De ce îngăduie Dumnezeu uitarea Zinei Dumitrescu?


Era decembrie. Și era tare, tare târziu. Emoţia mea se ridica însă pînă la cer. Intâlnirea mea cu sute de personalităţi pe scena Teatrul Național, în ceea ce urma să fie Superlativele VIP, avea o singură hibă: nu aveam costum! Iar Bucureștiul şic nu îmi dăduse nicio variantă fezabilă.
Atunci, m-am întors la origini. La primul meu costum frumos, pe care îl purtasem la balul de absolvire a liceului, când ai mei mă duseseră într-o clădire cu multe etaje din centru şi o doamnă superbă mă îmbrăcase din priviri. Și din stofă de bună calitate. Am sunat la mama Zina care, cu temperamentul matern, a schimbat furtunos programul ei, de o aglomerare demnă de Angela Merkel, şi ne-am văzut din nou acolo, la casa de modă Venus. A plutit câteva secunde printre sute de creații şi mi-a adus unul, ca turnat, pentru mine. M-am uitat la ceas. In 15 minute, plecasem de acolo. Zina demarase către alt vis.
Nu au trecut decat 10 ani de atunci. Iar ei, Zinei – perpetuum mobile al modei românești, femeia care a definit, după comunism, apetenţa compatrioţilor pentru stil -, i-a rămas doar zâmbetul şi bucuria rarisimă a întâlnirii cu un prieten. Lângă ea, se aşterne un gol. Mare, nesfârşit şi nespus. Se numeşte Costin Dumitrescu, profesorul vieţii ei, jumătatea ei, omul fără de care s-a prăbuşit către abis. Ii văd ca o definiţie a iubirii, trasată mie într-o noapte în care Iurie Darie împlinea 80 de ani şi vreme de câteva ore, dom’ profesor a vorbit, cu romantismul barbilian al omului de ştiinţă, despre iubirea lor, iar ea, Zina – fluviul de vorbe, croiuri şi idei – a tăcut, şezand fericită în piedestalul pe care i-l clădea el prin amintiri. Cu intensitatea cu care Irinel Liciu a căutat să plece imediat către veşnicie după ce omul vieţii sale, Ștefan Augustin Doinaş, cutezase să moară, Zina a fost acolo, la graniţa dintre lumi, dar Dumnezeu a tras-o inapoi.
Acum, mă întreb pentru ce.

zina-1

Ce a primit de atunci, din clipa în care mintea ei şi-a resetat strălucirea?
De obicei, în cazuri asemănătoare, vin prietenii. Pentru clipele de cumpănă, soarta îţi dă ocazia să priveşti măsura iubirii neaşteptate a celor cărora le-ai marcat viaţa. Apar sutele de semne de preţuire. Zina a primit însă doar un cortegiu de jurnalişti devoratori de ştiri şi un snop de emoţii al contemporanilor. Mai vin la ea constant Cătălin Botezatu, Valentina Pelinel, Dana Androne. Puţin. Incredibil şi nemeritat, pentru cea care a dat un imbold către strălucire şi fericire pentru sute de manechine şi manechini, dar care, ce să vezi, sunt ocupaţi astăzi cu cariere, milioane, milionari, caţiva copii şi multă barfă.
Dar chiar şi absenţa prietenilor de carton are, pentru orice om, o alinare. FAMILIA. Medicamentul oamenilor întorşi din morţi. Oceanul de ataşament care lungeşte numărul zilelor. Aici, e momentul cel mai crunt. Familia Zinei Dumitrescu – după ce fiica din prima căsătorie domnului profesor Dumitrescu nu i-a permis nici măcar să poată veni la înmormantare în Germania – e compusă dintr-un fiu – Cătălin Negreanu – şi 25 de fini. Care au uitat-o însă definitiv.
Lista celor 25 de fini curge, ca un generic de film tragic, doar în mintea mamei Zina. NICIUNUL nu a vizitat-o vreodată la casa de bătrani.
Fiul? Risipitorul? A uitat adresa mamei de luni intregi. A uitat telefonul ei. A uitat să plătească azilul de un an şi îşi lasă mama într-o loterie a milei. Aş fi incercat să cauţionez un fiu asuprit de o mamă tiranică. Un fiu trădat de un părinte hrăpăreţ. Dar Zina a fost doar o mamă mult, mult prea ocupată. Poate uneori absentă. Și sinceră deseori. Dar, şi dacă ar exista un motiv să-i întoarcă spatele Zinei, parcă nu e cel mai bun moment… Nemărginită ruşine!
Să fie mama Zina, energica mamă a mondenităţii pentru atÂta vreme, cea care astăzi are drept ocrotire familială doar un proprietar de casă de bătrani?
Da.
Și atunci, pentru ce să mai trăieşti? Dumnezeu ne va spune, într-o zi, de ce îngăduie toate acestea…

Text aparut si pe femeide10.ro


De ce-a iubit femeile Mircea Albulescu


Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei, un aristocrat al cavalerismului, un Crai de Curtea Veche a geniului teatral.

Modul în care te raportam noi, bărbaţii, faţă de Femei este oglinda vieţii noastre. Să ne privim în ochii unei femei şi vom şti totul despre noi.

Curtenitor şi sclipitor în egală măsură, dar niciodată mai îndrăzneţ decât s-ar fi cuvenit, Mircea Albulescu era omul lângă care o femeie se simţea pusă pe un piedestal. Nu era nevoie de istorii comune şi nici măcar de convenţii sociale, nenea Mircică era un fel de “scanner” uman de cea mai înaltă fidelitate şi, la vederea fiecărei făpturi, avea o replică şfichiuitoare care definea personajul din faţa sa. Iar dacă acesta era femeie, tonul se îndulcea, pastelul lua locul culorilor tari, ca un fel de mic, dar infinit omagiu adus Femeii care ţine pe umeri această lume, precum Atlas.

Nenea Mircică al meu se hrănea din frumuseţea femeii, din delicateţea ei, din zâmbetul ei. Ajunsese, cu gândurile sale, până în profunzimea esenţei omeneşti şi… acesta era rezultatul. Este printre puţinii oameni de pe această lume pe care îi adoram când îmi complimenta jumătatea.

Pentru superficialii care ar fi văzut în el doar un afemeiat, trebuie să vă spun ca l-am avut în faţa ochilor pe nenea Mircică al meu înainte şi după ce umbra existenţei sale, soţia sa, a pierit după ani de chin pe care maestrul i-a trait la aceeaşi intensitate a durerii, luptându-se cot la cot pentru o nouă zi. O perioadă a dispărut pentru noi atunci… Plecarea ei i-a adus ceva nou în priviri – o nuanţă de tragism, o mare doză de însingurare pe care o ascundea, bravând, şi conştiinţa întâlnirii cu cea care pe 8 aprilie 2016 ni l-a răpit: moartea.

În vara lui 2015, am pătruns în casa lui, pentru că Oana i-a luat ceea ce avea să fie unul dintre ultimele interviuri. Copleşitor de frumos. Deşi am fost ani de zile vecini – apartamentul său se află în acelaşi bloc cu show-room-ul Oanei – abia acum am avut ocazia să-i trec pragul. Şi am avut minunata surpriză să descopăr un cămin cu miros de tinereţe, aerisit, modern, cu amintiri unice, dar care nu sufocau privitorul. Nemuritorul de 80 de ani – pe care-l priveam deseori pe fereastră înaintând cu paşi mici pe bulevard, pe drumul către scena unui alt rol genial – aerisise locul nu pentru a şterge amintirile, ci pentru a face loc proaspăt vieţii în care el, singur, trăia vorbind cu cea care i-a fost o viaţă soţie. Cea care era atunci un abur şi cu care, poate, acum, se strânge în braţe în universul marilor umbre.

„Femei pe lume gasesti cât pofteşti. Soţii, foarte greu”, îmi şoptise după primul an de singurătate. „Nu bănuiam cat de dor imi va fi de ea. Din cand in cand, las câte o haina de-a ei aruncată printr-un colț al casei, ca si cum ar fi aici. Sau imi aranjez seara masa pentru micul dejun, apoi dimineata ma prefac ca sunt surprins ca mi s-a pregatit totul… Mi-au spus câțiva prieteni sa ma însor din nou! Dar nu pot…”

618x424_1386058422bac42bce

E rândul nostru la singurătate… E rândul nostru sa ştim, de la Albulescu citire, că viaţa noastra publică – cea care ne dă dreptul să credem că avem ce rosti în faţa lumii – este doar Masca dincolo de care nu trebuie sa uităm să trăim.

“Bunul meu, din teatru nu e de trăit. Singurul lucru de trăit este viaţa mea, aşa cum a fost. Sau, viaţa ta, cu nevasta ta, cu copilul tău. Sau viaţa mea cu fosta mea soţie, cu copilul meu şi cu nepotul meu. Nu trebuie să confundăm vieţile de pe scenă – care la mine au fost mii, adunând teatrul, cinematografia, radioul – cu VIAŢA adevarată. Îmi asum aceste mii de personaje doar pentru câteva ore, atunci când sunt la spectacol sau câteva zile, când sunt la filmare. Devin acei oameni, câtă vreme îi joc. Apoi am obligaţia, ca să nu înnebunesc, să mă intorc la MINEA MEA, să fiu omul, cetăţeanul, cu micile lui bucurii, obligaţii sau necazuri. Dar mai ales, mai ales, mai ales cu… SPERANŢELE LUI!”

Mulţumesc, nenea Mircică!

Textul a aparut si pe site-ul www.femeide10.ro


Maria Marinescu – bogata fată bogată


Ea este un fel de surâs al Giocondei… Nu priviţi ca o forţare comparaţia cu marele mister semiotic al picturii universale. E doar ecoul unui imens oftat feminin. Cunosc zeci de Eve, puse la curent cu toată suflarea mondenă a României, care ar dori să ştie ce fluid al simţămintelor, ce secret muieresc de dincolo de cuvinte face ca surâsul Mariei Marinescu – nici senzual ca al Angelinei Jolie, nici pervers-genial ca al lui Sharon Stone, nici măcar angelic ca al Antoniei – să aducă în viata acesteia cea mai spectaculoasă colecţie de logodne/căsătorii, toate la vârful topului miliardarilor. Întrebarea nu munceşte doar minţile unor femei pasibile de invidie, ci şi fantezia unor bărbaţi celebri care au redus, în cel mai pur stil macho, totul la sex. O explicaţie mult prea subţire.
Ceva trebuie să fie… Îşi spun fetele care aşteaptă un Făt-frumos măcar niţel chivernisit, dacă nu tolerant ca Bobby Păunescu, de pus la rană precum Cristi Chivu, prea bogat ca Ion Ion Ţiriac, dur şi sentimental ca Frank Collin şi cu un pedigree ca Alin Petrache. Între aceste relaţii cu puternic miros de altar – trei dintre ele chiar parafate la starea civilă – Maria Marinescu a făcut un slalom de titlu olimpic cu impetuozitatea fetei născute într-o familie bună, născută să te facă să te simţi iubit dar şi să-ţi trântească uşa în nas dacă are chef.

1383554287c78025d8

Exemple sunt atâtea. Într-o bună amiază, când unda de şoc a despărţirii de Cristi Chivu traversa ţara, năruind visul unei nunţi perfecte, Maria îmi arată gradul ei de libertate. Dacă e libertate sau egoism, vă invit să desluşiţi chiar dvs. “Mi-a ajuns să stau toate week-end-urile acasă, pentru că el este în cantonament. Când mi-aş dori să mă distrez şi să călătoresc, el are treabă”. La urma urmei, totul în viaţă este o chestiune de ştiinţă a limitei. Şi pesemne că noţiunea de iubire a Mariei este o lume plină de limite. Mai exact, dragostea s-a sufocat undeva, pe drumul către agenţia de voiaj. Dornică de alte orizonturi, Maria a renunţat la o sarcină, căci visa la o nuntă ca în filme, nu la o cununie grăbită, cu spectrul burtei la gură.
Avertisment. Persoanele ce îşi propun să o hiperbolizeze să se abţină. A fost o vreme când Bobby Păunescu, iubirea adolescenţei şi începutului ei de maturitate, şi-a rătăcit amorul pe un meridian al planetei – nu al nostru – şi Cupidon i-a scos-o în cale pe Monica Bârlădeanu. Mai supusă, la început de drum şi, evident, îl privea ca pe un soare. Maria a jucat tare în public, refuzând scandalul sau rolul femeii înşelate. Media a prezentat-o, brusc şi intens, ca viitoarea doamnă Păunescu. Zarurile fuseseră însă aruncate. Însă au fost luni de “şah mediatic”, până când Maria să accepte ieşirea din scenă.
A fost însă ultimul pas înapoi al Mariei. Sau poate penultimul, căci nu ştim ce va scrie istoria, peste 50 de ani, despre misterul căsătoriei cu Ion Ion, spre totala sfidare a Marelui Urs Ţiriac. Speculaţiile la nivel halucinogen ale acelei perioade îl pot viza pe Ion Ion. Maria nu s-a pierdut însă cu firea. Doar mirele s-a prins puţin târziu că e în ecuaţie şi povestea s-a închis discret, ca un dosar cu cocaine pentru VIP-uri.
Şi acum am în memorie doi oameni ce se ţin de mână în faţa mea în lumina reflectoarelor. Maria şi Frank. Retragerea la vatră a unui cuceritor francez prin zăvoiul frumuseţilor autohtone. Nunta aferentă – petrecută la un castel în Franţa – dar şi un semnal în privinţa unui “ceva” cu care Maria cucereşte. Ea are gust – e designer, aţi uitat? – şi farmecul de a convinge persoanele iubite să trăiască şi să cheltuiască cu stil. În stil mare.
Ar fi fost capătul de drum – adică “până când moartea îi va despărţi” -, dacă praful alb aşternut pe dosarul lui Colin nu ar fi fost, în mod evident, o surpriză chiar şi pentru Maria. Aşa că era vremea pentru o limită.
Când bărbatul pe care-l iubeşti, dragă femeie, e la ananghie, iubirea se poate măsura în felul în care eşti alături! Maria însă, cu nasul ei fin, a simţit că e un alt fel de capăt de drum. Trauma intrării în casă a anchetatorilor la şase dimineaţa a doborât-o. Fată sensibilă… Zeci şi sute de soţii de politician pe care le-a trezit DNA-ul din somn în zornăit de cătuşe nu s-au pierdut cu firea. Ea da. Dragostea se întăreşte în clipe grele, i-am spus. “Eu nu vreau să-mi irosesc viaţa astfel”. Aşadar… punct.
Şi de la capăt! Anii trec şi Maria mai are aşi în mânecă! Tânăr, valoros, extrem de potent financiar (cu un tată special amenajat), Alin Petrache a pus capac tuturor invidiilor. Să se fi votat un posibil viitor soţ cu potential maxim şi şeful Comitetului Olimpic ar fi fost în finală! Şi totuşi, ce o face pe Maria atât de interesantă pentru toţi aceşti bărbaţi puternici? Lipiciul stă tocmai în felul relaxat în care priveşte viaţa? Un om bogat îmi spunea cândva că relaţia ideală este între oameni cu acelaşi set de valori. Iar Maria, după cum se vede, nu părăseşte “incinta”.

Materialul a fost publicat si pe femeide10.ro


Drama unei mame, orgoliul unui bărbat. Sfidătorul caz Cristescu-De la Pena.


Priveşte în ochii unei mame disperate şi vei simţi abisul lumii. Greşesc? Spuneţi-mi dacă poate fi ceva fi mai crunt decât un copil aflat sub spectrul abuzului! Abisul ne aduce un singur semn bun: societatea asta dezabuzată nu şi-a pierdut încă reacţia puternică, fermă, uneori tăioasă, când un copil este în pericol. Măcar atât a mai rămas.
Am văzut tristeţea, angoasa, teama în privirea Irinei Cristescu.
Este fata de 20 de ani care a crezut în poveşti cu Feţi Frumoşi şi s-a îndrăgostit de Hector, un mexican matur, sigur pe el, copleşitor pentru o tânără.
Este fata care s-a căsătorit din iubire – căci despre bani nu poate fi vorba, câtă vreme familia ei are nu numai puternice valori umane, ci şi iscusinţa de a face avere din industria optică.
Este fata care a dus pe lume un copil fără a bănui o clipă că bărbatul ei ascundea tenebre care, o dată dezgropate, vor aduce ameninţarea eliminării ei.
Este fata care a avut curajul nebun să îşi ia fetiţa şi să fugă din Mexic în România, lăsând perplexă familia lui Hector, nepotul unuia dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din lume!
Tristeţe, angoasă, teamă, pentru că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că, în lupta pentru custodia copilului, o instanţă din România – şi astăzi, instanţele pretind a fi vocea unui fel de Judecată de Apoi pe care o trăim direct în prime-time -, îl va lăsa pe Hector să câştige fără a-şi angaja un avocat, fără a aduce acte decât maculatură bună de îngroşat dosarul şi fără a i se lua în seamă probele aduse de mamă!
E clipa din care Irina trăieşte sub spectrul sfărşitului. Zi de zi.

hector_bitar_613x335_39462300

Am văzut apoi şi mânia din privirea lui Hector Bitar de la Pena.
Nu, nu este mânia unui tată, ci doar orgoliul infinit al unui bărbat bogat, sfidat de o “mucoasă care i-a ieşit din cuvânt”. Copilul? Doar o convenţie socială prin care trece, pentru că se cuvine să ai urmaşi, dar nu se cuvine să-i creşti decât aruncând câte o coajă de speranţă unei mame aduse la stadiul de sclav. Mânia mexicană s-a transformat public însă într-o jenantă încercare de a defăima mama cu înţepături de copil răzgâiat. Ce să vezi, în timp ce se chinuia să-şi arate iubirea, lupul îmbrăcat în miel îşi înregistra soţia în clipe de alcov.
Am crezut că voi vedea secvenţe care o vor pune la stâlpul infamiei, ca mamă.
Finalul e de comedie proastă.
Care sunt faptele grave ale Irinei? Că îşi dorea o poşeta scumpă de sărbători şi mama – nu soţul – i-o oferea? Că râdea de casa umilă a bunicii sale? Că stă dezbrăcată prin casă? Că ia pastile de slăbit? Dacă Irina Cristescu ar fi fost politician, candidat la vreo funcţie publică, aş fi căzut pe gânduri. Aş fi fost trist. Statutul de persoană privată ne dă însă dreptul să nu dăm socoteală nimănui în asemenea ipostaze.
Ar fi amuzant, însă, daca nu ar fi alarmant.
Justiţia e în stare să-i dea dreptate unui om care îşi invită politicos soţia să-l urmeze, în pace, către Mexic, unde a obţinut un ordin de arestare pe numele ei.
Justiţia s-a lăsat legată la ochi şi se gândeşte să o ofere pe adorabila Alessia unui tată care nu a stat cu ea nici măcat în lunile în care se aflau în aceeaşi ţară.
Justiţia nu s-a lăsat înduplecată de faptul că autoriţile americane au certificat autenticitatea mesajelor în care Hector plănuia eliminarea din joc a Irinei.
Ce rămâne? Secvenţa de speranţă de care vorbeam. Solidaritatea umană. Furia mediatică. Prin urmare, dacă statul român nu ştie să o salveze pe Alessia, trebuie să îl învăţăm noi.
Somn uşor, copile.


Monica Gabor, perversa mamă mediatică


Sunt un “admirator” fanatic al femeilor care îți intră în rolul de mamă pătimașă și devotată doar când media ridică hamletiana întrebare: a fi sau a nu fi ceea ce pretind că sunt. Numeroasele exemplare de “mame mediatice” au însă o incontestabilă regină. Suverana oftaturilor la ceas de contestare, săraca fată bogată. Monica Gabor. Nimeni nu-mi va putea scoate din minte secvența de film indian, în care mămica disperată, cu năsucul lipit de fierul forjat al porții crudului Irinel, implora să-și vadă copilul, lumina ochilor ei, la distanță de câteva luni înainte de abandonarea fără milă a odraslei, pentru un chinez ce pare croit din fum.
Monica este astăzi o specie bine definită: mamă prin provocare.
Calmul budist al existenței sale – irigat prin interviuri TV cu vinuri de 25.000 dolari deschise din plictiseală – nu e tulburat de niciun fior. A se înțelege prin fior, bunăoară, aniversarea Irinei, o zi fără cadouri materne, sub nicio formă. Dacă n-ar fi Irinel Columbeanu – cine și l-ar fi imaginat în rol de “tată eroin”, după relația-orgie cu Anna Lesko? – să ofere cu infinită discreție doar o mică parte a tabloului de mamă absentă, Monica n-ar mai fi decât părinte de vară. Când are permisie de la chinez să se arate în rol de vedetă în România. Operațiune altfel necesară, căci nu e exclus să primească într-o zi, vreun flit asiatic, așa că e bun un “loc calduț” în dulcea colcăială mondenă de acasă.
Și ce e mai înălțător decât să-ți iei copilul de mână și să te plimbi la mare, vegheate de paparazii chemați cu grijă în boschetul potrivit?! Și ce e mai educativ pentru copil decât să-l cari la un notar – evident, tot în vară, căci programul săptămânal de custodie comună e pentru proști – și să-l pui să asiste la virarea “vrac”, pe trei ani, a pensiei alimentare? Odraslei trebuie să-i intre bine în cap: “ți-a dat maică-ta, da?”.
După o lună de fițe… pauză un an. Dacă tatăl Irinel are tupeul maxim, între timp, să-i aducă aminte că agasanta asta pensie alimentară e și altceva decât un instrument mediatic – ba s-ar putea să fie un drept al copilului -, Monica schimbă foaia. Fostul soț care o apără nobil în lupta cu un avocat prea hrăpăreț este dat de trei ori peste cap, ca-n poveste, și e văzut brusc din nou ca un tip mic, prea în vârstă și probabil sărac, de vreme ce cere obraznic banii copilului. Nu rămâne decât să-i spună că dacă-i cere să respecte legea, mai mult ca sigur a ajuns la sapă de lemn și ea, mântuită de salariul lunar de întreținută a chinezului fără biografie, poate crește copilul.
În cazul în care Irinel nu mai suportă și face o mărturisire publică, ei bine, e nevoie de o infuzie de sentiment matern în presă. Depresia despărțirii de Irina călătorește trans-oceanic către un site obedient. Dorul de copil începe să fie strigat, ca la umbra fierului forjat.

Irinel-Columbeanu

Adevărul stă într-o fotografie care face cât o mie de cuvinte. Flashback. 2013. O femeie își găsește sfârșitul într-un chip pe cât de tragic, pe atât de incredibil: un bolovan îi sfărâma capul pe drum interzis de lângă Mănăstirea Polovragi. Ea este Veronica Bulai, mama Monicăi. Psihicul oricărei fiice normale ar fi în pragul colapsului. Românii o așteptau acasă cu sufletul la gură să-i vadă chipul brăzdat de suferință. Nu și Monica Gabor, care a fost în stare să pună la cale o fotografie “paparazzi” în avionul de întoarcere. Imaginea o arăta cu chipul în mâini, distrusă. Apoi, o vinde unui site monden, sub titlul: “Moni, prăbușită în avion de tragedie”.
Oare ai cu adevărat suflet, ca să poți regiza așa ceva, în clipa cea mai tristă a vieții tale?
Nu, pentru că esti o femeie cu o copilărie ferfeniță, cu părinți dezabuzați și despărțiți, clienta ideală pentru racolarea în adolescență în rețeaua de prostituție a clanului Clămparu. Sufletul ei s-a împietrit, într-una dintre nopțile în care a fost traficată.
Cum să-i ceri, deci, sentimentul de mamă unei femei care își pierduse de mult și sentimentul de fiică?
Și totuși, a rămas ceva: iubirea nesfârșită pentru bani. Și celebritate. Ambele, negociate cu talentul pervers cu care, ne amintim, își învăta sora Ramona să-l mintă pe iubitul Gabi Bădălău că a prins pe Dumnezeu de un picior cu contracte de imagine pe Coasta de Azur, în timp ce ea doar făcea sex cu un bulgar bogat, mai mult ca sigur pe datorie.
Multe fete din România se întreabă ce ingredient secret are această fată din Bacău, care este rețeta lipiciului la bogătași, români, chinezi și… cerul pare a fi limita? Cum a ajuns atât de sus? Nu am idee, dar știu că ingredientului îi lipsește sigur ceea ce noi toți căutam o viață, și uneori găsim: iubire.

Textul a fost publicat si pe www.femeide10.ro


Cristi Borcea – prizonier in raiul femeilor


Partir, c’est mourir un peu…
Fiece despărțire are undeva, în subtextul sufletesc a două destine care aleg să rupă binecuvântarea iubirii, ceva mortuar. Se îngroapă ceva. O felie de existență, un balon mare de speranță și, dacă există și un copil prin preajmă, durerea se fragmentează în mici și numeroase episoade. Căci nu ai cum să uiți, deși timpul se străduiește să închidă răni.
Despărțirea poate lăsa în urmă decență și prietenie. Dar de cele mai multe ori lasă ură, răzbunare, încrâncenare, batjocură.
Meseria de jurnalist m-a făcut să fiu un martor fidel al despărțirii dintre Alina Vidican și Cristi Borcea.
Cumplită poveste.
Felul de a fi al acestui bărbat – poate nedrept, poate cotropitor, poate vânător fără leac – oferă ocazia femeilor din viața sa ocazia unui test de turnesol pentru caracterul acestora. Și a avut astfel ocazia de a întâlni Polul Nord și Sud al caracterului. De la noblețe la mizerie.

boureanu-pelinel-borcea12547_0_0

Mihaela a fost femeia care îl iubește dincolo de prezența fizică. Este cea care a știut că durerea despărțirii, a plecării lui se poate transforma – pentru copii – într-o prietenie cu accente incredibile. Un exemplu de incredibilă maturitate sufletească. Ea rămâne un stâlp al existenței lui, un echilibru de care Borcea avea nevoie mai ales din momentul în care a ajuns la pușcărie.
Era căsătorit cu Mihaela când a cunoscut-o pe Simona, atrăgătoarea avocată care a dorit să aibă un copil cu un om căsătorit și a acceptat discretă și consistentă susținere financiară a tatălui fetiței sale. Ea a fost prima care a crezut că un copil e un argument să pună mână pe împărăție. E cea care îl striga “infractor” în fața instanței. Vorba cântecului: sunt infractorul vieții tale, ca într-un film cu Raj Kapoor… Astăzi, avocata caută pacea și nu o mai găsește.
Alina? Este secvența de slăbiciune a vieții lui Cristi Borcea. Femeia care a așteptat – între tentative de sinucidere și dovezi de iubire pătimașă – ca Mihaela să îi dea prilejul bărbatului comun să-și dorească să o aducă pe ea în fruntea bucatelor. Femeia care nu a uitat să aștearnă covoare de reproșuri, exact când partenerul se aștepta mai puțin. Femeia care a transformat iubirea în posesivitate și apoi, chiar în file de șantaj. Femeia care nu încetează să-l surprindă pe Borcea. Chiar și când îi înmoaie sufletul în lacrimi cu ajutorul copiilor, deși tocmai îl “vanduse” cu cinci minute în urmă, pentru o exclusivitate de presă.
Un fel de răzbunare a firii pentru un rătăcitor în raiul feminității.
I se poate permite unei femei să uzeze de orice armă pentru a-și păstra bărbatul, când acesta iubește pe altcineva? Poate fi înțeleasă, cautionata orice formă de luptă?
Într-un loc virtual cu atâtea femei excepționale, prefer să fiu ultimul care și-ar permite să răspundă la această întrebare.
Îmi permit doar, ca bărbat, să mă întreb ce rămâne în urma unei rafale de atacuri, constrângeri, lacrimi, care nimerește nu numai rivala, dar mai ales omul pentru care lupți.
Dacă dragoste nu mai e, ce mai e? Vorba lui Preda…

P.S.: Nu am uitat-o pe Valentina. Orice boltă se susține dacă are doi stâlpi. Mihaela e parteneriatul, de la business la prietenie. Valentina e spiritul care ține sus moralul și furnizorul de iubire necondiționată. Necondiționată. De ce ar fi ales Valentina Pelinel și Cristi Borcea să treacă printr-un iad mediatic de prejudecăți, acuze, bârfe, atacuri, dacă nu pentru o mare iubire?

Textul a fost publicat si pe femeide10.ro


O scenă la limita sinuciderii cu Mădălina Ghenea


Afrodita s-a plămădit din spuma mării. Iată, așadar, un caz fericit, căci dramaturgia ne oferă și reversul medaliei, căci, zice Eugene O’Neill, din jale s-a întrupat Electra, nu-i așa?
Astăzi vorbim despre o întrupare din balcon. E posibil. Și nu e nimic rușinos, la prima vedere. O siluetă divină, itita într-un balcon brazilian la umbra lui Leonardo Di Caprio-iată certificatul internațional de naștere al celebrității Mădălinei Ghenea. Perfectă sincronizare pentru ca o față anonimă din România să ajungă pe buzele amatorilor de mondenități. Sau nu a fost nimic întâmplător?
De câteva zile, privim din nou silueta sculptată de divinitate (și pe alocuri de un estetician de marcă). De data aceasta, încolăcită pe trupul celebrului designer Philipp Plein, în semn de atracție supremă. Numele Mădălinei se scrie, din nou, cu litere de-o șchioapă în întreagă lume…

Madalina-Ghenea-Philipp-Plein-sala-fitness

De la Dicaprio la Plein și înapoi, cum ar fi scris poetul, adică de la lansarea Mădălinei Ghenea și până astăzi, au trecut doar cinci ani. Și-au mai trecut și Gerard Butler, Marco Boriello, Adrien Brody, Michael Fassbender, Paul Haggis, Lewis Hamilton.
E mult? Eu cred că da.
Dincolo de orice speculație răutăcioasă, este de reținut că Mădălina Ghenea este crescută la școala italiană de frumuseți mediatice. Patria latinității lansează femei superbe la brațul unui june-prim, apoi le plantează strategic într-un show de televiziune, iar ceea ce urmează este o șlefuire atentă a carierei respectivei, care ajunge să aibă apariții decente alături de mari artiști.
Ce diferență de star-system! Starletele României ies discret din uz, după ce zac mute pe un scaun de studio și în paturile discrete ale bogătașilor. Și când vorbesc, vine la pachet amenda pentru vulgaritate de la CNA. Italia a dus-o pe Mădălina Ghenea în doar patru ani în postura de a da replică în filme lui Jude Law, Michael Câine și Harvey Keitel!
Traseul e promițător. Cu ceea ce nu mă împac este numărul nefiresc de mare al iubiților celebri, rar întâlnită la personaje ca Mădălina. Să fie un semn de instabilitate sufletească, de inimă prinsă între rafalele soartei? Sau să aibă Ghenea o poftă de așternut mai mare decât media pe showbiz?
Nici pomeneală. Mădălina este doar o vedetă italiană cu mici apucături românești.
Îl aduc ca martor în acest proces pe Gerard Butler. În prodigioasa lui carieră amoroasă petrecută pe toate meridianele, Butler nu a fost nicăieri mai hăituit de paparazzi decât ca în scurta vacanță în România! Refugiat la Valea cu Pești pentru a vedea minunăția de Transfăgărășan, “spartanul” a descoperit terifiat că presa tabloidă era peste tot unde el URMA să fie!
Gerard va ține minte toată viață ceea ce trebuie să fie o senină, liniștită și modestă plimbare de după-amiază cu mașină pe Transfăgărășan, “pigmentata” brusc de câteva echipe de paparazzi care tăiau calea – la limita sinuciderii – pentru a-i poza. Ca în blockbusterele sale, starul a fost întrebat de șoferul priceput: “Scapam de ei?”.
Adrenalină! Prăbușit pe bancheta din spate lângă Mădălina, Butler a asistat la o cursă nebună cu o sută de kilometri la oră pe serpentine. N-a fost sigur dacă moare și nici că va mai trăi o asemenea aventură!
Ce a urmat? Butler i-a mulțumit șoferului pentru una dintre cele mai spectaculoase zile din viața sa. Și, după câteva zile, s-a despărțit de Mădălina Ghenea. Pentru că înțelesese tot.
A fost ziua în care Madaina Ghenea a furnizat cecuri în alb tuturor tabloidelor, dar și-a pierdut eroul. Lacrimile televizate au fost tardive. Omul nu suportă să fie vândut presei.
Aș paria că numărul de telefon al bravului paparazzo care a prins poza vieții cu Di Caprio și Ghenea în balcon – scena “nasterii” ei, da? – se află în agenda oltencei noastre fierbinți.
Această modalitate a Mădălinei de a se promova exploatând pe ascuns idilele sale nu s-a inventat pe malul Dâmboviței. Este o lege a potențării celebrității.
EXCESUL în folosirea acestei metode este însă profund românesc.
Trist să observi că o persoană mult mai naturală (și mai talentată) ca Mădălina Ghenea poate avea aceleași trăsături artificiale ca Bianca Dragusanu.
Aceste gânduri nu sunt menite să dărâme soclul Mădălinei Ghenea. Unii mă combat pe acest subiect și o apăra, de parcă Ghenea ar fi un bun național, ca Simona Halep în timpul finalei de la Roland Garros!
Mă gândesc doar că Mădălina Ghenea pendulează pe neștiute, cu jocurile ei mondene și lista nesfârșită de bărbați, între raiul Afroditei și abisul Electrei. Banii pot construi orice paradis, dar sufletul poate abandona, peste ani, în abis. Și știți de ce? Se va duce vorba despre “modul său de operare” și tot mai mulți se vor feri. Vorba lui Cătălin Botezatu, show-business-ul e un pat imens, cu cearșafuri deja pătate, în care toate lumea se cunoaște cu toată lumea. Se poate extrapola fără problemă la nivel planetar.
Și atunci, unde va mai găsi Mădălina Ghenea un ales onest? Pe Marte.
De acolo erau bărbații, parcă…


Cristina Spătar și Alin Ionescu. Extaz și deznadejde


Briza mângâie blând o după-amiază de sâmbătă care ar putea să explice totul în această poveste. Suntem pe marginea unui lac, pe veranda unei case care pare a fi copia reședinței lui Jennifer Lopez, de pe malul lacului Crevedia. Totul pare a fi perfect în zâmbetele, tandrețea și ținutele albe, vaporoase și elegante, ale lor. Cristina și Alin. Cristina Spătar și Alin Ionescu. Se țin de mână. Iubirea plutește.

Este vara lui 2014 și nu ne putem abține să privim fericirea. Evident, nu ne putem abține nici să ne gândim că există un Dumnezeu și pentru femeile care par să nu aibă în ADN fericirea. După o viață aidoma unui montagne-russe, cu opulență și sărăcie, extaz și deznădejde – toate uneori și la diferență de o zi – Cristina Spătar l-a întâlnit pe Alin. Acel Alin care va rămâne în memoria tuturor prin lacrimile amare vărsate în direct la TV, în timp ce Cristina se lupta pe un pat de spital în Germania pentru o nouă sarcină. Și nu izbândea.

Același Alin care a dejucat magistral o tentativă de șantaj la adresa soției sale, din partea unei defuncte reviste mondene care orchestrase o mârșăvie în toaleta Pasajului Universității, cu creierul unei individe pe nume Bianca Drăgușanu. A fost clipa din care nimeni nu a mai avut curaj să o persifleze pe Cristina pentru trecut și nici să-l privească pe el ca pe un băiat de oraș și atât. Alin e tare, și-au spus mulți.

Am legat o prietenie frumoasă cu ei. Îl admiram că o iubea astfel încât să ignore orice s-ar fi spus în trecut despre ea. Ea, cea care șterșese totul cu buretele și îi devenise fidelă pe viață. Îmi plăcea că Alin respecta banul adunat. Că își diviniza copiii. Că părea să aibă soluții deștepte pentru orice chestiune casnică. Despre afacerile lui, știam că are o firmă de pază și că intra pe piața construcțiilor. Punct.

IMG_1154

Petrecerile lor grandioase, la Palatul Știrbey, prilejuite de aniversări sau botezuri, aveau o doză de sufletism și prietenie. Îl văd și acum pe el, Alin, asudat, la miezul nopții în care rupea turta fiicei lor, spunându-mi: “Am atâtea de făcut, dar Cristina a dorit această petrecere și iată…”.

Și iată. A venit seara arestării.

Am preferat să las pe seama unui tribunal – sau două, sau trei – doza de vinovăție în fața legii. Dacă a fost un interlop sau nu. Mi s-a impregnat atât de mult în minte imaginea acelei familii și puterea relației lor, încât am ales, alături de Oana, să rămân cu ceea ce e pozitiv din această poveste.

Spectrul penitenciarului, însă, pare să fie muchia unei lame de Toledo. Ceva se reașează în mintea celor închiși, câtă vreme își așteaptă sentința – sau eliberarea – acolo. Par că apreciază altfel clipa. Cea trăită și netrăită. Visează să trăiască DIFERIT tot ceea ce va urma.

Oare contează cât de sus cazi ca să vrei să trăiești ca un aventurier? Nu. Nimeni nu a căzut atât de sus ca Gică Popescu. Și e același. Contează doar cum ești tu, de fapt.

Un alt fel de Alin a ieșit din arest. Imaginea familiei a dispărut cu totul, deși, la urma urmei, doar asta ne mai rămâne până la final.

Trecutul parcă redevine prezent.

Legătura lui cu Cristina s-a rupt. Iubirea a dispărut, undeva, într-o zi de incarcerare. Ea nu dă divorț de el nici picată cu ceară, el pare a avea altă agendă. Multe întâlniri, parcă prea mulți paparazzi. Fiecare iși face alt plan. În zodia reproșurilor. Undeva, în mintea lui Alin – același tip dârz – e poate o numărătoare inversă, care l-a făcut să își piardă răbdarea. Și trăiește extrem.

Mai există o singură cheie care poate deschide ușa ferecata de bănuieli, dihonie și tăcere: copiii. Ei sunt mâna lui Dumnezeu.

Text publicat si pe femeide10.ro


Mihaela Radulescu – amintiri de plastic


Depărtarea, chiar și geografică, de un subiect te face să spui adevăruri. Kilometrii îți dau detașare, dacă nu și curaj. În cazul Elenei Cârstea, curajul nu are nevoie de supradoză. S-a născut vorbind liber. Și va muri liberă. E motivul pentru care o prețuim și pentru care s-a certat cu o jumătate de Românie.
Elena visa deunăzi cu ochii deschiși ce frumos i-ar fi șezut pe fotoliul de jurat la Românii au talent. Și a atacat unde a simțit, de la mii de kilometri depărtare, că ar fi avantajată. Că e firul mai subțire. La Mihaela Rădulescu, pe care a redus-o scurtissim la o specialistă în modă cu decolteu de plastic.
Dacă nu ar fi răutăcios, ar fi poate chiar adevărat? Întrebarea Elenei e corectă: ce MAI e Mihaela Rădulescu? Ce a devenit?

Amintirea emisiunilor moderate cu umor, șarm și fantezie se estompează în norul din particule de făină, ridicat în urma unei tăvăleli live pe scena concursului de talente, cu bustul la atac.
Ieri vorbea cu Orhan Pamuk, azi tace. Și nu a obligat-o nimeni să tacă! Am un argument din trecut: tot ea, Mihaela, e cea care, cu un deceniu în urmă, realiza poate cel mai frumos proiect TV din carieta. Se numea Gala, se difuza zilnic pe B1 TV, și era un dialog televizat, în maniera Barbara Walters, cu personalități. Spumos, emoționant, consistent. Ce ar opri-o și azi să facă același lucru?
Nimic. Nici măcar distanța Monte Carlo – București. Un asemenea proiect nu necesită decât dragoste de meserie. Care poate că a trecut.
Amănunt de culise: Mihaela, cea de la Gala, înmâna un marker fiecărui invitat și îi cerea ceremonios să insereze un gând, o dedicație, un manifest pe pereții albi de placaj ai culiselor studioului de la Romexpo (unde e azi Kanal D). Invitat să fac acest lucru, am zăbovit minute întregi să citesc gândurile câtorva contemporani: Cărtărescu, Puric, Mălăele, Ilie Năstase, Nadia Comaneci… Era o felie de istorie și un omagiu la adresa ei. M-am simțit mândru că mi s-a cerut să mă alătur lor.
De la acel moment și până azi, par mii de ani lumina!
Astăzi Mihaela etalează public două lucruri:

mihaela

Primul este exprimarea cât mai senzuală a iubirii sale pentru Felix. Fără îndoială, e o femeie de neuitat. O spun marturirisile lui Dan Chișu, singur sub duș, care a narat modul în care Mihaela a devenit titlulara inimii și vieții lui – erotic, inteligent și ferm până la momentul în care devenise dependent de ea. Și mai e amănuntul, relatat în culise, că Elan Schwartzenberg – soțul blamat care i-a asigurat viața monegască – nu a ezitat să treacă regulat prin casa și chiar cearșafurile ei, până când Felix a coborât din stratosferă în inima ei. Și o savurează cu nesaț.
Al doilea lucru etalat este trupul. O alăturare a imaginii de azi cu cea a Mihaelei din anticamera lui Dan Iosif este frapantă, dar arată și un caz de fantastică voință. Rădulescu a căutat perfecțiunea fizică mereu, dar abia recent a devenit obsedată de ea. Îmi aduc aminte că modificarea bustului, petrecută în 1999, imediat după divorțul de Bănică jr., a fost negată vreme de patru ani, până într-o zi când ea a privit presa cu seninătate și a sugerat că nu am știut cum să-i punem intrebarea… În 2002, ea a avut bunăvoința să vina la o întâlnire cu studenții mei de la SSJ, facultatea la care predam. Un băiat mai obraznic, din spatele clasei, ascuns după colegi, a întrebat-o dacă are silicoane. Mihaela și-a prins părul că o diva, cu pieptul în față și a întrebat: credeți că ar fi nevoie? Tăcerea grea a cuprins clasa.
Au urmat dantura, nasul, pomeții și acum e o Mihaela care arată senzațional la peste 45 de ani, dar excesul de bisturiu a adus-o, pentru Elena, la stadiul “de plastic”.
Și apoi, lovitura finală. Un om de afaceri monden mi-a spus cândva că poza nud e ultima bornă a unei femei celebre. Pentru el, însemna că femeia aceea nu mai are nimic de spus, intelectual vorbind și apelează la un ultim argument de forță. Trupul perfect.
Deunăzi am văzut-o pe Mihaela Rădulescu goală, într-o piscină…

Acest text l-am publicat si pe site-ul femeide10.ro.


UNDE SUNT TOATE SECRETELE EDITIILOR AGENTUL VIP DIN 2016? INTR-O AGENDA SUPERBA DE LA eKarioka!!!


Imi face placere sa va spun un secret despre unul dintre “talismanele” mele. La sfarsitul fiecarui an, imi iau o agenda de birou – eleganta si foarte bine organizata. Si, de cativa ani, am gasit cea mai avantajoasa oferta de pe piata. De data aceasta, am intarziat – a fost un final de an mai aglomerat – si am avut noroc sa gasesc si acum o agenda si un pix de birou, absolut superbe. Numele agendei e Monza. IAT-O. Cred ca, intr-un fel, imi poarta noroc in lupta zilnica pentru audienta.
Cei care se ocupa de site-ul eKarioka mi-au spus ca “si la jumatatea lui ianuarie, se pot comanda in continuare agende personalizate online, pentru ca avem un stoc variat de agende, inclusiv agende din piele ecologica si piele naturala, in marimi si culori diferite.
Se poate comanda si personaliza inclusiv o singura agenda de piele.
Agendele de piele sunt de calitate superioara, atat produse in Romania, cat si import Italia”
Cand am cumparat eu, mai aveau culorile albastru, verde, negru, gri, portocaliu, lila, maro sau bordeaux si rosu.
AM HOTARAT CA VOI AVEA UN AN EXTREM DE APRINS, asa ca am ales o agenta ROSIE, pe care o pot repera imediat, oriunde o las.
eKarioka va ajuta sa alegeti tipul de personalizare potrivit pentru fiecare agenda in parte. Fie ca se preteaza mai bine timbru sec, folio (in una din cele 8 culori disponibile), sau este vorba de o agenda versatila, careia i se potrivesc oricare din cele 2 tehnici.
Anul acesta, se poate personaliza inclusiv la interior, prin introducerea la interior a maxim 4 pagini (2 file) cu design-ul clientului.
M-au intrebat ce fel de informatii as pune, pentru a o personaliza. E simplu: as pune la interior o fotografie superba cu Oana si cu Teddy. De fapt, ei sunt cei mai poarta spre bine, oriunde si oricand.
Daca a accesat site-ul, am ales pentru Oana un pix de lux Cacharel Aquarelle Blanc, cu rotunjimi, perfect feminin. UITE-L.
Am retinut marcile lor de pixuri premium, Nina Ricci, Ungaro sau Cerruti 1881, pentru ca se pot oferi cadou oricand unei persoane speciale, unei rude pretentioase, unui prieten cu gusturi rafinate sau unui partener de afaceri pe care dorim sa-l impresionam.

agende piele naturala si pix lux Cacharel - eKarioka