Un strop de venerație pentru Radu Beligan


Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.


Simona Halep, o biată milionară speriată de Zika


Iunie. Sâmbătă. Plaja aproape pustie de la Mamaia e o dovada paradoxală a faptului că nici soarele şi nici măcar sfintele zile libere date de Dumnezeu şi statul român – suntem chiar de Rusalii! -, nu pot aduce valuri de oameni pe plajă când un fenomen e pe cale să capete formă. Nisipul e deranjat în pacea sa de televizoare date la maximum. Să fie meci? Da, dar de tenis. Ce stare de graţie! De la Ilie Năstase încoace, nimic nu a mai perturbat supremaţia fotbalului în lumea decibelilor televizaţi. Până astăzi, căci aici, acum serveşte pentru eternitate Simona Halep!
Latura tristă a acelei stări de graţie este că… a trecut. S-au scurs doi ani de atunci. Plaja a e tot acolo, noi suntem cu gândul la ea, iar Simona Halep a reuşit găsească o mulţime de argumente pentru a demola acea imensă mare de simpatie pe care o câştigase atunci, în finala glorioasă cu perversitatea întruchipată în Maria Şarapova. Suntem la ora la care Halep a ales sa refuze o şansă României la Rio pentru o medalie olimpică. A auzit că bântuie virusul Zika şi nu are chef să rişte. În prima instanţă, am crezut că e o glumă bună – machedoanca e conştientă că ţânţar la “ţânţar” nu-şi scoate ochii! Apoi, tonul declaraţiei a devenit foarte grav şi m-am aşteptat concomitent la un tsunami de retrageri pe toate meridianele. Jocurile Olimpice golite de performeri. Dezastru la cel mai înalt nivel. Ei bine, nu… N-am găsit încă niciun alt mare sportiv care să dârdâie consecvent de teama Zikăi – doar Djokovici s-a îndoit o zi, dar şi-a revenit -, iar Halep a devenit, pe bună dreptate, ţinta tuturor naţionaliştilor care observă că, pentru gloria acestei ţări, pericolul e mult mai mic decât o simplă pişcătură.

simona-halep-joaca-marti-la-sydney-primul-meci-din-2016-organizatorii-au-anuntat-ora-de-disputare-a-intalnirii_2_size6

Ca nicio altă mare performeră din istoria noastră, lui Halep nu-i arde să fie simbol românesc. Poate că a ajuns la o vârstă prea fragedă emblema tricolorului sportiv. Poate haina aceasta e prea largă pentru ea. Totuşi, parcă Andreea Răducan, o stea la vârsta păpuşilor, era mai matură ca ea…
Mi s-a tot aruncat în ochi argumentul că România nu a ştiut să investească nimic în Halep, aşa că nici ea nu ar trebuie să se simtă datoare. De fapt, nu e un argument, e o superbă tâmpenie. Contraargumentul meu este… Leonard Doroftei. Un bun boxer la amatori care putea rămâne doar atât dacă, DE UNUL SINGUR ŞI PE BANII LUI, la o vârstă a “ultimului tren”, a devenit celebru şi mai bogat în America profesionistă.
Dar niciodată nu a uitat steagul românesc! Şi nimeni nu a plâns ca el când s-a întors acasă înnobilat de victorii.
El este un adevărat campion, nu Halep.
De la momentul Roland Garros – care i-a adus glorie şi o groază de bani -, Simona a demarat din lumea sacrificiului sportiv în cea a calculului financiar vorace. A rămas o milionară. Capricioasă, pentru că-şi permite. Arogantă, pentru că nu sunt puţini observatori care au sesizat schimbarea ei de comportament de când e “sus”. Egocentrică, pentru că deşi tot pune în balanţa cântarului Zika versus România, parcă nu ar fi deranjat-o să fie portdrapelul ţării. Adică ar fi totuşi bine la Rio – ţânţarul nu mai e periculos dacă iese şi un gheşeft de imagine. Nimic din truda îmbibată de modestie a marilor eroi – Nadia, Patzaichin, Ponor, Gabi Szabo, Covaliu, Laura Badea.. Fata e pe cai mari.
Aşa că, poate, e bine să vorbim pe limba ei.
Dragă Simona, dacă mai pofteşti la milioanele de euro luate din publicitate de la ape minerale, telefonie mobilă sau magazine de bricolaj, trebuie să ştii că ai fost aleasă pentru că oamenii trăiesc meciurile tale cu pasiunea propriilor iubiri! Te-au investit cu dragoste şi, dacă îţi baţi joc de ea, zboară şi contractele bănoase. Stima românilor nu pare să te mai anime. Sau… ţi-ai făcut plinul?


Zâna Andreea Marin, în lumea celor patru lăbuţe. Cu colţi agresivi.


Aidoma actorului Robert Powell – prizonier pe viaţă al rolului Isus din Nazaret după ce Franco Zefirelli l-a făcut nemuritor în filmul omonim -, ştampila pusă pe un personaj după ce acesta îşi capătă celebritatea într-o anumită haină devine, la un moment dat, falsă şi prea strâmtă. Andreea Marin este cel mai recent şi mai limpede caz.
Suma faptelor bune şi a feluritelor misiuni mediatice ale Andreei nu o desprind niciodată de “calitatea” de Zână. Zâna Surprizelor. Surprizelor care nu mai sunt la TVR din 2008! Zâna, conform basmelor copilăriei, trebuie să fie hieratică, blândă, salvatoare, pe scurt un munte de miere, acţiune şi cuminţenie. Totuşi, Zâna Andreea vrea să fie şi om. Dar uită că nu are dreptul, ca noi toţi, să se enerveze, să scape o sudalmă. Şi în niciun caz să îşi iasă din minţi când e încolţită de o haită de câini. Zâna trebuie să rămână Zână. Cum devine Om, poate fi retrogradată rapid la categoria zgripţuroaică.
Nu aş glumi prea mult pe seama unui moment de reală spaimă prin care a trecut Andreea Marin. Altfel, o femeie foarte bătăioasă, ba chiar colţoasă când o ataci – v-o amintiţi când s-a întors din Dubai în plin anunţ de divorţ şi paparazzii o şicanau în trafic, cu copilul în maşină? După 25 de ani de media, aş avea nevoie, totuşi, de la filozofii internetului, de un manual de bune practici, pentru cazul în care eşti vedetă şi în egală măsură eşti înconjurată de nişte câini agresivi. Să te laşi muşcată, cu privire de martir? Să spui repede în gând un acatist? Sau să faci ceva pentru ca pericolul să nu mai existe?
Îmi declin competenţa, pentru că pe mine m-a compostat un maidanez – fără să fi provocat în viaţa mea cu ceva vreo vietate – pe vremea când nu eram decât un biet redactor-şef de revistă. E drept, am fost înconjurat de haite de câini isterici de zeci de ori pe străzile Bucureştiului şi am scăpat mergând liniştit printre ei. Dar până la un punct… Iarăşi, nu sunt în măsură să comentez, pentru că primul sentiment pe care l-am avut când am auzit la radio că un copil, Ionuţ Anghel, a fost mâncat de câini, a fost să iau o puşcă şi să fac dreptate. Evident, un gând greşit, dar am un băieţel şi m-am gândit ce ar fi fost dacă era al meu!

maxresdefault

Am puternica senzaţie că gânditorii reţetelelor de socializare care o fac pe Andreea Marin fiară, brută, criminală – şi femeia n-a făcut altceva decât să cheme autorităţile şi să SPUNĂ “off the record” la nervi că şi-a luat armă legală, fără să fi folosit-o însă! – se pot împărţi în trei tabere: naivi manipulaţi, persoane cărora le plac căţeii pănă în clipa în care trebuie să-i ia în casă şi, finalmente, oameni care au foloase clare de pe urma patrupedelor. Dacă s-ar da un leu pentru fiecare mostră de ură şi jignire spusă online, am fi o ţară de milionari!
Cândva, Dan Negru mi-a spus că există în România câteva “branduri mergătoare”, cum le spunea el – Nadia, Năstase, Hagi, Beligan, Tamara, Draga, Piersic -, la care adăuga din zona TV, cu modestie, deşi se putea include şi pe el, pe Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu. Adică persoane care “vând” prin simpla lor prezenţă. Uite că, la 17 ani de când a devenit Zână, Andreea Marin e încă bună de “locomotivă” pentru promovare şi obţinere de fonduri, chiar şi pentru cei care dau în ea pentru a-şi trage beneficii. Departe de mine dorinţa de o idiliza pe Andreea – nu pot să o fac eu mai Zână decât este -, ba chiar istoria relaţionării noastre are mulţi ani în care am avut opinii contrare şi nu am vorbit. Dar nu pot însă nu remarc că a ajuns la un echilibru existenţial potrivit cu momentul vieţii. Îşi poartă frumos anii – nu ca altele care nu înţeleg că de la o vârstă încolo, treci în limita jalnicului dacă te dezbraci şi vorbeşti doar despre sex. Iar în acest caz cu patru lăbuţe, nu s-a dezis de acest statut.
E grav că a înjurat ? Bun… Să ridice mâna cine nu a înjurat în viaţa asta! Fără ipocrizie.


Luminiţa Anghel – eroina vieţii unui copil care nu o merită


Apariţia unui copil e o sursă de lumină divină. E sensul cel mai profund al vieţii, care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Am crezut mereu că un matur care înfiază este cu o treaptă mai sus pe drumul către binecuvântare. Oricât am spune că dezvoltarea unui copil este fructul mediului, educaţiei, căldurii familiei în care deschide ochii către lume, nu cred că moştenirea genetică poate fi ştearsă cu buretele. Cine mă va servi cu o contrazicere, am să-i spun doar atât: Luminiţa Anghel.
Priviţi-o în rochie de mireasă, frământată de vânt şi fericire pe o plajă spaniolă, şi aveţi dreptul să credeţi că nu există o femeie care să se fi luptat mai mult pentru împlinirea ei, ca mamă şi soţie. Şi de ce atâtea încercări?
Luminiţa a crezut cu fanatism în fericirea în doi şi soarta i-a confirmat că a treia căsnicie îi aducea jumătatea hărăzită, câtă vreme abia atunci şi-a împlinit marele vis – un copil natural, al ei. Şi abia atunci au început tornadele…
Copilul drăgălaş pe care l-am cunoscut în 2001 într-o seară de vară la Mamaia, băieţelul lipit emoţional de mama lui la fiecare apariţie TV de acum şapte ani, urmaşul pentru care Luminiţa s-a luptat în chip sângeros cu Marcel Puşcaş pentru a-l avea (vezi foto), se dovedeşte a fi un mic demon. Unul care crede că mama este o proprietate exclusivă. Nu are dreptul la un bărbat, la un alt copil. Şi când mama îşi ia porţia meritată de fericire, se răzbună pe toate şi pe el. Nimic mai cumplit decât să o aud pe Luminiţa povestind cum s-a temut, în vremea sarcinii, că David o va împinge pe scări.

luminita-anghel-16022010

Cineva – un prieten, un mentor, o persoană cu ascendent asupra lui – să-i explice acestui băiat că a avut mult noroc că Luminiţa Anghel a ales să-şi reverse valurile de sentiment matern asupra lui. Pe mâna cui ajungeai, David, dacă fetiţa cu care Luminiţa a filmat în 1998 un clip în casa de copii unde te aflai, ar fi fost adoptabilă? Imaginează-te lângă un tată beţiv cu palma grea şi o mamă săracă şi nepăsătoare. Poţi? E un scenariu foarte plauzibil. Ei ar fi putut să te adopte, dacă zâmbeau frumos la Protecţia Copilului. Cui îi mai făceai tu toate fiţele care s-au inventat pe planetă?
Înţelegi, David, ce înseamnă să te iubească până la cer, ca pe Filip, o femeie care nu are acelaşi sânge cu tine? Înţelegi, David, că Măriuca, fetiţa ruptă din frescele cu îngeri, a fost cu voi în casă, dar s-a întors de unde a plecat? Că acest drum parcurs firesc de tine, ca fiu al Luminiţei, a avut, pentru ea, calea întoarsă? Dacă ai fi avut „noroc” ca mama ta naturală să fie o scelerată prin excelenţă ca Angelica Constantin, ai fi putut să pierzi tot! Ce inimă să ai să jigneşti, să ameninţi omul care te-a salvat?
În 2014, a mai fost o „repriză publică” TV a răzvrătirii acestui băiat. Atunci când mima sinuciderea. Şi am avut ocazia să-l privesc în ochi. Era statuia adolescentă a sfidării. Aproape fiecare remarcă părintească menită să-i reteze vreun capriciu îl făcea să dea ochii peste cap. Era lângă mama lui la TV pentru că nu avea încotro şi încă depindea de ea. Azi, la ora majoratului, David crede că a prins aripi. Totul e să nu zboare periculos şi să-şi rupă gâtul. Nimic mai simplu.
La urma urmei, o mamă nu e obligată, David, şi la 20 de ani, să îţi suporte capriciile. Ba chiar te poate lăsa definitiv să-ţi vezi de viaţa ta. Atunci să vezi provocare…
Vestea proastă, pentru toţi cei care cred că o pot doborî pe Luminiţa, este că Dumnezeu i-a dat la timp cel mai puternic sprijin: Silviu. Un etalon de iubire face ca acest om, care s-a îndrăgostit de o femeie bravă… Şi apoi?
Apoi s-a trezit cu trei copii, în care doar unul al lui. Apoi a suportat ani de teroare psihică din partea părinţilor Măriucăi. Apoi a trebuit să îşi crească pruncul în mediul de instabilitate, ameninţare, şantaj emoţional al lui David. Apoi au venit vremuri sensibile din punct de vedere financiar. Şi el rămâne ca o stâncă acolo. Şi cât de mult a visat David ca Silviu să capituleze… Şi să fie el din nou stăpânul iraţional al mamei.
Barbata Walters povestea, în biografia sa, că i-a explicat cândva fiicei sale adoptate că unii copii sunt născuţi din trup. Alţii, adoptaţi, sunt născuţi din inimă. Dar cine garantează că astfel inima se poate moşteni…


Are sau nu sutien Carmen Iohannis? Asta-i România.


Vântul jucăuş al Rusaliilor dă viaţă, pentru o secundă, sobrietăţii supertative pe care o are întâlnirea dintre doi preşedinţi nemţi. Unul e chiar al lor, al nemţilor – pastorul Gauck este un simbol al luptei anticomuniste -, flancat de o parteneră de viaţă mult mai tânără şi mai sobră, în taiorul negru auster, decât Carmen Iohannis, prima doamnă a neamţului nostru, care dă măsura prospeţimii sale printr-o toaletă vaporoasă roz pal – ROZ? -, perfectă pentru tabloide.
Nu culoarea stârneşte excesul de titluri bombastice, ci bănuiala că frau prasident nu poartă sutien. Privesc poza, realizez că dilema jurnalistului e profund legitimă – oare doamna chiar nu are lenjerie? – şi stau să-mi scormonesc în memorie când mă putea interesa dacă vreo soţie de şef de stat are sau nu are sutien. O scoatem din start din calcule pe fosta starletă Carla Bruni Sarkozy, pe care am văzut-o prima oară în sânii goi, apoi locatară la Palatul Elysee. Şi… nimic. Nicio referinţă cu „dedesubturi” în ultimii 25 de ani.

media-146643856463002700

E vremea să recunoaştem. Doamna Iohannis are ceva din expresia sensului în care această ţară s-a modernizat. Dacă ar exista un pictor Rosenthal al acestui secol, Carmen Iohannis – cu chipul luminos, picioarele lungi şi rochiile aproximative – ar putea fi modelul noii pânze România revoluţionară.
Carmen Iohannis este Ţara zâmbitoare, chiar dacă jalea, foamea, violenţa şi decrepitudinea macină tăcut şi sigur fiecare urbe.
Carmen Iohannis este Ţara relaxată, dar mai puţin implicată decât ar fi nevoie în acţiuni, măcar simbolice, de schimbare a cancerului care cotropeşte familia română, a sistemului medical care ne omoară la propriu, a solidarităţii sociale care apare doar dacă mor măcar vreo 60 de oameni într-un club ars.
Este Ţara frivolă, pentru că da, România este cea mai activă şi mai agresivă piaţă de presă bulevardieră din Europa!
Într-un fel, nici nu ştii, ca primă doamnă, cum e bine să fii! Fantoma Elenei Ceauşescu – „cabinetul doi” care tăia şi spânzura – a bântuit după decembrie 1989 figura calmă şi puternică a Ninei Iliescu, obligând-o să nu dea niciun interviu şi să nu se lanseze în acţiuni publice. Se zvonea că ar avea accent rusesc, dar nimeni nu l-a putut auzi în lume! Cât bun simţ… Aceiaşi fantomă i-a dat nopţi albe şi Nadiei Constantinescu, consoarta lui Emil, ale cărei iniţiative din societatea civilă au fost taxate rapid ca semne ale faptului că ea e cocoşul în casă. Până la urmă, tocmai Emil a fost cocoşul bănuit că a zburătăcit prin curţile altor puicuţe, lucru peste care soţia a trecut cu o eleganţă exemplară. Maria Băsescu a fost, pentru un deceniu, „cuminţenia pământului”. A avut printre cele mai curate imagini, pentru că a funcţionat mereu în contrapondere cu stilul sulfuros, bătăios, belicos al lui Traian Băsescu. O doamnă fără iniţiative în societate civilă. Avea soţul şi pentru ea…
Prin urmare, e drept să-i cerem lui Carmen Iohannis mai mult decât altele pot da? Dacă vorbeşte mult, se va spune că e ca Mioara Roman şi ea are ultimul cuvânt. Dacă se implică în treburi administrative, i se va da în cap cu firma Danei Năstase, dată vinovată de unii pentru o serie de necazuri ale soţului.
Ce rămâne? You have the right to remain silent…
Carmen Iohannis poate mult mai mult, cu amintirea pozitivă şi consistentă despre care vorbesc foştii ei elevi. Şi aş face un pariu că un interviu ne-ar prilejui o revelaţie plăcută. Pănâ când se va sparge gheaţa, să ne dorim ca doamna preşedinte să nu mai ofere presei dileme de mall. Sunt convins că familia Iohannis îşi doreşte multe lucruri solide şi grandioase, dar în niciun caz fascinaţia derizoriului.


De ce s-a măritat Oana Zăvoranu cu Hachiko, câinele japonez?


Starea civilă îmi induce mereu o senzaţie de… alb. De început de lume. Doar asta e căsătoria, nu-i aşa? Deunăzi, am zărit o femeie şi un bărbat coborând treptele primăriei şi, oricât am mijit ochii, nu am văzut culoarea lor. Poate şi pentru că albul e Dumnezeu, iar acolo nu era loc de El.
Oana Zăvoranu a găsit ceea îşi dorea. Un bărbat care o divinizează, o suportă şi o aprobă în tot ceea ce spune. Cu prietenia care m-a făcut să ajung în postura de a mă război până la limita suportabilului cu defuncta sa mamă, pot spune că Oana a ajuns în momentul delicat, psihic vorbind, în care vorbeşte cu oameni în măsura în care aceştia nu o contrazic. Copil răsfăţat de soartă cu mult talent şi de părinţi cu toate deliciile pământului, Oana a evoluat tot mai mult către o lume paralelă de cea în care respirăm noi, ceilalţi muritori, rupând constant câte o legătură dintre acestea. Abandonul carierei atât de promiţătoare are, în viziunea ei, diverşi vinovaţi, dar nu va vedea niciodată propriile capricii şi incapacitatea de a se subordona rigorilor de timp şi spaţiu ale unui proiect, de orice fel ar fi el.
Pentru a fi, probabil, printre cele mai mari staruri ale României, Oana Zăvoranu a avut nevoie de un ordonator de sentimente, finanţe, zâmbete, încercări. Acesta a fost, pentru câţiva ani, Pepe. Poate nu întâmplător, este şi perioada înfloririi şi a succeselor sale. Tăioasă şi de neclintit la prima vedere, Oana este influenţabilă la superlativ şi emoţională până la cer. Când Mărioara i-a luat averea fără ruşine – cine idealizează ideea de mamă să nu uite că mai sunt şi părinţi care-şi fură copiii -, Oana a deraiat puţin câte puţin, posedată de fascinaţia averii care a scos la lumină firea extravagantă şi cheltuitoare la nivel de superstar planetar. S-a pierdut şi Pepe undeva pe drum, în goana după o altă viaţă, dar nu înainte de a se răzbuna crunt pe ea pentru infidelitate.
Seria ulterioară de iubiţi – de la motivul adulterului, Tudy, şi până la Ashraf, băiatul de lângă ea de la starea civilă – au relevat căutarea unui Pepe upgradat: supus, dar puternic, bogat, dar ascultător, senzual, dar de culcat pe preşul motanului dacă diva pofteşte. Aşa ceva există, se pare, doar în filme. De aici şi vecinătatea cu suicidul. Reţin doar figura luminoasă a lui Răzvan, băiatul care a ţinut-o în viaţă după ce a încercat să-şi ia zilele, un om a cărui iubire nu a putut anula la nesfârşit personalitatea lui. Şi a cedat. Alex Ashraf e varianta umană a lui Hachiko – câinele japonez, etalonul devotamentului, care a continuat să-şi aştepte stăpânul zi de zi într-o gară şi la zece ani după ce acesta murise. Atât de mult o iubeşte, încât a uitat şi dacă are un fiu…

61710519

Copleşitor, nobil simţământ, numai că Oana caută şi strălucire, nu numai zâmbet obedient. Şi aici se pierd pe drum mai toţi pretendenţii tineri şi musculoşi.
Şi atunci, de ce Alex Ashraf la starea civilă? Dintr-o nevoie acută de stabilitate. Ea trebuie să-şi consacre un sprijin. Oana a putut lupta cu mama când l-a avut pe Pepe. Când Mărioara şi Pepe s-au coalizat, a ajuns la reanimare. Apoi, în vremea împăcării cu Mărioara, a căutat în feţele multor băieţi secundul de care avea nevoie în luptele ei cu universul, pentru că, e limpede, contradicţia îi dă viaţă. Mama a plecat pe lumea cealaltă, averea a rămas pe lumea asta, dar mare parte nu e la Oana… Necesitatea unui stâlp care conferă măcar iubire nesfârşită devenise esenţială. Pentru că dezechilibrele sunt mari… altfel nu pot concepe ca un om trecut prin atâtea emoţii în viaţă poate deschide ochii spre Dumnezeu, să alunece spre Necurat prin vrăjitoare, apoi să le repudieze, pentru a sfârşi în adorarea lui Lucifer.
Cum s-ar zice, Dumnezeu cu mila.
P.S.: Pentru că sunt perfect convins că Oana nu va vedea acest text decât ca un atac murdar şi nu ca un strigăt prietenesc, aştept liniştit eventuale boscorodeli, înjurături, ameninţări, aroganţe. Liniştit.


Gabi Firea – fotografia unei femei ubicue


România a dat, pe 5 iunie 2016, o nouă lovitură mitului femeii-bărbat în politică. De la Margaret Thatcher şi Angela Merkel citire, femeia ca lider în administraţie se întruchipează sub forma unor taioare austere, fără toc, voce de fier, fizic nu tocmai atrăgător şi o voinţă pe care orice bărbat o invidiază. Profil spiritual de tanc. Să fim sinceri, dragi confraţi de gen, dacă am fi avut ambiţia femeilor sau dacă am fi ascultat mai des de ele – cele care te ridică, nu cele care te coboară – multe războaie ar fi fost câştigate, iar altele… nu ar fi fost.

Plaiurile mioritice aduc un nou tip de mână forte la primărie: chip plăcut, fizic atrăgător, look îngrijit. Haine puţin mai şic. Tocuri de femeie elegantă. Drumul a fost deschis de Olguţa Vasilescu – ar fi putut fi şi Elena Udrea, dar a stricat-o anturajul -, iar acum ajunge la apogeu cu victoria lui Gabi Firea.
Mă intersectez de atâţia ani cu Gabi… Prin 2008, un teledon minunat al trustului Intact ne-a adus în postura de a interpreta şi dansa în duet live un Trandafir de la Moldova, în beneficiul unor copii supradotaţi. Aspiraţia către performanţă a lui Gabi m-a adus într-o sumedenie de stadii de oboseală la repetiţii. Mai ales la dans. Chiţibuşara Gabi Firea îşi acorda timp pentru această joacă, deşi avea pe cap două emisiuni TV – adică presta şapte zile din şapte la Antena 1 şi Antena 3 – plus un cotidian financiar, un săptămânal de business şi unul de femei. A scris şi cărţi de poezie, are vreo două CD-uri de folclor. De unde timp pentru toate? Poţi să o acuzi de ubicuitate. Formidabilă dorinţă de afirmare publică.
A fost însă o vreme când toţi “copiii” ei media au sucombat, căci intrarea definitivă a printului românesc în istorie pare a fi o chestiune de timp. A fost efectiv dărâmată de această lovitură. Gabi e însă genul care visează să se ridice mai sus, după o lovitură primită. De altfel, dacă o ataci pe Gabi Firea, se banuieşte că eşti pregătit pentru război. Memoria internetului reţine câteva contre televizate ale lui Gabi Firea cu politicieni puşi pe harţă – una de poveste cu Cristi Boureanu – şi le-a cam şifonat gulerele.

la-Cristi-Brancu

Flashback. După una dintre repetiţiile pentru acel show umanitar, m-a rugat să o las cu maşina lângă o bisericuţă din Băneasa, unde spunea că se simte atât de bine. Nu e nimic jucat în legătura sa şi a lui Florin Pandele cu credinţa. Nu e genul care face cruci mari doar când o filmează camerele de Paşti. Încercările prin care a trecut – şi nu uitaţi că l-a iubit mult pe primul soţ Răsvan Firea şi i-a însoţit suferinţa până în ultima clipă a vieţii acestuia – au adus-o într-o stare de veghe credincioasă, i-aş spune. Ultimul născut – deşi nu aş face pariu că nu va mai fi din nou mamă – este Zian, purtând astfel numele de botez al lui Arsenie Boca. Şi încă ceva: într-o lume în care vedetele îşi botează copiii când le taie capul – ba Antonia nu l-a botezat nici la un an şi jumătate, din motive de divorţ cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri! -, Gabi Firea şi Florin Pandele şi-au creştinat băiatul la 35 de zile de la venirea pe lume, respectând canonul bisericesc care recomandă ca pruncul să primească binecuvântarea până la 40 de zile.
Bref: Gabi Firea este un om. Este şi politicianul care, de dragul marilor bătălii, a spus lucruri aspre pe care în sinea ei le regretă. Dar este şi spiritul tonic, pozitiv, care o face ca toate aniversările ei să fi fost cu mult zâmbet, dans şi veselie, căci aşa este ea, în fond. Este soţia căruia Traian Băsescu i-a ameninţat bărbatul – “poate nu-l mai găseşte acasă într-o zi” -, în cel mai grobian atac din ultimii ani. Este însă şi persoana pe umerii căruia acest Bucureşti creativ, pestriţ, uneori leneş, alteori strălucitor, a pus acum o greutate supraomenească.
Dar acesta este adevărul – a venit vremea ca femeile să ne salveze.


Laura Georgescu, fostă Condrea, înotând printre demoni


Întruchiparea dezastrului. Da, există, a fost prezentă în direct la posturile româneşti de televiziune. Citiţi privirea doamnei Laura Georgescu, prima soţie a deja celebrului, tenebrosului, ocultului, ultramafiotului Dan Condrea. Şi veţi vedea abisul. În ochii ei se vede eşecul mai multor femei. Căci ea, în această viaţă, a fost deja “mai multe femei”.

Primul eşec este cel al iubitei din studenţie. Rarisime sunt, în plin secol XXI, exemplele de iubiri născute pe băncile şcolii şi care să treacă proba timpului. Pecetea evoluţiei jumătăţilor unui cuplu oferă mai mereu varianta incongruenţei la un alt stadiu al maturităţii. În acest chip, introvertitul Dan Condrea a găsit motorul evoluţiei sale, ca om, într-o femeie bătăioasă, Laura, care, după cum povestea, era iubită şi mamă deopotrivă. Cu ea a găsit calea către o afacere promiţătoare. Alături de ea a intrat în cercuri de influenţă ale industriei “farma”, căci naşul lor de cununie este, deja se ştie, un personaj cu multă putere subterană. Iubirea curată, frumoasă din anii sesiunilor s-a transformat într-un pact familial cu şef şi subaltern.

condrea_laura

Al doilea eşec este cel al mentorului. În timp, în sufletul lui Condrea s-a născut mai întâi frustrarea bărbatului care crede că trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt. Fenomen firesc, mai ales pentru soţii în mintea cărora se estompează treptat momentele în care soţia, poate autoritară, l-a dus cu pricepere spre poziţia de business în care îşi putea permite să negocieze altfel. Meritele se uită mai uşor, reproşurile, mai greu. Apoi foamea de bani. În penumbra marilor păpuşari ai ţării, o mână l-a luat pe Condrea şi l-a pus pe drumul milioanelor cu parandărăt. Şi a fost clipa în care soţul a hotărât că EL este centrul universului. Conştient şi de faptul că soţia nu ar fi acceptat crima cu premeditare numită Diluarea dezinfectanţilor.
Al treilea eşec este cel profund uman. Laura, fosta Condrea, avea să descopere terifiată un alt om decât cel lângă care trăise. Violent. Fără scrupule. Demonic. Şi este borna de la care Laura, devenită din nou Georgescu, a început să-şi piardă minţile. Tot ceea ce construise, toate valorile în care credea s-au năruit în minciună, ameninţare şi frică. Caracter bătăios, dar şi sensibil, fosta soţie a lui Condrea a ţesut în jurul ei, din jumătăţi de adevăr, un păienjeniş de poveşti mafiotice care aveau în centru teama pentru viaţa ei şi a copilului ei. Privind siderată bogăţia exponenţială a soţului, alăturarea lui amoroasă de o ramură moldovenească niţel periculoasă, protecţia faptelor cu urmări criminale, Laura Georgescu a fost învinsă definitiv. Ceaţa a cuprins totul.
Nu mai ştim dacă forţa ocultă a lui Condrea sau urmarea unor gesturi brutale ale doamnei a adus copilul în custodia tatălui, cu o pensie alimentară uriaşă. Nu mai ştim dacă doamna Georgescu este persoana cu conştiinţă care duce pe ascuns actele firmelor soţului la SRI pentru a face drepatate sau fiica acuzată că şi-a brutalizat şi mama. Victimă sau agresor? Manipulare sau luptă cu nevăzutul?
Eşecul acestei femei excepţionale alunecă în gesturi care pot arunca în derizoriu mari adevăruri. Ea nu cred că mai poate ieşi la lumină niciodată. Mesajul pus în parbrizul maşinii la o zi după accident – “Magda Condrea, victima demenţilor de la SRI” – spune tot. O femeie înnebunită de cinismul criminal al celui pe care îl pusese în centrul vieţii. Încă o iubire frumoasă, ucisă cu sânge rece pe altarul banilor şi a obsesiei paranoice pentru putere.
Dumnezeu să o apere pe Magda. Copilul lor.


Inna, zâmbește frumos și nu mai cânta!


Cu aceeaşi frecvenţă cu care degustătorii îndobitociţi de internet cad în capcana de a devora o ştire despre o celebritate autohtonă goală puşcă – şi când colo, sunt aceleaşi imagini prăfuite dintr-un film post-comunist -, media a sărit din nou ca arsă când Inna, cel mai cunoscut produs muzical românesc de export, a cântat atât de prost la un concert, încât a luat-o până şi pe ea plânsul.
Regăsesc în reflexul publicului de a o face praf pe Inna o mică probă de invidie carpatină: la câţi bani ai acumulat, fetiţă, trebuie să evoluezi ca Angela Gheorghiu! Si gândul nerostit merge mai departe: după ce că ai avut noroc cu carul să ajungi acolo unde alte voci mari nici nu au curaj să viseze, continui să cânţi ca purcelul în cocină?
Profund greşit: a o considera pe Inna cântareaţă este ca şi cum am pretinde că popcornul este mâncare. Inna este o haină trendy şi atât. Ai dat mulţi bani pe ea. O porţi în exces o perioadă, apoi uiţi că a existat. Ba chiar te descoperi peste ani în fotografii purtând-o şi îţi spui: vai, ce îngrozitor mă îmbrăcam! Show-business-ul caută mereu produse – nu artişti – care să stimuleze la maxim o emoţie care lipseşte de pe piaţa tonalităţilor. Astfel s-au născut peste ani hituri planetare cu texte aberante – gen Dragostea din tei! – sau oameni care, în esenţă, au aceeaşi legatură cu muzica pe care o avem noi cu ingineria genetică. E ca şi cum i-am cere lui PSY – asiaticul ţopăit care a inventat Gangnam Style – să cânte ca Marcel Pavel.

download

Inna a fost şi este precum bunicul decedat pus în geam pentru ca genialii producători din spatele ei – şi care au găsit la momentul-cheie “breşa” aducătoare de milioane de euro – să ia pensia. Trebuie să-i cerem doar să stea la fereastră şi să-l proptim bine, ca să nu cadă. Ceea ce nu pricep este insistenţa cu care Inna VREA să ne arate că ea este un mare artist. Răgetele emise live la Bucuresti de Madonna – între reprize de dans şi show la cel mai înalt nivel – erau dublate ori de o voce bună din spatele scenei, ori de un playback foarte fin. De ce nu ar fi acesta un model pentru Inna? In fond, ea trebuie doar să apară, să isterizeze puştimea şi să nu zgârie timpanele. Publicul e generos: nu-i cere să cânte Traviata.
Şi totuşi, insistă… Poate din complexul comparaţiei cu alte produse comerciale cu voce – Andra, Delia – sau chiar din analiza dovezii limpezi că şi cu o firimitură de talent muzical, dar cu multă voinţă, poţi evolua decent pe scenă. E cazul Antoniei. Sau poate e altceva: dictonul eminamente românesc care spune că succesul, mai ales financiar, te face mai deştept, mai înţelept, mai talentat! Altfel nu-mi pot explica de ce a ales într-o bună zi Inna să cânte imnul de stat la inaugurarea Naţional Arena. Eu, în locul ei, m-aş fi îmbolnăvit subit… Acel moment – arogant ca un pahar de cola care se crede vin franţuzesc de colecţie – a fost punctul zero al acreditării ideii că Inna este mai degrabă afonă decât primadonă. S-a crezut stema care acoperă gaura din tricolor şi a devenit doar nepoata lui Mister Bean.
Si ca să arate tuturor că ea chiar se crede buricul pământului, a revenit cu un live la lansarea olimpiadei de iarnă pentru tineret de la Braşov. Valoros, din punct de vedere muzical, ca ţipetele pirandelor când vin mascaţii să le salte soţii. Mare păcat pentru o fată altminteri echilibrată, care ştie să facă echipă bună cu managerii ei şi are un discurs şi o viaţă personală fără pete semnificative. Poate cel mai greu lucru, în universul grăbit şi plin de tentaţii în care alergăm, este să afli care e graniţa dintre succes şi ridicol. Şi să nu o treci, oricate daruri par să-ţi zâmbească dincolo de ea, pentru că media are darul de a-ţi aduce milioane de followers, dar şi să multiplice la infinit o gafă. Să ne rugăm, deci, ca Inna să rămână ceea ce este: un zâmbet frumos şi un ritm bun de dansat. Restul e tăcere.


O aventura la Orizont!


Totul a început de Paşte. Paştele trecut. La invitația unor prieteni, am petrecut patru zile pline de clasă, bun gust, distracție şi… bunătăți la Predeal. Mai exact, la un hotel la care nu mai fusesem din alte vremuri. Si a venit surpriza! Că am descoperit un hotel de patru stele cu servicii excelente, e ceva. Că m-am îngrăşat cu vreo trei kilograme în câteva zile, de la meniuri de nivel european până la delicatese romaneşti, spune mult. Dar cel mai important este că Teddy s-a îndrăgostit iremediabil de acest loc, pe nume Orizont din Predeal! De la un Paşte la celălalt, adica fix într-un an, am vizitat hotel Orizont de şapte ori! Acolo am petrecut ziua Oanei, Revelionul, aniversarea mea şi… de vreme ce se apropia Paştele, Teddy a votat şi pentru noi, fără drept de veto, că ne întoarcem la locul lui preferat!

image-115-300x235

Cele patru zile de vacanță pe care ni le permite munca în televiziune au debutat cu o masă minunată cu creveți şi cremă de legume – eram încă în post, nu ați uitat? -, dar şi un păstrăv proaspăt pentru “şefu’”. Teddy, v-am spus deja. Apoi, a urmat mai multe ture de bazin ale campionului familiei, acelaşi Teddy, supravegheat totuşi de tati, pentru că, să nu uităm, are doar patru ani şi nouă luni! In acest timp, mami s-a desfătat cu o saună şi un masaj perfect.
In aşteptarea Invierii, am revăzut Peleşul şi telegondola de la Sinaia – alta pasiune a puştiului -, apoi l-am aşteptat bucuroşi cu toții pe iepuraş. O echipă de artişti români stabiliți în Germania au gestionat cu măiestrie harmalaia a peste 20 de copii care şi-au primit cadoul şi diploma, dupa ce au participat la câteva concursuri şi dansuri “iepureşti”. Cei mici au trecut la nani, iar cei mari au luat Lumină de la biserica mare din centrul Predealului, apoi a urmat o cină specială cu mult-aşteptatul şi deliciosul drob, plus ciocnirea de ouă.

image-120-300x214

Asta până a doua zi, cand Teddy a preluat conducerea. Cred că a fost cea mai frumoasă amiază de Paşti pe care am petrecut-o în afara casei, în viața mea. Cei de la hotel Orizont au invitat, la un dejun pascal rafinat, artiştii Operei din Braşov care au avut un concert minunat. Intr-un colț, mai degraba “pe silent”, Teddy i-a acompaniat cântând la o lingură pe post de fluier şi apoi la niste farfurii, pe post de percuție. Noi am servit o masă foarte rafinată, culminând cu o pulpă de miel cu un gust unic. Si nu exagerăm cu nimic! Să ciocnim un pahar de Recaş pentru asta!
Spre seara, a început petrecerea românească la restaurantul Miorița, din cadrul hotelului Orizont, unde lăutarii nu ştiau că vor avea parte şi de trupa de dans. Eram noi, familia Brancu Turcu, cu băiatul in centru, pe post de maestru de balet. Am reuşit să ardem astfel caloriile sarmalelor minunate şi a unor dulciuri pe care, sincer, mi le permit doar de sărbători.
Trebuie să vă spun că aceste trei mese festive au făcut parte dintr-un pachet extrem de avantajos pe care hotel Orizont l-a oferit turiştilor şi care a umplut hotelul până la refuz, cel mai numeros fiind un grup de 30 de prieteni, oameni de afaceri din Braşov cu fostul mare fotbalist Răchită în componență.
Luni, ne-am mai revenit din nebunia gastronomică, printr-o plimbare la Buşteni – vremea a ținut cu noi -, iar la final, încă o tură de piscină. Ultimele ore de vacanță au fost însă marți dimineață, cand Teddy l-a luat pe tati de mână şi a cutreierat fiecare hol, lift, restaurant, sală de sport, bar, sală de evenimente şi loc de joacă de la Orizont. Aşa, ca să se despartă împacat. Nu înainte de un peşte proaspat şi niste papanaşi ca la mama acasă.
Deocamdată este linişte în casă. Dar nu va dura mult. Peste o săptămână, Teddy va întreba de Orizont. Si se va plimba prin casă cu un geamantan, anunțându-ne că el pleaca deja acolo. Urmatoarea vacanță este în august. Dar cred că plecăm mai repede…