume un copil fără a bănui o clipă că bărbatul ei ascundea tenebre care, o dată dezgropate, vor aduce ameninţarea eliminării ei.
Este fata care a avut curajul nebun să îşi ia fetiţa şi să fugă din Mexic în România, lăsând perplexă familia lui Hector, nepotul unuia dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din lume!
Tristeţe, angoasă, teamă, pentru că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că, în lupta pentru custodia copilului, o instanţă din România – şi astăzi, instanţele pretind a fi vocea unui fel de Judecată de Apoi pe care o trăim direct în prime-time -, îl va lăsa pe Hector să câştige fără a-şi angaja un avocat, fără a aduce acte decât maculatură bună de îngroşat dosarul şi fără a i se lua în seamă probele aduse de mamă!
E clipa din care Irina trăieşte sub spectrul sfărşitului. Zi de zi.

hector_bitar_613x335_39462300

Am văzut apoi şi mânia din privirea lui Hector Bitar de la Pena.
Nu, nu este mânia unui tată, ci doar orgoliul infinit al unui bărbat bogat, sfidat de o “mucoasă care i-a ieşit din cuvânt”. Copilul? Doar o convenţie socială prin care trece, pentru că se cuvine să ai urmaşi, dar nu se cuvine să-i creşti decât aruncând câte o coajă de speranţă unei mame aduse la stadiul de sclav. Mânia mexicană s-a transformat public însă într-o jenantă încercare de a defăima mama cu înţepături de copil răzgâiat. Ce să vezi, în timp ce se chinuia să-şi arate iubirea, lupul îmbrăcat în miel îşi înregistra soţia în clipe de alcov.
Am crezut că voi vedea secvenţe care o vor pune la stâlpul infamiei, ca mamă.
Finalul e de comedie proastă.
Care sunt faptele grave ale Irinei? Că îşi dorea o poşeta scumpă de sărbători şi mama – nu soţul – i-o oferea? Că râdea de casa umilă a bunicii sale? Că stă dezbrăcată prin casă? Că ia pastile de slăbit? Dacă Irina Cristescu ar fi fost politician, candidat la vreo funcţie publică, aş fi căzut pe gânduri. Aş fi fost trist. Statutul de persoană privată ne dă însă dreptul să nu dăm socoteală nimănui în asemenea ipostaze.
Ar fi amuzant, însă, daca nu ar fi alarmant.
Justiţia e în stare să-i dea dreptate unui om care îşi invită politicos soţia să-l urmeze, în pace, către Mexic, unde a obţinut un ordin de arestare pe numele ei.
Justiţia s-a lăsat legată la ochi şi se gândeşte să o ofere pe adorabila Alessia unui tată care nu a stat cu ea nici măcat în lunile în care se aflau în aceeaşi ţară.
Justiţia nu s-a lăsat înduplecată de faptul că autoriţile americane au certificat autenticitatea mesajelor în care Hector plănuia eliminarea din joc a Irinei.
Ce rămâne? Secvenţa de speranţă de care vorbeam. Solidaritatea umană. Furia mediatică. Prin urmare, dacă statul român nu ştie să o salveze pe Alessia, trebuie să îl învăţăm noi.
Somn uşor, copile.


Monica Gabor, perversa mamă mediatică


Sunt un “admirator” fanatic al femeilor care îți intră în rolul de mamă pătimașă și devotată doar când media ridică hamletiana întrebare: a fi sau a nu fi ceea ce pretind că sunt. Numeroasele exemplare de “mame mediatice” au însă o incontestabilă regină. Suverana oftaturilor la ceas de contestare, săraca fată bogată. Monica Gabor. Nimeni nu-mi va putea scoate din minte secvența de film indian, în care mămica disperată, cu năsucul lipit de fierul forjat al porții crudului Irinel, implora să-și vadă copilul, lumina ochilor ei, la distanță de câteva luni înainte de abandonarea fără milă a odraslei, pentru un chinez ce pare croit din fum.
Monica este astăzi o specie bine definită: mamă prin provocare.
Calmul budist al existenței sale – irigat prin interviuri TV cu vinuri de 25.000 dolari deschise din plictiseală – nu e tulburat de niciun fior. A se înțelege prin fior, bunăoară, aniversarea Irinei, o zi fără cadouri materne, sub nicio formă. Dacă n-ar fi Irinel Columbeanu – cine și l-ar fi imaginat în rol de “tată eroin”, după relația-orgie cu Anna Lesko? – să ofere cu infinită discreție doar o mică parte a tabloului de mamă absentă, Monica n-ar mai fi decât părinte de vară. Când are permisie de la chinez să se arate în rol de vedetă în România. Operațiune altfel necesară, căci nu e exclus să primească într-o zi, vreun flit asiatic, așa că e bun un “loc calduț” în dulcea colcăială mondenă de acasă.
Și ce e mai înălțător decât să-ți iei copilul de mână și să te plimbi la mare, vegheate de paparazii chemați cu grijă în boschetul potrivit?! Și ce e mai educativ pentru copil decât să-l cari la un notar – evident, tot în vară, căci programul săptămânal de custodie comună e pentru proști – și să-l pui să asiste la virarea “vrac”, pe trei ani, a pensiei alimentare? Odraslei trebuie să-i intre bine în cap: “ți-a dat maică-ta, da?”.
După o lună de fițe… pauză un an. Dacă tatăl Irinel are tupeul maxim, între timp, să-i aducă aminte că agasanta asta pensie alimentară e și altceva decât un instrument mediatic – ba s-ar putea să fie un drept al copilului -, Monica schimbă foaia. Fostul soț care o apără nobil în lupta cu un avocat prea hrăpăreț este dat de trei ori peste cap, ca-n poveste, și e văzut brusc din nou ca un tip mic, prea în vârstă și probabil sărac, de vreme ce cere obraznic banii copilului. Nu rămâne decât să-i spună că dacă-i cere să respecte legea, mai mult ca sigur a ajuns la sapă de lemn și ea, mântuită de salariul lunar de întreținută a chinezului fără biografie, poate crește copilul.
În cazul în care Irinel nu mai suportă și face o mărturisire publică, ei bine, e nevoie de o infuzie de sentiment matern în presă. Depresia despărțirii de Irina călătorește trans-oceanic către un site obedient. Dorul de copil începe să fie strigat, ca la umbra fierului forjat.

Irinel-Columbeanu

Adevărul stă într-o fotografie care face cât o mie de cuvinte. Flashback. 2013. O femeie își găsește sfârșitul într-un chip pe cât de tragic, pe atât de incredibil: un bolovan îi sfărâma capul pe drum interzis de lângă Mănăstirea Polovragi. Ea este Veronica Bulai, mama Monicăi. Psihicul oricărei fiice normale ar fi în pragul colapsului. Românii o așteptau acasă cu sufletul la gură să-i vadă chipul brăzdat de suferință. Nu și Monica Gabor, care a fost în stare să pună la cale o fotografie “paparazzi” în avionul de întoarcere. Imaginea o arăta cu chipul în mâini, distrusă. Apoi, o vinde unui site monden, sub titlul: “Moni, prăbușită în avion de tragedie”.
Oare ai cu adevărat suflet, ca să poți regiza așa ceva, în clipa cea mai tristă a vieții tale?
Nu, pentru că esti o femeie cu o copilărie ferfeniță, cu părinți dezabuzați și despărțiți, clienta ideală pentru racolarea în adolescență în rețeaua de prostituție a clanului Clămparu. Sufletul ei s-a împietrit, într-una dintre nopțile în care a fost traficată.
Cum să-i ceri, deci, sentimentul de mamă unei femei care își pierduse de mult și sentimentul de fiică?
Și totuși, a rămas ceva: iubirea nesfârșită pentru bani. Și celebritate. Ambele, negociate cu talentul pervers cu care, ne amintim, își învăta sora Ramona să-l mintă pe iubitul Gabi Bădălău că a prins pe Dumnezeu de un picior cu contracte de imagine pe Coasta de Azur, în timp ce ea doar făcea sex cu un bulgar bogat, mai mult ca sigur pe datorie.
Multe fete din România se întreabă ce ingredient secret are această fată din Bacău, care este rețeta lipiciului la bogătași, români, chinezi și… cerul pare a fi limita? Cum a ajuns atât de sus? Nu am idee, dar știu că ingredientului îi lipsește sigur ceea ce noi toți căutam o viață, și uneori găsim: iubire.

Textul a fost publicat si pe www.femeide10.ro


Cristi Borcea – prizonier in raiul femeilor


Partir, c’est mourir un peu…
Fiece despărțire are undeva, în subtextul sufletesc a două destine care aleg să rupă binecuvântarea iubirii, ceva mortuar. Se îngroapă ceva. O felie de existență, un balon mare de speranță și, dacă există și un copil prin preajmă, durerea se fragmentează în mici și numeroase episoade. Căci nu ai cum să uiți, deși timpul se străduiește să închidă răni.
Despărțirea poate lăsa în urmă decență și prietenie. Dar de cele mai multe ori lasă ură, răzbunare, încrâncenare, batjocură.
Meseria de jurnalist m-a făcut să fiu un martor fidel al despărțirii dintre Alina Vidican și Cristi Borcea.
Cumplită poveste.
Felul de a fi al acestui bărbat – poate nedrept, poate cotropitor, poate vânător fără leac – oferă ocazia femeilor din viața sa ocazia unui test de turnesol pentru caracterul acestora. Și a avut astfel ocazia de a întâlni Polul Nord și Sud al caracterului. De la noblețe la mizerie.

boureanu-pelinel-borcea12547_0_0

Mihaela a fost femeia care îl iubește dincolo de prezența fizică. Este cea care a știut că durerea despărțirii, a plecării lui se poate transforma – pentru copii – într-o prietenie cu accente incredibile. Un exemplu de incredibilă maturitate sufletească. Ea rămâne un stâlp al existenței lui, un echilibru de care Borcea avea nevoie mai ales din momentul în care a ajuns la pușcărie.
Era căsătorit cu Mihaela când a cunoscut-o pe Simona, atrăgătoarea avocată care a dorit să aibă un copil cu un om căsătorit și a acceptat discretă și consistentă susținere financiară a tatălui fetiței sale. Ea a fost prima care a crezut că un copil e un argument să pună mână pe împărăție. E cea care îl striga “infractor” în fața instanței. Vorba cântecului: sunt infractorul vieții tale, ca într-un film cu Raj Kapoor… Astăzi, avocata caută pacea și nu o mai găsește.
Alina? Este secvența de slăbiciune a vieții lui Cristi Borcea. Femeia care a așteptat – între tentative de sinucidere și dovezi de iubire pătimașă – ca Mihaela să îi dea prilejul bărbatului comun să-și dorească să o aducă pe ea în fruntea bucatelor. Femeia care nu a uitat să aștearnă covoare de reproșuri, exact când partenerul se aștepta mai puțin. Femeia care a transformat iubirea în posesivitate și apoi, chiar în file de șantaj. Femeia care nu încetează să-l surprindă pe Borcea. Chiar și când îi înmoaie sufletul în lacrimi cu ajutorul copiilor, deși tocmai îl “vanduse” cu cinci minute în urmă, pentru o exclusivitate de presă.
Un fel de răzbunare a firii pentru un rătăcitor în raiul feminității.
I se poate permite unei femei să uzeze de orice armă pentru a-și păstra bărbatul, când acesta iubește pe altcineva? Poate fi înțeleasă, cautionata orice formă de luptă?
Într-un loc virtual cu atâtea femei excepționale, prefer să fiu ultimul care și-ar permite să răspundă la această întrebare.
Îmi permit doar, ca bărbat, să mă întreb ce rămâne în urma unei rafale de atacuri, constrângeri, lacrimi, care nimerește nu numai rivala, dar mai ales omul pentru care lupți.
Dacă dragoste nu mai e, ce mai e? Vorba lui Preda…

P.S.: Nu am uitat-o pe Valentina. Orice boltă se susține dacă are doi stâlpi. Mihaela e parteneriatul, de la business la prietenie. Valentina e spiritul care ține sus moralul și furnizorul de iubire necondiționată. Necondiționată. De ce ar fi ales Valentina Pelinel și Cristi Borcea să treacă printr-un iad mediatic de prejudecăți, acuze, bârfe, atacuri, dacă nu pentru o mare iubire?

Textul a fost publicat si pe femeide10.ro