Ioana Boureanu – eşecul educaţiei cu parul


Îmi amintesc perfect albastrul infinit al ochilor Ioanei Boureanu, la nunta tatălui său cu Valentina Pelinel, poate cel mai fastuos fapt public din viaţa unui politician cu look de aviator american, dar cu o aterizare forţată pur românească, din lumea crudă a celor aleşi. Fetiţa cu chip coborât de pe Capela Sixtină, de acum nouă ani, îngerul înfăşurat în falduri, are ceva din prăbuşirea lui Britney Spears, copilul teribil care a ajuns să fie bântuit de demonii vârstei ei, până când a învăţat ce înseamnă echilibrul. Privirea victorioasă a adolescentei la ieşirea de la Poliţie, cumva mândră că şi-a dat tatăl în primire şi pentru o perioadă nu o va mai agresa, e drumul de la rai la iad. E simbolul unei generaţii pe care nu o mai poţi ghida după principiile spartane cu care se lăudau părinţii secolului trecut. Bătaia nu a fost niciodată ruptă din rai, dar acum e semn de tragedie. Adolescentul de azi – conştient de puterea media şi de limitele legii – e în stare, ca Ioana, să-şi vadă tatăl venind ameninţător către ea şi să strige că e un răpitor, pentru ca jandarmii aflaţi la faţa locului să-l imobilizeze. Adolescentul de azi, prieten al Ioanei, decide să cheme paparazzii înainte de a suna la Poliţie – aşa s-a petrecut în această scenă! – şi iată cum tocmai presa tabloidă devine nu un câine de pază, ci chiar un pitbull fără lesă al societăţii!

boureanu-fiica

Ioana zâmbeşte, flancată de mama ei. Crede că a învins. De fapt, a pierdut enorm. Dar de ce să ne aşteptăm să înţeleagă totul un copil care este victimă? Victima erorilor părinţilor săi.
Cristi Boureanu, e foarte limpede, a încetat demult să fie prieten al fiicei sale, ci doar un părinte dur care nu are ca soluţie decât forţa când copilul, dornic să evadeze, minte sau cade în păcatul alcoolului, ţigărilor etc. Educaţia unui copil înseamnă – după cum spun unii mai pricepuţi ca mine – mai ales răbdare, diplomaţie şi negociere. Or, el le-a pierdut pe traseu. Când copilul găseşte soluţia de a te scoate din pepeni, drag cititor, uită-te la Cristi Boureanu şi vezi că nu forţa e soluţia! Educaţia prin fermitate e „old school”, cum spun puştii. Ioana a speculat firea impulsivă a tatălui, pentru a declanşa ruperea. Pentru ea, binele e ACUM, nu în viitor.
Mama, Irina, e cea care i-a provocat trauma primordială când a fugit cu naşul Sebastian Vlădescu şi copilul a crescut cu mame de împrumut, ca Valentina Pelinel. E cea care, fără discuţie, hrăneşte dorinţa de evadare a fetei şi ca o poliţă plătită pentru faptele din trecut ale soţului Boureanu. Nu ştim cât şi dacă îşi doreşte perfomanţă la învăţătură şi repere valorice, cât şi-a propus Cristi şi a investit bani grei în asta!
Ca în atâtea cazuri – şi thriller-ul Prigoană-Bahmuţeanu e doar Biblia –, copiii sunt gloanţele războiului de orgolii al părinţilor şi ei vor fi sacrificaţii.
Refuz să-i judec pe cei trei. Sunt însă câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi trebuie să le spun.
1. Nu înţeleg ce crede că va obţine Cristi Boureanu, dacă lansează în public ipoteza că Ioana se droghează. Rămâne copilul lui pe veci şi îi va reproşa stigmatul pus!
2. Nu înţeleg cum poate Laura, iubita de 19 ani, să se bage în această discuţie. Ce ascendent are ea? Vorbeşte – şi Cristi îi permite – ca şi cum ar avea dreptul şi experienţa de a decide ceva în viaţa Ioanei. Face dezvăluiri de familie nepermise pentru o fată despre care Ioana spune că, atunci când a descoperit-o la braţul tatălui, s-a crucit. Ar fi tipul ca Laura să descopere decenţa a-şi ţine gura.
3. Nu înţeleg de ce nu înţelege Irina că într-o bună zi, fiica îi va răspunde cu aceeaşi monedă a trădării, când o va condiţiona cu ceva, cu orice!
Ceea ce vedem e, de fapt, varianta cu celebrităţi a unei drame naţionale. Drama copiilor generaţiei Facebook. Dumnezeu să-i apere!


EBA, Syda şi dilema Socrului Jucător


În posibilele scenarii mondene cu iz cinematografic pe care le poate lansa România, aş propune, ca alternativă autohtonă la Misiune imposibilă, aventura de a purta numele Băsescu. Pentru o viaţă sau pentru o scurtă perioadă de vreme. Intriga şi suspansul pleacă de la vârf, adică de la vârful familiei. Cu un sensibil profil de sultan, Traian Băsescu a fost preşedinte jucător, dar şi soţ, tată şi, evident, socru jucător. Acum vreo 16 ani, îmi spunea într-un interviu că e căpitan de vas şi acasă, iar restul echipajului, la comanda sa, trec să spele puntea când trebuie. Descedentele – recunoscătoare statutului privilegiat de a fi „fata lui Băsescu” -, mai trec la şmotru, dar cei veniţi prin alianţă spală… putina. Vorbim la ora la care Elena a dat şah mat curioşilor, anunţând că divorţul de Bogdan s-a produs, dar avem şi elemente istorice.

Ca în duelurile de gherilă cu Tăriceanu şi Ponta, Traian Băsescu spune ce crede şi are răbdare de lunetist, până când vorba lui se împlineşte. Facem un arc peste timp şi ne amintim pasiunea mistuitoare a Ioanei pentru Bodo, cel logodit cu altcineva la ora întâlnirii şi despărţit de ambiţioasa aşchie care nu sare departe de trunchi! Tatăl nu l-a văzut cu ochi buni la început, dar nu s-a putut opune căsătoriei. A oficiat chiar el cununia, ca primar, şi a plâns! Acasă nu poţi „mânui”, totuşi, siuaţia ca pe un referendum! Doar câţiva ani au trecut până când divorţul a venit implacabil – Bodo era un outsider într-o lume de business în care Bogdan-Syda şi Radu Pricop au rădăcini mai puternice -, menestrelul fiind acuzat voalat că lipsea prea mult. A doua căsnicie era mai pe sufletul preşedintelui. Au venit, firesc, nepoţii.

elena-base-familie

Elena a fost mereu ambiţia „jucătorului”, pentru că, temperamental, seamănă mai mult cu el. De aici şi o carieră europarlamentară improprie unei fete cu multă bună credinţă şi spirit pozitiv, dar lipsită de abilităţi politice şi de discurs public. Dacă „el” nu dorea, nimic nu se înfăptuia! Mezinele sunt însă deseori mai răsfăţate şi dl Băsescu a înghiţit temporar până şi greu digerabila idilă a fetei cu Andrei Hrebenciuc, căci să te vezi cu posibilul „cuscru” Viorel, chiar şi întâmplător în pragul casei, era un coşmar care nu trecea nici cu o tonă de lămâie. Cu un tată plasat pe orbita de influenţă a sferei politice agreate, dichisitul Bogdan – ce vină o avea băiatul să i se spună Syda? – avea pedigree şi alură, de aici şi binecuvântarea unei nunţi ca în poveşti, cu aproape o mie de nuntaşi dornici să cotizeze şi să fie văzuţi acolo, ca să-i placă şefului, deşi e limpede că orice străduinţă peste limita dorită îl convinge pe Jucător să te sacrifice. De dragul fericirii fetei – aşa cum o vedea el -, Băsescu a binecuvântat nunta, cel mai opulent gest – de sute de mii de euro – al istoriei familiei sale, lucru care i s-a reproşat deseori.
Însă politica nu e viaţă reală şi acumulează atâta ură publică, pentru că liderii construiesc un puzzle, dar mai mereu nu coincide cu ce e în sufletul oamenilor, ci doar cu ce le-ar plăcea lor să fie. Cuplu ideal, familie fără scandal, doi copilaşi veniţi în pas de galop – fericirea în familia Ionescu Băsescu era doar pentru obiective foto. Dragostea nu era profundă. Nu erau făcuţi unul pentru altul. Poate că lumea în care se învârtesc îi împinsese unul în braţele celuilalt. Standardele familiei rămân mereu aceleaşi, indiferent dacă biroul „şefului” mai e sau nu la Cotroceni.
Nu e simplu să porţi acest nume. Şi ca divorţul să nu apară în biografie, trebuie să fii Maria Băsescu. Să te fi măritat într-o vreme în care soţul era pus necondiţionat pe primul plan. Să fii recordmen mondial la răbdare, încredere, iubire, discreţie. Şi să-ţi fie crez că orice cuvânt sau gest nu-l vor face să plece de lângă tine. Elena va iubi din nou, căci această familie are o substanţă seducătoare care tocmai a făcut ca Jucătorul să fi îngurgitat un partid nou într-al său şi să apară din nou pe teren. Se joacă!


Dragostea e ca o râie… Cu Lucia şi Gheorghe Turda.


Suntem o planetă de dependenţi. De oameni narcotizaţi. De disperaţi. De posedaţi. Dar, da, da, da: merită! Ce poate să fie mai frumos decât să fii dependent de singurul drog care îţi şterge vârsta din buletin, care te face să dai în mintea copiilor la anii profundei pensionări, ce poate să succeadă la secundă lacrima de fericire şi cea de disperare? Iubirea! Câte minuni şi nenorociri epopeice se petrec în numele ei! Priveşti ditamai oamenii – legende, tipi cu morgă, profile de granit – cum se înmoaie şi intră în piese neverosimile, când dragostea “te mănâncă şi-n călcâie”!
Privesc, bunăoară, aproape siderat de câteva săptămâni la încleştarea dintre generalul, artistul, vocea Gheorghe Turda şi Lucia, şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e altceva decât triumful dragostei! Acea dragoste care îti lungeşte viaţa, dar are şi darul de a te arunca în sârba desfrâului tabloid. Statura dreaptă a lui Gheorghe Turda, ce mi-e profund familiară de vreo doua decenii, se încovoiază acum într-un duel de vorbe cu totul impropriu traiectoriei sale de până acum. De ce acum? De ce aşa?
Am avut bucuria să o cunosc pe doamna Turda. Acea doamna Turda fină, demnă. Mama celor două fiice ale rapsodului, femeia pe care Dumnezeu a luat-o la El după încercări aproape inumane, căci a trăit un deceniu şi mai bine cu cancerul, iar eu, reporterul, admiram, ca pe insulă a tristeţii, lupta pe care au dat-o soţii Turda cu suferinţa care nu te iartă. In cadrul firesc al acestei căsnicii s-a conturat şi profilul public al generalului Turda care, deşi traversează anii agresivităţii mondene, nu a căzut niciodată pradă trădării în iubire. Nici atunci, nici acum. Lupta lor, a soţilor Turda, gingăşia cu care se purta cu ea, era emoţionantă.

impreuna879889

După deznodământ, Gheorghe Turda a avut curajul să nu creadă în singurătatea senectuţii. Si, mai mult, a avut dublul curaj să creadă că îşi poate afişa iubirea, atunci când ea se naşte din cenuşa durerii. Mi-am zis că tonusul pozitiv care iradiaza din trăsăturile Luciei era exact doza de tinereţe de care avea nevoie artistul. I-am văzut împreună deseori, simţeam un aer adolescentin, sfidând orice fir alb, şi îmi spuneam ca e frumos să mergi spre crepuscul aşa. Iubirea! Drogul!
Ultimele două dăţi în care i-am văzut au avut însă un alt aer. Ca naşi la nunta unor artişti, Luminiţa şi Marian Baicu, Lucia şi Gheorghe Turda nu mai zburdau. Aproape că nu s-au ridicat de la masă. Era un fel de crispare în aer. Câteva săptămâni mai târziu, i-am avut alături în studio, în preajma altor fini, şi simţeam că nu mai aveau răbdare unul cu altul. Se vedea din gesturile lui, din privirea ei. Dans de faţadă.
Nu, nu era furtuna de vară care face o dragoste perenă mai solidă. Era despărţirea. De dragul a ceea ce putea fi, ar fi trebuit să se oprească aici. Finalul a stricat fotografia. Sevrajul post-iubire îi poate face pe unii să deraieze.
Căci aş zice aşa: 1. Oricât de mult venin ar picura din rană, nu poţi retrograda bărbatul, declarat nu demult “iubit”, la nivelul declarativ de “ciot”. Ar fi trebuit să vezi de la început dacă e stejar sau ciot. A fost bun ciotul atâţia ani? 2. La ce foloseşte oare să mai spui, post factum, că el, general de poliţie, bea la volan? E pofta de celebritate, nevoie supremă de răzbunare sau amândouă? 3. Generale, fiind mai experimentat, de ce pomeneşti de iubiţi din trecut, câtă vreme ea evoluase public la stadiul de “soţie”, chiar şi fără acte?
Pesemne că a fost dragoste mare. Patima nu are vârstă! Drept e, însă, că nu “dă bine” la sacou. Si cu atât mai puţin la uniformă.


Clipe din universul lui Marin Moraru


Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
Aici e o problemă.
De ce?
Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?


Nimic despre Rio. Totul despre femei.


rec în mare viteză peste aproape orice transmisiune olimpică TV. Și o fac cu strângerea de inimă a celui care a scris sau a publicat interviuri despre toți campionii sportului romîânesc din ultimii 50 de ani, fără exagerare. Și cu dor. Dorul pentru respirația tăiată, pentru iluminarea clipei de victorie, la ceasul decisiv al unor finale istorice. Trăim vremuri în care ne umplem cuferele de explicații și, mai ales, de reproșuri la adresa celor care văd dezastrul și îl pronunță răspicat, exact așa cum arată, pentru că, nu-i așa, nu trebuie să ne criticăm trimișii pe Olimpul sportului doar pentru a “ieși la număr” pentru ca întrecerea să fie plină. Nu e bine să criticăm, pentru că noi, jurnaliștii, nu avem decât talentul de a face praf totul. E drept, nu mă prind totuși cine are talentul de a construi durabil, dar chiar nu îmi propun critica. Sunt în vacanță și mă voi hrăni un an din relaxarea de acum.
Vreau să mai spun doar că mă urmărește de o viață, mai exact din 1985, un lucru pe care l-a spus Mircea Lucescu, în plină dezamăgire a ratării unei calificări de Mondiale:
“Ești tot atât de bun cât propriul tău rezultat”.
Punct.
Pentru femeile românce de la Rio care au apărut la rampă, în aceste săptămâni de frustrare și ratări, am doar câteva mici revelații.
1. Port-drapelul. Cătălina Ponor. Triplă campioană. Femeia care trăiește cu atât de multă pasiune gimnastica, încât se întoarce mereu la ea. Admirabilă. După ratarea singurei finale în care am dat oarecum semn planetei că în România nu a fost interzisă prin lege gimnastica feminină, Cătălina vorbi cu năduf: “Am venit la Olimpiada, deși nu mai aveam nimic de demonstrat”. Apoi, îl privesc pe Michael Phelps. Tocmai lupta ca un nebun pentru a douăzecisitreia medalie de aur. El oare de ce mai are de demonstrat ceva? Sau poate vrea să demonstreze ceva și pentru strănepoți…
2. Campioana manager. Nițel iritată că subalternii săi de la natație se plâng de condițiile improprii – prin vocea puștiului Robert Glinta -, legendara Camelia Potec a parat clasic: “Nu știu de ce se plâng, au primit ce au cerut”. Mi-am adus aminte, în acea clipă, de mame celebre, milionare în euro, care descoperă terifiate că, la 15 ani, copiii lor se droghează, și apoi își șoptesc mirate: “Dar cum e posibil să se întâmple asta, doar nu i-a lipsit nimic odraslei?”. Ca și în rolul de părinte, în performanță, pentru a străluci, ne trebuie ceva mai mult decât o notă de plată achitată.
3. Doamna doctor. Mai exact, soția lui Octavian Morariu, fostul șef al olimpismului din România, acum în poziții strategice în forul planetar, chipeș, bogat, deștept. Dar atacat acum nu numai pentru rezultate, ci și spadapentru lucruri pe care nu le-a facut, cum ar fi faptul că până și echipamentul sportiv e, la noi, contrafăcut. Ei bine, doctor Nicoleta Morariu are voie să comenteze, pentru că nu e jurnalist, și ne roagă să nu-l atacăm pe soțul domniei, pentru că, dacă plângem după anii cu zeci de medalii, e bine să nu ne dorim să se întoarcă vremurile în care aduceam medalii cu lopata. Cineva ne sperie cu bau-baul comunismului distrugător. Fina manipulare a doamnei merită un raspuns în cifre: 1992, Barcelona – 18 medalii. 1996, Atlanta – 20 medalii. 2000, Sidney – 26 medalii (11 de aur!). 2004, Atena – 19 medalii. 2008, Beijing – 8 medalii. 2012, Londra – 9 medalii. Astea tot a dictatură miros, distinsă doamnă?
Vara vrajbei noastre să se incheie… Rio poate fi doar infinita dovadă că femeile ne salvează. Mai ales când sunt patru. Iar dacă au și câte o spadă în mână, cerul le aparține!

images


Incredibila neobrazare de succes a Deliei


Undeva, pe drumul dintre relaxare şi maximă performanţă, s-a întâmplat ceva incredibil, acum trei ani, cu Delia.
Chiar ea.
Copilul teribil de acum aproape 20 de ani, care puncta decisiv către notorietate la umbra ţeposului Nick în cuplul N&D. Si care avea toate şansele să rămână… doar atât. Exploziva generaţie a anilor 2000 a creat o ploaie de steluţe pe care, 15 ani mai târziu, le-am putut descoperi ca ospătari, bodyguarzi, recepţionere, vedetuţe sexy-porno, fără a umbri însă şi impunerea definitivă a unor superlative de ambiţie: Laurentiu Duţă, Andreea Bănică, Andreea Bălan şi, prinzând acest tren în alergare, gâfâind, şi cu o ultimă forţare a mâinii, Delia. Acea Delia care, dupa implozia magiei celor două initiale N&D, a plutit, cu vocea ei minunată, fără a ateriza nicăieri, aproape zece ani. Aceeaşi Delia căruia colegii îi lipiseră pe spate – ca-n glumele proaste din şcoala generală – eticheta de “fata neserioasă care întârzie la concerte sau nu mai ajunge deloc la un eveniment, deşi a promis”. Nu fără temei, căci chiar cel care vă scrie a avut ocazia de a-i cere imperativ Deliei să ajungă la timp undeva, când părea să dispară ca măgarul în ceaţă. Delia era şi nu era in top. Ultimul hit părea sa fie mereu Vino la mine, doar că “ţeposul” era departe. Viaţa ei personală, în egală măsură, plutea între bărbaţi care nu o meritau şi altii care nu o înţelegeau. Dar un fel de a fi, prietenos şi ludic, o salva mereu.

delia-1234-465x390

Ea ar fi putut rămâne mai degrabă protagonistă de tabloid decât de scenă. Artista ideală pentru Zilele Oraşului Oricare Ar Fi El, Dar Nu Reşedinţă de Judet. Ceva s-a petrecut însă – şi are legatură directă cu omul care o completează, Răzvan. Delia s-a dat de trei ori peste cap, ca-n poveste, şi în doar trei ani de zile, a ajuns să o detroneze pe Loredana din rolul de Madonna a României. Geniala americancă a stabilit un standard de succes – vandabilitate prin frivolitate şi provocare, piese cu lipici, inovaţie în spectacol scenic şi reinventare -, la care mai toate visează, dar puţine îl pot atinge. In România, reinventarea de gen feminin a fost o Loredana care a trecut, peste ani, prin multiple feţe ale personalităţii sale, dar ale cărei cântece de top în ultimii zece ani sunt, maxim, două. Concertele ei sunt superbe, ea e un bulgăre de forţă şi emoţie, dar dacă nu eşti la radio, nu poţi fi numărul unu!
De parcă ar fi primit de la Divinitate (doar nu din altă parte…) o injecţie de inspiraţie, Delia a ajuns, în doar trei ani, la opt mega-succese! De la căutarea disperată într-un deceniu a piesei care să dea lovitura, a ajuns acum ţinta preferată a compozitorilor la modă. Mai departe: spectacole “de Sala Palatului” – bătrâna incintă rămane etalonul succesului de casă, când o umpli prin bilete vândute! – cu desfăşurare de forţe occidentală şi mustind de creativitate. Si, nu în ultimul rând, jurat preferat pentru show-uri de talente cu pedigree de prime-time.
Delia a devenit, din vedetă, o instituţie. Si apasă pe accelerator ca Paul Walker pe drumul spre… bunele intenţii, sfârşind prin a înţelege atitudinea corectă de business. In 2016, spală batiste cu lacrimi, înfăşurată într-o imagine de divă, prin Ce are ea, apoi dă ceva scandal la populaţie, atâta cât să “muşte” câtiva puritani, pe care îi numără “ca la box” – 1, 2, 3, 4. Clip provocator, în care îşi fâlfâie/pocneşte posteriorul şi toate cele, în timp ce încasează gajuri tot mai mari. Pe scurt, un foarte bun curs de marketing în show-business. Piperat cu răspunsuri ţâfnoase pe facebook, numai bune de crescut accesările pe toate canalele.
Delia poate fi, în viitor, doar victima cursei nebuneşti în care tot plusează. Si e greu când obişnuieşti lumea cu un ritm. E istoria de succes de care avea nevoie un show-business relativ linear în ultimii ani. Slavă Domnului, puţină culoare.


Inflaţia de sarcini în lumea VIP, pe drumul de la frivol la virtute


Cu contagiunea cu care planeta se înfricoşează, privind teroarea care aprinde fitile în minţile dezaxaţilor, fără ca aceştia să fi fost neapărat trimişi de Isis – dar seduşi de idealurile acestora -, România pare să rămână, în anumite privinţe, fidelă bancului care spune că, dacă vine sfârşitul lumii, ţara noastră nu intră în panică, pentru că suntem în urmă cu 50 de ani faţă de Occident şi, la noi, o să ajungă mai încolo… În toiul demenţei care ne face să călcăm oriunde pe planetă cu frică, lumea vedetelor noastre, trăieşte paradoxal cea mai fertilă perioadă, la propriu, din ultimii 25 de ani. De exact atâţia ani sunt jurnalist monden şi niciodată nu am asistat la un număr atât de mare de vedete care să devină mame, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Sigur că, la prima vedere, pare aşa, dar enumerarea e decisivă, în doar opt luni din 2016: Antonia, Alina Gorghiu, Andreea Bănică, Amalia Enache, Sore, Adela Popescu, Andreea Bălan, Mirela Boureanu Vaida, Alina Puşcaş, Valentina Pelinel, Jojo, Anca Serea, Claudia Pătrăşcanu, Alina Sorescu, Emilia Ghinescu, Octavia Geamanu, Andra Miron, Adda, Ana Maria Păunescu, Andreea Tonciu, Sânziana Buruiană, Bianca Drăguşanu, Roxana Dobre, Lavinia Petrea, Dana Roba. Plus taţi la fel de celebri: Tudor Chirilă, Florin Piersic jr., Adrian Mutu, Mircea Radu, Codrin Stefănescu, Christian Sabbagh, Remus Truica. Si în mod sigur am uitat pe cineva!
În zona mondenului cu poale în cap, pare că e ca un vânt siberian. De ce? Am o explicaţie care contrazice un dialog televizat pe care l-am avut, acum vreo trei ani, cu Dan Silviu Boerescu, un estet al celebrităţii feminine nude. Comentând o lungă serie de iubiţi pe care o avea o starletă, l-am întrebat dacă fetişcanele de carton se gândesc vreo clipă cum va fi viaţa lor peste zece ani. „La ce bun să-şi bată capul atât de departe, când sunt atâtea de făcut astăzi?”, spuse cinic Dan.
Aşa se dărâmă miturile. Ultimele evenimente ţin să clatine această eternă uşurătate a fiinţei. Contestând parcă demografia în prăbuşire galopantă a României, vedetele oferă un model de viaţă care ar trebui să dea de gândit publicului care le admiră. Nu toate trăiesc pe picior mare, nu toate trec către etapa împlinirii materne după ce au verigheta pe deget (ba chiar Antonia are verigheta pe deget, dar a altuia). Nu toate se află în etapa vieţii în care mai credeau că pot trece prin această experienţă (pentru Andreea Bănică a fost surpriza vieţii!). Ba chiar pe unele le dărâmă doar ideea că nu vor mai fi slabe ca o scândură (Bianca Drăguşanu….). Dar au ales acest drum cu speranţa că acest gest le va împlini, le va da sens vieţii. Pentru câteva dintre cele care împlineau definiţia de dicţionar a piţipoancei, rolul matern a adus o maturizare, o potolire ce desfidă remarca lui Boerescu. Fetele simpatice din oraş se gândesc să se aşeze, deşi lumea ar fi crezut că nu pot avea grijă de ele decât pe drumul spre coafor, apoi la cel spre club.

vedete_insarcinate

Pentru generaţia care s-a visat Monica Gabor şi apoi Bianca Drăguşanu, e un şoc cultural. Cu atât mai mult cu cât taţii nu sunt aproape niciodată „baştanii” care să recomande aducerea pe lume a unor copii, în scop de securizare a veniturilor pe viitor.
Până la noi ordine, redacţiile mondene s-au mutat deja în maternităţi, iar voluptatea fotografiilor în diverse faze ale sarcinii şi, de ce nu, prima imagine “furată” cu noul născut face ca media dedicată celebrităţilor să capete nuanţe de alb şi de pastel. Gânguritul primilor zambete dă prima ştire a buletinelor de la ora şapte. Pentru ca, mai apoi, să înceapă bătălia pentru exclusivitate pentru tortul de la botez, dănţuiala de rigoare cu decolteu inclus şi lacrimi la umbra ursitoarelor, secvenţe care, în mod implacabil, aduc spectaculoase vârfuri de audienţă. Ce stare minunată! O chestiune provizorie, fără îndoială, până în clipa în care tabloidul va trebui să-şi inventeze alte personaje care să fie pregătite să facă cel puţin fapte similare cu cele care le-au făcut celebre pe actualele mămici. Căci, dacă cumva nu aţi observat, la umbra scutecelor, fostele frivole devin virtuoase. Timpul şi copilul le fac aproape imaculate. Dacă e un caz de emancipare, să fie primit.


Mulțumesc, Regina Ana!


Ma strecor in mare viteza prin marea de mașini din Piața Presei Libere. E decembrie, luna in care sărbătorile nasc ambuteiaje. E 2003 si, peste doar doua zile, se petrece o întâlnire istorică: pe scena superlativelor VIP, Maiestatea Sa, Mihai I, ii înmânează un premiu lui Adrian Nastase, recunoscut pana azi ca fiind cel mai eficient premier post-decembrist. Sunt onorat, in calitate de director al revistei, sa ii întâmpin la aeroport pe Maiestatile Lor, venite special din Elveția.
Greu de descris mixajul de emoții din inima mea. Cu o zi in urma, fusesem instruit in legătura cu modul in care te adresezi corect unei familii regale.
Nu știți? Nu vii in întâmpinare, ci aștepți sa fii salutat. Nu deschizi tu discuția, aștepți ca ei sa o faca. Esti atent la discurs si nu uita, te poti adresa doar cu Sire si Maiestatea Voastră. In niciun caz pe nume.
Eticheta.
Ajung la timp si, pe un drum special, flancat de SPP si de câțiva membri ai suitei, așteptam chiar la USA avionului. Apare Regele si simt semantica stării de a fi maiestuos. Privirea sa pluteste blând peste toti si toate. Întinde mana tăcut.
La dreapta sa, Regina Ana. Ce moment! Cu ochii săi vii, puternici, calzi, mereu curioși, scruteaza pustiul din fata ei – adică eu – si brusc, aerul rarefiat devine extrem de prietenos.
– Asa de tânăr si faceți lucruri asa de interesante! Povestiți-mi cum va la eveniment!
– Maiestatea Voastră, vor fi si personalități din teatru, film, sport. Gheorghe Dinica, Mircea Albulescu, Stefan Iordache…
Ascultând lista de nume de pe scena Operei, Regina da cu adevarat o lecție de tinerețe.
– Dumneata prezinți seara?
– Da, Maiestatea Voastră!
– Singur?
– Nu, alături de o actrița, Monica Davidescu.
Zâmbește intens.
– Si e drăguța? Va place de ea?
– E un profesionist, lucram bine împreuna.
Regina Ana rade, apoi ne saluta in drum spre mașina.
Suita se îndreaptă către Palatul Elisabeta… Fara mine, rolul meu se încheiase. Dar privesc efectiv șocat in zare. Putea sa fie o întâlnire strict protocolară, in care sa stabilim coordonatele apariției publice si atât. De ce am primit mai mult? Nu pentru ca as fi eu special – e doar cuceritorul fel de a fi al Maiestății Sale. Cu adevarat “a Queen of hearts”.
Sângele albastru nu aduce cu sine – si istoria este chezășia a ceea ce spun – si caracter, spirit, putere interioară, spirit de lupta, înțelepciune. Dupa o viata in care trecuse de la agonie la extaz, de la sărăcie la decenta statutului Regal, de la suferința la fericire, Regina Ana, in doua minute, imi arătase cheia vieții. Senina, curată, consistentă. Pururea tânara.
A doua zi, Bucureștiul politic, artistic, mediatic s-a adunat sa vadă întâlnirea despre care se vorbea. Maiestatile Lor au venit discret. I-am întâmpinat cu decenta, fara a-l putea evita pe un coleg, cu o funcție chiar bunicică, pătruns de importanta momentului in viata lui, ce s-a repezit sa întindă mana Regelui si sa-i spună:
– Domnu’ Mihai, poftiți la loja!
Luminatele fete au trecut pe langa el ca si cum ar fi bazait un țânțar…
Seara a marcat prezenta unui Monarh care a girat succesul liderului unui partid care, vreme de șapte ani, ii interzisese intrarea in Tara Sa. A fi uns al lui Dumnezeu exclude ranchiuna.
A doua zi dupa… Ii conduc din nou, ca gazda, pe Majestățile Lor la aeroport. Decembrie infernal… Aglomerație in centrul Capitalei. Ma strecor printre mașini si prin coloana regală exact cand pleacă de la Palatul Elisabeta.
Ajung o data cu Majestățile Lor. Imi imput de o mie de ori asta. Întârzierea e o forma de impolitețe, spusese cândva chiar Regina.
Dar chiar ea, Regina, imi spulbera orice tristete.
– Domnule, a fost o seara agreabila! Felicitări!
E unul dintre momentele care justifica o cariera jurnalistica…
Privesc către Mihai I, care e absorbit intr-o discuție, la salonul oficial, cu patru tineri ofițeri.

image

Regina imi vede privirea.
– Nu-l vei lua de acolo, dragul meu. Regele e îndrăgostit de orice înseamnă uniformă. Si sunt si aviatori, o alta pasiune!
Maiestatile Lor ma saluta cu condescendenta si părăsesc incinta.
Pe 1 August, cand Regina a plecat către Cele Sfinte, mi-am amintit acest cadou al destinului.
Asa marchează o Regina viata discipolilor săi.
Mulțumesc!


Un strop de venerație pentru Radu Beligan


Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.


Simona Halep, o biată milionară speriată de Zika


Iunie. Sâmbătă. Plaja aproape pustie de la Mamaia e o dovada paradoxală a faptului că nici soarele şi nici măcar sfintele zile libere date de Dumnezeu şi statul român – suntem chiar de Rusalii! -, nu pot aduce valuri de oameni pe plajă când un fenomen e pe cale să capete formă. Nisipul e deranjat în pacea sa de televizoare date la maximum. Să fie meci? Da, dar de tenis. Ce stare de graţie! De la Ilie Năstase încoace, nimic nu a mai perturbat supremaţia fotbalului în lumea decibelilor televizaţi. Până astăzi, căci aici, acum serveşte pentru eternitate Simona Halep!
Latura tristă a acelei stări de graţie este că… a trecut. S-au scurs doi ani de atunci. Plaja a e tot acolo, noi suntem cu gândul la ea, iar Simona Halep a reuşit găsească o mulţime de argumente pentru a demola acea imensă mare de simpatie pe care o câştigase atunci, în finala glorioasă cu perversitatea întruchipată în Maria Şarapova. Suntem la ora la care Halep a ales sa refuze o şansă României la Rio pentru o medalie olimpică. A auzit că bântuie virusul Zika şi nu are chef să rişte. În prima instanţă, am crezut că e o glumă bună – machedoanca e conştientă că ţânţar la “ţânţar” nu-şi scoate ochii! Apoi, tonul declaraţiei a devenit foarte grav şi m-am aşteptat concomitent la un tsunami de retrageri pe toate meridianele. Jocurile Olimpice golite de performeri. Dezastru la cel mai înalt nivel. Ei bine, nu… N-am găsit încă niciun alt mare sportiv care să dârdâie consecvent de teama Zikăi – doar Djokovici s-a îndoit o zi, dar şi-a revenit -, iar Halep a devenit, pe bună dreptate, ţinta tuturor naţionaliştilor care observă că, pentru gloria acestei ţări, pericolul e mult mai mic decât o simplă pişcătură.

simona-halep-joaca-marti-la-sydney-primul-meci-din-2016-organizatorii-au-anuntat-ora-de-disputare-a-intalnirii_2_size6

Ca nicio altă mare performeră din istoria noastră, lui Halep nu-i arde să fie simbol românesc. Poate că a ajuns la o vârstă prea fragedă emblema tricolorului sportiv. Poate haina aceasta e prea largă pentru ea. Totuşi, parcă Andreea Răducan, o stea la vârsta păpuşilor, era mai matură ca ea…
Mi s-a tot aruncat în ochi argumentul că România nu a ştiut să investească nimic în Halep, aşa că nici ea nu ar trebuie să se simtă datoare. De fapt, nu e un argument, e o superbă tâmpenie. Contraargumentul meu este… Leonard Doroftei. Un bun boxer la amatori care putea rămâne doar atât dacă, DE UNUL SINGUR ŞI PE BANII LUI, la o vârstă a “ultimului tren”, a devenit celebru şi mai bogat în America profesionistă.
Dar niciodată nu a uitat steagul românesc! Şi nimeni nu a plâns ca el când s-a întors acasă înnobilat de victorii.
El este un adevărat campion, nu Halep.
De la momentul Roland Garros – care i-a adus glorie şi o groază de bani -, Simona a demarat din lumea sacrificiului sportiv în cea a calculului financiar vorace. A rămas o milionară. Capricioasă, pentru că-şi permite. Arogantă, pentru că nu sunt puţini observatori care au sesizat schimbarea ei de comportament de când e “sus”. Egocentrică, pentru că deşi tot pune în balanţa cântarului Zika versus România, parcă nu ar fi deranjat-o să fie portdrapelul ţării. Adică ar fi totuşi bine la Rio – ţânţarul nu mai e periculos dacă iese şi un gheşeft de imagine. Nimic din truda îmbibată de modestie a marilor eroi – Nadia, Patzaichin, Ponor, Gabi Szabo, Covaliu, Laura Badea.. Fata e pe cai mari.
Aşa că, poate, e bine să vorbim pe limba ei.
Dragă Simona, dacă mai pofteşti la milioanele de euro luate din publicitate de la ape minerale, telefonie mobilă sau magazine de bricolaj, trebuie să ştii că ai fost aleasă pentru că oamenii trăiesc meciurile tale cu pasiunea propriilor iubiri! Te-au investit cu dragoste şi, dacă îţi baţi joc de ea, zboară şi contractele bănoase. Stima românilor nu pare să te mai anime. Sau… ţi-ai făcut plinul?