O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I

O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era “Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca “Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La “Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.

Viaţă şi neant cu Cristina Stamate

Nu i-ar fi plăcut să zăbovim prea mult pe acest subiect. Tristeţea cehoviană din profunzimea privirii ei era dublată, după o clipită, de explozia umorului ei cu sclipiri de geniu. Ar fi vorbit, pentru câteva clipe, despre moarte – pe care a privit-o în ochi şi când o lua peste picior în vorbele şi scrierile sale, şi când a ales să încheie socotelile cu această lume, fixând-o pe ea, pe moarte, în găvane, până când a plecat către lumea mai bună pe care o merita.

Ar trebui acum, la despărţire, să depănăm, ca un fel de provizie pentru vremuri grele, vagoane de bancuri – mai toate fără perdea – de genul celor pe care le-am împărtăşit, fluvii de superlative pentru felul UNIC în care scria. Si râuri de zâmbete pentru sinceritatea dezamantă a apariţiei sale, deşi – apropiaţii ştiu – a fost o statuie de discreţiei în privinţa viecii personale, scoase complet de pe lista norocoşilor în amor.

A ales şi a cules tot ceea ce putea lumina viaţa, oricâte corabii s-ar fi înecat la orizont, şi a tras de sine şi prin sine orice urmă de tristeţe a femeilor hopa-mitică, pentru că numai asta o făcea să creadă în ziua de mâine, cu un bun simţ aproape fatal în ziua de azi.

Am preţuit-o, cu toţii, prea puţin. Am privit prea puţin către noi, ascultând-o. Am luat zâmbetele ca atare, fără lecţiile lor de viaţă. Noi am pierdut.

Dar zgomotul de fond e asurzitor, drumul fără întoarcere, aşa că numai noi, cei ce am iubt-o, vom mai spune:
“Cum ar fi fost lumea de privit prin ochii Cristinei Stamate?”
Ca o eternă aniversare…

Dor de Stela Popescu (9 motive)

Trec zilele şi simţim tot mai dureros că lumea se va mişca tot mai greu – iar lumina va răzbate tot mai anevoie printre nori – fără un reper. Fără un superlativ. Fără o sursă de inspiraţie pentru excelenţa acestei lumi. Fără culoarea care face ca acest loc să simtă iubire, râs, cochetărie, curaj, forţă şi feminitate.

Iată de ce îmi va fi dor de Stela Popescu.
1. Imi va fi dor de dorinţa de a străluci mereu, de pofta neostoită, până în ultima clipă, de a fi o exponentă a vieţii frumoase, deştepte, puternice, a unei fel plin de a trăi, de a te bucura de tot ceea ce viaţa-ţi oferă..

2. Imi va fi dor de sinceritatea dezarmantă, dar frumos disimulată în cuvinte meşteşugite, a apariţiilor sale publice. Imi spunea mereu: “Măsură, domnule Brancu! Măsură în orice!”. Si când greşeam şi nu aveam măsură, îmi aminteam de ea…

3. Imi va fi dor de ambiţia de a învinge orice oprelişte a destinului. Destrămarea familiei în copilărie, pribegia sau pierderea soţului nu s-au văzut niciodată în drumul acestei forţe a naturii.

4. Imi va fi dor de profesionalismul impresionant cu care privea fiecare aspect al meseriei sale. Felul tipicar în care dorea să fie văzută, reţinută, ascultată, urmărită, atunci când nu avea decât o singură şansă – să strălucească.

5. Imi va fi dor de cultul său exemplar pentru MUNCA. Până în ultima clipă, Stela Popescu plănuia proiecte şi crea până la epuizare. Teatru, al doilea teatru, televiziune, filme, şcoli, reviste, CD-uri, atunci când depăşise 80 de ani! Păcat nu ne-am putut contamina cu pofta ei nebunească de a trăi prin ceea ce a creat.

6. Imi va fi dor de felul în care, deşi nu a putut să trăiască fericirea de a fi mamă, a trăit cu patimă pentru familie. Nu am să uit toată viaţa mea întâlnirea cu tatăl său, cel adus în România înapoi după decenii siberiene. Pe un scaun, într-o curte modestă, eroul trecut prin vifor povestea, iar ea, fiica, stătea în picioare, lângă el, şi îşi trecea mâna matern prin părul , cu infinită iubire. Pentru ca, 19 ani mai târziu, să o văd în culmea fericirii, privindu-şi strănepotul. A transformat destinul greu într-un motiv de victorie.

7. Imi va fi dor de exemplul excepţional de viaţă decentă, al unei femei superbe care a trăit şi a lăcrimat mereu pentru o singură iubire. Si astfel, nu se mai iubeşte azi…

8. Imi va fi dor de zâmbetul şi sclipirea care mi-a adus mii de zâmbete şi mi-a lungit viaţa, ca spectator.

9. Imi va fi dor de cea care poate fi văzută ca Superlativul femeii românce, vreme de un secol. Nu vom mai vedea standardul, în faţa ochilor noştri, vom uita să ştim cum e să fii mai bun.

Un bun de tezaur e în cer…

O lecţie despre curaj, echilibru şi iubire – de la Carmen Mureşan la Carmen Harra

Ideea că trăim în graniţele unei singure vieţi este doar o chestiune de matematică demografică sau de lipsă de viziune. Inchideţi ochii şi priviţi pe drumul de întors al anilor. Vedeţi? Dumnezeu ne-a dat şansa – poate tocmai în compensaţie pentru gândul frustrant al lui Sartre, că suntem istoria unui final trist previzibil – să succedăm mai multe feluri de a trăi şi de a iubi în decursul singularei noastre serii de respiraţii.

Felurile diferite de a trăi nasc nostalgia: pentru unii, imaginea idilică a anilor de adolescenţă fără griji şi cu prietenie necondiţionată, în faţa maturităţii intereselor rapace. Pentru alţii, gândul irepresibil al tinereţii, cu avântul şi patosul ei, când crepusculul vieţii îşi arată limitele.

Există însă şi ceva mai mult. O forţă interioară uriaşă care le permite unora să trăiască existenţe cu totul diferite, ca o redefinire majoră a vieţii, legate doar de sentimente ce nu mor. In termenii lumii moderne, se numeşte reinventare. Mai exact, o nebunească aruncare de zaruri la ruleta destinului. Curaj la superlativ. De câte ori nu v-aţi surprins scrutând viitorul, de teama schimbării. Suntem în ţara în care modificările fundamentale în viaţă – alt oraş, altă meserie – nu se poartă. Se pune la încercare instinctul de conservare şi… atât. La noi, mămăliga nu prea face explozie.

Să trăieşti succesul, schimbând totul? O chestiune de guvernare divină! şi motivul pentru care îi admir pe cei care au făcut-o.

Carmen Harra este printre cele mai fabuloase modele, la ora pariurilor de viaţă. Martorii anilor ‘80 o reţin ca o voce impusă în muzica românească. Carmen Mureşan. Trio Expres a fost brandul pe care Carmen l-a condus cu pasiunea cu care a crezut mereu că vocea este menirea vieţii ei. Chemarea pentru care merita orice sacrificiu. Si în anii în care muzica uşoară a fost liderul inimilor melomane, Carmen Mureşan a avut parcursul său bine conturat. O plăcere irepresibilă o făcea să se apropie de divinaţie, de talentul de a căuta viitorul în semne, dar nu părea a fi decât o pasiune ce colora ceasurile de relaxare. Decembrie 1989 ar fi trebuit să aducă un atu în plus pentru o Carmen Mureşan cu trup apetisant.

Istoria avea să se scrie altfel. Temeliile noii industrii a show-business-ului au fost aşezate pe trupul sugrumat fără rost al muzicii uşoare şi zeci de cariere, zeci de voci perfecte au ajuns în faţa unui spectrului incredbibil al finalului, în plină tinereţe. In sufletele a generaţii excepţionale de artişti s-a născut frustrarea incapacităţii de a înţelege ceea ce nu era de înţeles şi nu foarte mulţi au avut forţa uriaşă de a găsi drumul. Reinventarea. Calea de a fi ascultaţi şi difuzaţi si în noua eră.

Unicitatea lui Carmen este că, înainte ca această revoluţie să frămînte atâtea vieţi, cu o uimitoate, intuiţie, a putut să schimbe TOT.
Tara. Profesia. Limba. Statutul social. Averea. Numele!
Cea mai radicală schimbare de destin.

Curajul nebunesc din “Totul sau nimic” a învins, pentru că a fost iubire, a fost încredere, a fost devotament.

Umărul ferm şi iubitor al unui bărbat de succes care a divinizat-o a fost doar imboldul pentru ca visele muzicale ale lui Carmen Mureşan să fie puse în cui şi cealaltă Carmen, Carmen Harra, să explodeze, cu îndrâzneţele viziuni despre viitor. O Americă întretăiată de milioane de idei, dar cu aceeaşi obsesie pentru karmă şi destin. Adică un teren fertil pentru un spirit viu, ale cărui previziuni au adus-o lângă Hillary Clinton şi alte personalităţi ale Panteonului american. Carmen, artista care bătea mii de kilometri pentru a cânta publicului din România pe orice scenă, poate privi orizontul la New York sau în Florida, de la fereastra propriului succes.

Umbra a venit atunci când soţul a plecat mult prea devreme către cele sfinte, iar fericirea, cercul perfect s-a rupt… Pentru totdeauna, căci Carman nu şi-a mai refăcut viaţa. Dar încercările sunt date pentru a fi împărtăşite – ea poate vorbi acum despre iubire şi despre împlinire, atât din perspectiva celui care a avut-o, cât şi din cea a celui care ştie ce poate pierde.
Intre alb şI negru, Carmen Harra a atins echilibrul şi, pentru a fi completă, se întoarce, ca o joacă, la muzică. Ajunsă astăzi pasiunea care dă culoare vieţii.
Lecţia acestei vieţi este grăitoare – înainte de a da verdicte în privinţa destinului nostru, suntem siguri că am scurtat orizontul şi nu am îndrăznit să mergem până la capăt? Avem idee daca nu cumva nu am avut curaj să ne găsim împlinirea în nebunia de a schimba tot? Nu cumva nu l-am întrebat suficient pe Dumnezeu dacă ne este îngăduit să visăm şi imposibilul?
Totul stă doar în mâinile noastre.

Un moment de aur cu Olga Tudorache! Mai ţii minte, Tudor Chirilă?

Azi ne despărţim de o personalitate uriaşă. Olga Tudorache. Ce mă leagă de ea? Aniversarea ei de 70 de ani. Moment de aur! Mulţumesc, doamnă Olga…

„S-a întâmplat în noiembrie 2004, când criticii de teatru, Ion Cocora şi Ioan Cristescu, mi-au propus să o sărbătorim pe Olga Tudorache la o ediţie lunară a premiilor „VIP”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Era o şansă uriaşă – „Te urăsc că ai avut-o, eu am căutat-o ani de zile” , a spus cu voce joasă Mihaela Rădulescu -, în care, sincer, nu am crezut.

Mi s-a părut că responsabilitatea demersului premiilor nu putea compensa frivolitatea noastră gazetărească, pe care o personalitate atât de mare şi de introvertită ca Olga Tudorache avea toate motivele să o respingă. Simţeam că marea doamnă nu are nevoie de omagiul nostru pentru a trăi cu nostalgie şi emoţie această sărbătoare.

Nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu o cunoşteam cu adevărat pe doamna Olga. Că dincolo de imaginea atât de austeră a marii actriţe, se află un om sufletist, jovial, chiar ludic, şi care avea nevoie de recunoaşterea societăţii la aniversară.

Olga Tudorache a consimţit să vină şi, când a confirmat, norocul ne petrecea. Eram avertizaţi: tot ceea ce îşi va dori doamna Olga erau aplauzele publicului, aidoma deceniilor dedicate scenei. O văzusem la gala prietenei Eli Lăslean, la care spusese, cu geenrozitate, un „Mulţumesc” pe scenă. Nu mă aşteptam să primesc mai mult. Ba chiar, la un moment dat – când afluenţa incredibilă de invitaţi ne-a determinat să întârziem 45 de minute! -, mă simţeam îndreptăţit să primesc o maliţie maiestuoasă de la doamna Olga. Dar, repet, nu o cunoşteam… Două sute de oameni s-au ridicat şi i-au oferit Olgăi Tudorache exact acel număr de minute de aplauze pe care îl merita. Multe, entuziaste.

În loc de „Mulţumesc”, Olga Tudorache a liniştit asistenţă, a scrutat sala: „Unde-i Tudor Chirilă?”. Am uitat să vă spun că, în aceeaşi seară, spectacolul Chiriţa of Bârzoieni lua premiu pentru inovaţie în teatru, cu Iarina demian şi fiul Tudor, de faţă. N-am uitat însă să vă spun că Tudor nu era în sală. Acesta este fix momentul în care îi şoptea Mihaelei Rădulescu versurile de pe următorul disc. Şi n-auzea absolut nimic, deşi strigam cu toată puterea la microfon. Simţeam că momentul se pierde…, dar Tudor apare pe uşă, adus pe sus. A intrat curat ca un prunc, căci nu ştia nimic despre emoţia uriaşă a clipei. Lumea îl împingea către scenă şi nu înţelegea de ce. Mă priveşte surprins, dar domana Olga nu ne mai dă timp:
„Vreau să vă spun că am văzut A douăsprezecea noapte la Teatrul de Comedie şi Tudor Chirilă interpretează cel mai bun Malvolio pe care l-am văzut în viaţa mea!”.
În viaţa ei!

Tudor se pierde pur şi simplu. Durul are ochii în lacrimi, în timp ce ia mâna zeiţei şi o sărută ca şi cum ar fi fost a mamei sale. Lacrimile nu-l lasă să coboare de pe scenă şi aproape că se prăbuşeşte de pe scări.
Atunci, acolo, Tudor Chirilă a aflat că a reuşit.”

Fragment din volumul meu, 12 personaje în cautarea unui destin, Editura Cuvantul, 2005

Informaţie importantă pentru ţară: Global Print e locul în care găseşti toate agendele tari din România! Inclusiv ultimul hit din Italia!

Povestim aici tot ce este interesant din viaţa personalităţilor pentru ca viaţa voastră să fie mai frumoasă. Când încercăm să vă oferim ceva care să vă facă existenţa mai organizată, spunem tot, în clipa în care aceste informaţii ajung la mine.
Mi-am dat seama că stau, de dimineată până seara, cu smartphone-ul în mână, în căutarea ştirii fierbiţi a momentului. Îmi fac viaţa mai uşoară şi pot lucra de oriunde. Dar până la un punct – acela în care am lucruri foarte importante de stabilit, de negociat, de lămurit. Atunci când munca şi programul vă oferă amănunte importante care trebuie scrise, negru pe alb.
Ca şi marile subiecte de presă care fac istorie!
Atunci apelez, aşa cum v-am mai povestit, la o agendă. Vorba zboară, scrisul rămâne.
Mă bucur să vă spun că Global Print, una dintre cele mai bune tipografii care se ocupă de agende, mi-a dat şansa acum să pot alege dintre toate gamele de agende existente pe piaţa din România! E locul unde poţi să alegi ce ţi se potriveşte, pentru ca acolo ai tot! Pot fi vizualizate şi descărcate toate cataloagele de agende şi calendare.
Căutaţi ce vă interesează AICI. FOARTE TARE!
Diferenţa, faţă de alte site-uri, este că la Global Print aveţi ocazia să vă delectaţi şi cu două game pe care nu le găsiţi nicăieri – Collection Time Italia şi eKarioka.
Cel puţin Collection Time Italia pe mine m-a cucerit. Nu neapărat pentru că sunt un fan al calităţii italiene pe care o reprezint în cosmetica din România. Ce vedeţi la Collection Time Italia se află pe masa unor importanţi oameni de afaceri din Italia – creaţie, prezentare, calitatea materialelor. Şi preţul este foarte bun.
Alegeţi ce face diferenţa dintre lucrurile care rămân şi cele care trec!

Patimile sfântului Iosif. Rotariu.

Un om trece, cu pași mici și egali, printre miile de fețe ale străzii aglomerate, muncit de gânduri. Pare un om ca atâția alții, pus pe jar de supliciul cotidian. Vă conjur să vă uitați cu mai multă atenție la el. I-ați putea vedea aura. Așa cum ni se întâmplă mereu – zi de zi, alunecăm pe lângă oameni despre care nu simțim nimic, iar ei ar putea fi dumnezeirea. Iubirea. Sau dimpotrivă…

Omul, mic de statură și atletic, este un sfânt. Ca orice sfânt, atunci când este în viață, realitatea îi deformează imaginea aripilor și nu realizăm lecția pe care el ne-o oferă.

Ar fi trebuit să știm cine este el. Este un sfânt născut dintr-un erou. In 1989, era printre cei unsprezece care jucau, pentru o echipă românească, finala Cupei Campionilor la fotbal. Era la marea Steaua, alături de Hagi, Lăcătuș, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu… Apoi, direct din acea generație care ne-a permis să ne uităm fix în ochii oricărui mare campion al lumii, a mers la un campionat mondial, în 1990, șI ne-a făcut mândri. Dar nu, nu acest trecut glorios – dar trăit cu modestia oamenilor de calitate care schimbă istoria – îI dă acestui tip, pe nume Iosif Rotariu, aripile divine. Acel trecut aproape uitat (pe nedrept) pălește în fața cruciadei la care s-a angajat vreme de 20 de ani și mai bine. Ar fi putut fi un pion, mai mult sau mai puțin obedient, al fabricii de “necurațI” pe care fotbalul continuă să-i producă. Ar fi putut trăi fără multe griji la Istanbul, acolo unde a jucat câțiva ani și e venerat pe stradă.

Dar a ales acel gen de iubire care, pentru majoritatea, nu poate fi accesată. Ce poate fi mai puternic, ca misiune, decât să înfiezi un copil? Cei mai mulți își spun – și nu știi dacă-i poți contrazice – că înfierea e o loterie a genelor, în care poți privi ca un înger un viitor om cu apucături de demon. Cazul Luminiței Anghel e limpede ca lumina zilei. Si, sfidând orice prejudecată, Iosif Rotariu a ales drumul cel mai greu.

Iar Dumnezeu, pentru a-l consacra cu aura de sfânt, i-a pus câteva greutățI în spinare lui Iosif Rotariu pe drumul său spre vârful Golgotei. Când fiica sa naturală s-a îmbolnăvit de diabet, în Centrul Medical de la Buziaș le-a zâmbit un bîiețel, Cristian, pe care l-au luat în suflet cu nemărginită iubire. Soții Rotariu au ales să lupte pentru reabilitarea unui adolescent care a ajuns însă la șase injecții pe zi și a ajuns să-și petreacă zilele în care visează la o viață normală, cu o pompă de insulină în burtică.

Nu e prea mult, Doamne, pentru acest Iosif Rotariu, cunoscut astăzi mai mult în public ca tatăl Kassandrei, copilul salvat din îmbrățișarea morții?
Poate că așa a fost mai bine – Iosif nu mai este eroul din teren, ci părintele care a găsit un copil maltratat până la colaps de rude scelerate, cu trupul distrus de tortură, și să pună toate resursele onorabilității sale publice pentru a putea suține nu una, nu două, ci aproape 50 (!) de operații care i-au dat șansa acestei fetițe să nu fie doar un suflet inert într-un scaun cu rotile, ci chiar un bulgăre de speranță care aleargă, trăiește aproape normal, doar cu o mânuță puțin diferită. Ce bine că nu-și mai amintește când a fost arsă cu țigara, otrăvită cu acid și aruncată pe fereastră…

Fiecare ivire a zorilor este un nou episod pentru Patimile sfântului Iosif. Rotariu. Plănuind o nouă operație pentru Kassandra. Incercând să găsească o altă soluție pentru suferințele lui Cristian, băiatul cu diabet. Așteptând vești bune de la Romina și Roberto, copiii lor naturali. Sacrificiu. Clipă de clipă.

Inainte a muta privirea către un alt subiect, în goana vieții, să privim mai mult în noi: câți ar avea curajul să pună viața lor gaj pentru a salva doi copii suferinzi, născuți de niște străini?

Rotariu este numele unei mine de iubire care ar trebui exportată către răutatea acestei lumi.

Vă amintiți? Sfântul Iosif este în Biblie cel pe care Dumnezeu l-a ales pentru a fi soțul Mariei și cel care va sacrifica tot ce părea conveniență și viață ușoară, pentru a putea face posibilă nașterea lui Iisus Hristos. Cu discreție și putere, a făcut posibilă Minunea acestei lumi.
Iosif al nostru, cel de azi, îi moștenește aura.

Tratamentul Madonnei, o descoperire cool la Cosmetics Beauty Hair! Incepe joi!

Dragi prietene, avem cateva stiri excelente, pentru toti cei care doresc sa fie in avangarda industriei beauty, folosind cele mai noi si mai cool metode de infrumusetare.
Cosmetics Beauty Hair, evenimentul numarul unu din domeniu de 23 de ani, are 130 de expozanti (suntem si noi acolo!), chiar si din Bulgaria,  Italia, Lituania, Moldova, Polonia si Turcia. Amanunte, AICI
Iata surprizele editiei!

– tehnologii pentru remodelare corporala si rejuvenare faciala non-invaziva.
– tratamente estetice de ultima generatie pentru fata, gat si corp, destinate: diminuarii celulitei, reducerii circumferentiale, elasticitatii cutanate, tonusului muscular, reducerii ridurilor si tratarii cicatricilor post-acneice.

– tehnologii eficiente superioare in generarea de colagen nou si fibre de elastina, lipoliza, remodelarea colagenului pentru strangerea pielii si crearea de noi capilare pentru a reinnoi fluxul sangvin.
– Metode ce poarta nume cu notorietate, cum ar fi „tratamentul Madonnei” – este una dintre cele mai noi metode de combatere a efectelor trecerii timpului asupra tenului. Se concentreaza pe riduri profunde, piele imbatranita, acnee, pete de pigmentare, cearcane, elasticitate si volum piele.
– cele mai avansate tehnologii non-laser de refacere a tesutului cutanat.

– la Romexpo in cadrul Cosmetics Beauty Hair se va prezenta primul sistem hibrid de ingrijire a pielii. Desfășurat in doar 10 minute, sistemul foloseste o tehnologie patentata (Roller-Flex), pe baza unei mini-role ce livreaza imediat rezultatele si are efecte pe termen lung. Tratementul se concentreaza pe curatarea profunda a pielii, hranirea zonei ochilor si umplerea usoara a buzelor.
– ultimele noutati in ceea ce priveste aparatura de epilare definitiva cu laser
– ultimele modele de aparate de bronzat
– cosmetice profesionale pentru ingrijirea: parului si produse profesionale de machiaj.


 Sunteti asteptati si la activitati speciale, cum ar fi:

– Demonstratii de machiaj pentru mirese, cu texturi combinat
– Workshopuri de pedichiura medicala:  sisteme moderne pentru corectarea unghiilor incarnate
– demonstratii cu tratamente pentru par: de intindere naturala a parului ondulat, de intindere rapida a parului si tratamente impotriva caderii parului.
– demonstratii de make-up de ocazie si de make-up artistic (destinat evenimentelor speciale, diferentiandu-se printr-un pronuntat caracter ornamental. Este caracteristic prezentarilor de moda, sedintelor foto profesioniste, se foloseste in baluri pe teme fanteziste sau in entertainment (machiaj de film, teatru, emisiuni tv etc)
– demonstratii de tunsori moderne pentru barbati
– demonstratii de coafuri de ocazie
– introducere in lumea barber shop-ului (frizerie) si explicarea acestei culturi
– prezentari de instrumente pentru frizerie si coafor: foarfece, piepteni, perii de par.
– concurs pentru barbosi
– sfaturi despre cum sa iti intretii barba

Va asteptam! Mai multe, la www.expocosmetics.ro

 

CTP, un biet tată ratat

Vorbim, în public, generic, de „oameni fără inimă”.
Conturul social al acestora este trădat de gesturi aspre, nemiloase, în faţa unor semeni neajutoraţi. Sau de oameni ce nu par să ştie ce e iertarea la ceasul la care aceasta ar fi chiar izbăvirea. Genul de tip oţelit, neclintit, ce ştie să închidă uşa în nas, dar nu pentru a se răzbuna sau pentru a-şi răcori orgoliul rănit, ci chiar pentru că nu poate concepe astfel. Aşa-i realitatea pentru omul fără inimă. Fără resentimente. Doar piatră, nimic viu.

Au fost ani în care admiram precizia de bisturiu a lui Cristian Tudor Popescu. Aciditatea sa proverbială, aspectul iacobin, legenda Daciei bătrâne, conduse în pofida succesului financiar în jurnalism. Legenda, însă, pare că păleşte. Anii nu iartă pe nimeni.

O declaraţie recentă ne pune în faţa a două variante a CTP-ului acestor ani. Ori a devenit manierist şi caută răutatea cu orice preţ, chiar şi iraţionalul, înotând tot mai greu într-o presă agitată, pentru a produce valuri (traduse azi în click-uri pe net). Ori pur şi simplu, luciditatea omului a deraiat într-o zonă ce ţine mai degrabă de nevoia unui psiholog.
Iată exprimarea perfectă a unui om fără inimă:

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”
„Într-o ţară ca Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”

Oribil…
Vi se pare demn de dispreţ? Sincer, nu. Mi se pare doar demn de milă. Lipsa de repere devenise vizibilă la moartea lui Sergiu Nicolaescu, când CTP i-a tras un perdaf exemplar, numai că a făcut-o „cu curaj”, post-mortem, când regizorul nu se mai putea apăra. În timpul vieţii acestuia, tăcuse mâlc.

Acum, e limpede că acest om pierde, astfel, ascendentul său, ca lider de opinie: nu poate da verdicte, pentru că este un om incomplet sufleteşte. Este un tip deştept, deseori sclipitor, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu gândire analitică, fler, chiar cu un verb spectaculos, dar a uitat esenţialul: să-i dea suflet. E un fel de „alien” ce a început să aibă mişcări necontrolate.

Ne-a păcălit pe noi toţi, cei care l-am privit măcar o dată cu fascinaţie – a traversat viaţa fără suflet.
Nu poate fi decât un handicap sufletesc să ştii că binecuvântarea de a fi părinte îţi oferă şansa de a trăi un alt univers de bucurii, de trăiri. Când privesc lumea ce creşte prin ochii copilului meu, ating un prag de fericire pe care banii – vechea obsesie ascunsă a domnului – nu-i oferă. Am cunoscut atâţia oameni bogaţi, dar goliţi sufleteşte pentru că nu au urmaşi, sau dacă-i au, nu au ştiut să-i păstreze lângă ei. Aşa cum ştiu oameni de succes care trăiesc cu pasiune viaţa copilor lor. Chiar bunul prieten al lui CTP, Bogdan Enoiu, este un tip admirabil din acest punct de vedere. L-o fi întrebat, între două backhand-uri, pe Bogdan dacă a devenit tată din profundă nefericire?

Ar fi bine să ştie CTP – dar e prea bine încastrat în proprile păreri – că un copil este chiar IUBIREA. În stare pură. A doua treaptă a ei, după acea iubire pentru jumătatea vieţii, pură, necondiţionată, nespusă şi trăită până la capăt. Iar copilul, cu toate provocările pe care le oferă creşterea sa, maturizează, întăreşte, dă sens şi înţelesuri profunde vieţii. Eu asta trăiesc. Învăţ şi azi lucruri despre mine sau le corijez uman. Copilul este lecţia vieţii mele, după ce profesia îmi dăduse deja tot ce mi-am dorit.

Acest lucru l-ar putea afla CTP chiar de la copilul său. Pentru că, surpriză, chiar este tată! Deşi, cu un asemenea discurs, mi-e teamă că e un rol care-l depăşeşte…

Ar fi crezut cineva ca… Oana Zavoranu?!

In Predica de pe Munte, Iisus avea sa rosteasca o vorba care, abia mii de ani mai tarziu, avea sa devina “cool” pentru milioane de oameni ce traiesc sub umbra banuielii.
“Nu judeca, pentru a nu fi judecat!”.

Conteaza mai putin ca vorbele divine au fost scoase din contextul rostirii lui Hristos, pentru ca Mantuitorul a continuat, spunand ca doar acela ce este implicat intr-o poveste, sau care savarseste acelasi pacat, nu are dreptul de a judeca. “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la barna din ochiul tău?”, a continuat Iisus in aceeasi Predica. Asadar, doar daca ai savarsit pacatul pe care azi il incriminezi, ar fi bine sa te abtii!

Avide sa-si acopere zecile de fapte vinovate, cele denumite generic vedete – si fanii lor orbiti de adoratie – arunca in orice situatie, cu orice chip, vesnica replica agresiva: “Cu ce drept judeci? Te bate Dumnezeu!”.

Drept doar in parte, pentru ca, iata, nu te bate decat atunci cand esti fatarnic.

Greu de spus daca a existat o persoana mai viu comentata, in ultimii 15 ani, decat Oana Zavoranu, fapt alimentat, cu siguranta, si de apetitul ei fantastic – si extrem de pregnant ani de zile! – de a crea polemica dura la TV. Cu oricine: mama, sot, iubit, vecin, medic, avocat, familie de politician, prezentator TV s.a.m.d. Voluptatea Oanei de a le “zice” in direct – lucru care parea sa fie o hrana! – era justificarea perfecta pentru a deveni o tinta ideala pentru barfa. Cine ar mai fi putut identifica granite dintre “judecata publica” nevinovata si cea vinovata, pentru ca tonul ridicat al Oanei, cu care survola orice tema, era un loc ideal pentru ca publicul sa-si verse umoarea, “acidul” din gand.
Imi propun aici sa sfidez vorba lui Isus.

Da, a meritat ca Oana Zavoranu sa fie declarata public irecuperabila. Sa fie etichetata in toate felurile existente pe planeta. Sa devina “tinta preferata”. Altfel, ACEASTA CLIPA nu ar fi creat un efect atat de puternic, din care sa putem invata.
Ar fi crezut cineva ca Oana va putea trai in deplina tacere, fara nicio iesire polemica in public, timp de doi ani? Ar fi banuit cineva ca Oana, cea risipitoare, va gasi potrivit sa investeasca intr-un domeniu sigur, alaturi de parteneri seriosi, cum e cel medical? Ar fi visat cineva ca Alex Ashraf, baiatul pierdut in spatiu care escalada balconul casei doar ca sa o recucereasca, va putea deveni sot si omul care sa o ajute – prin nemarginita lui supunere, sprijin, iubire – sa se echilibreze?

Unde e explozia de pe vremuri? Unde e socul permanent?
Zavoranu traieste discret. Cine ar fi crezut?

A devenit un loc comun zicerea ca “Pepe a fost barbatul perfect pentru Oana, dar ea nu a stiu sa-l pastreze”. In cele mai multe privinte, Pepe a fost perechea ei. Dar iata, ea avea nevoie de un om absorbit TOTAL de universul ei. Or, Pepe avea orizontul si drumul lui.

A fost util sa o judecam atunci pe Oana Zavoranu, pentru a intelege mai bine acum ca orice om poate gasi, pana la urma, echilibrul in viata, indiferent cat de “coltos” ar fi, cu conditia ca filmul vietii sa aiba distributia potrivita.

E un semn de speranta pentru oricine: poti trece prin marile focuri ale vietii, de la sinucidere la saracie, mai exista o sansa in viitor!
Si daca nu va dura la nesfarsit aceasta pace a Oanei Zavoranu, faptul ca, la maturitate, s-a oprit pentru ceva timp e semnul ca “se poate”.
Nu-i o minune?

P.S.: In pragul publicarii acestor randuri, speculatiile ca Oana Zavoranu e insarcinata efectiv zapacesc orice canal media. Ar fi ce nu se putea povesti!