Clipe din universul lui Marin Moraru


Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
Aici e o problemă.
De ce?
Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?


Nimic despre Rio. Totul despre femei.


rec în mare viteză peste aproape orice transmisiune olimpică TV. Și o fac cu strângerea de inimă a celui care a scris sau a publicat interviuri despre toți campionii sportului romîânesc din ultimii 50 de ani, fără exagerare. Și cu dor. Dorul pentru respirația tăiată, pentru iluminarea clipei de victorie, la ceasul decisiv al unor finale istorice. Trăim vremuri în care ne umplem cuferele de explicații și, mai ales, de reproșuri la adresa celor care văd dezastrul și îl pronunță răspicat, exact așa cum arată, pentru că, nu-i așa, nu trebuie să ne criticăm trimișii pe Olimpul sportului doar pentru a “ieși la număr” pentru ca întrecerea să fie plină. Nu e bine să criticăm, pentru că noi, jurnaliștii, nu avem decât talentul de a face praf totul. E drept, nu mă prind totuși cine are talentul de a construi durabil, dar chiar nu îmi propun critica. Sunt în vacanță și mă voi hrăni un an din relaxarea de acum.
Vreau să mai spun doar că mă urmărește de o viață, mai exact din 1985, un lucru pe care l-a spus Mircea Lucescu, în plină dezamăgire a ratării unei calificări de Mondiale:
“Ești tot atât de bun cât propriul tău rezultat”.
Punct.
Pentru femeile românce de la Rio care au apărut la rampă, în aceste săptămâni de frustrare și ratări, am doar câteva mici revelații.
1. Port-drapelul. Cătălina Ponor. Triplă campioană. Femeia care trăiește cu atât de multă pasiune gimnastica, încât se întoarce mereu la ea. Admirabilă. După ratarea singurei finale în care am dat oarecum semn planetei că în România nu a fost interzisă prin lege gimnastica feminină, Cătălina vorbi cu năduf: “Am venit la Olimpiada, deși nu mai aveam nimic de demonstrat”. Apoi, îl privesc pe Michael Phelps. Tocmai lupta ca un nebun pentru a douăzecisitreia medalie de aur. El oare de ce mai are de demonstrat ceva? Sau poate vrea să demonstreze ceva și pentru strănepoți…
2. Campioana manager. Nițel iritată că subalternii săi de la natație se plâng de condițiile improprii – prin vocea puștiului Robert Glinta -, legendara Camelia Potec a parat clasic: “Nu știu de ce se plâng, au primit ce au cerut”. Mi-am adus aminte, în acea clipă, de mame celebre, milionare în euro, care descoperă terifiate că, la 15 ani, copiii lor se droghează, și apoi își șoptesc mirate: “Dar cum e posibil să se întâmple asta, doar nu i-a lipsit nimic odraslei?”. Ca și în rolul de părinte, în performanță, pentru a străluci, ne trebuie ceva mai mult decât o notă de plată achitată.
3. Doamna doctor. Mai exact, soția lui Octavian Morariu, fostul șef al olimpismului din România, acum în poziții strategice în forul planetar, chipeș, bogat, deștept. Dar atacat acum nu numai pentru rezultate, ci și spadapentru lucruri pe care nu le-a facut, cum ar fi faptul că până și echipamentul sportiv e, la noi, contrafăcut. Ei bine, doctor Nicoleta Morariu are voie să comenteze, pentru că nu e jurnalist, și ne roagă să nu-l atacăm pe soțul domniei, pentru că, dacă plângem după anii cu zeci de medalii, e bine să nu ne dorim să se întoarcă vremurile în care aduceam medalii cu lopata. Cineva ne sperie cu bau-baul comunismului distrugător. Fina manipulare a doamnei merită un raspuns în cifre: 1992, Barcelona – 18 medalii. 1996, Atlanta – 20 medalii. 2000, Sidney – 26 medalii (11 de aur!). 2004, Atena – 19 medalii. 2008, Beijing – 8 medalii. 2012, Londra – 9 medalii. Astea tot a dictatură miros, distinsă doamnă?
Vara vrajbei noastre să se incheie… Rio poate fi doar infinita dovadă că femeile ne salvează. Mai ales când sunt patru. Iar dacă au și câte o spadă în mână, cerul le aparține!

images


Incredibila neobrazare de succes a Deliei


Undeva, pe drumul dintre relaxare şi maximă performanţă, s-a întâmplat ceva incredibil, acum trei ani, cu Delia.
Chiar ea.
Copilul teribil de acum aproape 20 de ani, care puncta decisiv către notorietate la umbra ţeposului Nick în cuplul N&D. Si care avea toate şansele să rămână… doar atât. Exploziva generaţie a anilor 2000 a creat o ploaie de steluţe pe care, 15 ani mai târziu, le-am putut descoperi ca ospătari, bodyguarzi, recepţionere, vedetuţe sexy-porno, fără a umbri însă şi impunerea definitivă a unor superlative de ambiţie: Laurentiu Duţă, Andreea Bănică, Andreea Bălan şi, prinzând acest tren în alergare, gâfâind, şi cu o ultimă forţare a mâinii, Delia. Acea Delia care, dupa implozia magiei celor două initiale N&D, a plutit, cu vocea ei minunată, fără a ateriza nicăieri, aproape zece ani. Aceeaşi Delia căruia colegii îi lipiseră pe spate – ca-n glumele proaste din şcoala generală – eticheta de “fata neserioasă care întârzie la concerte sau nu mai ajunge deloc la un eveniment, deşi a promis”. Nu fără temei, căci chiar cel care vă scrie a avut ocazia de a-i cere imperativ Deliei să ajungă la timp undeva, când părea să dispară ca măgarul în ceaţă. Delia era şi nu era in top. Ultimul hit părea sa fie mereu Vino la mine, doar că “ţeposul” era departe. Viaţa ei personală, în egală măsură, plutea între bărbaţi care nu o meritau şi altii care nu o înţelegeau. Dar un fel de a fi, prietenos şi ludic, o salva mereu.

delia-1234-465x390

Ea ar fi putut rămâne mai degrabă protagonistă de tabloid decât de scenă. Artista ideală pentru Zilele Oraşului Oricare Ar Fi El, Dar Nu Reşedinţă de Judet. Ceva s-a petrecut însă – şi are legatură directă cu omul care o completează, Răzvan. Delia s-a dat de trei ori peste cap, ca-n poveste, şi în doar trei ani de zile, a ajuns să o detroneze pe Loredana din rolul de Madonna a României. Geniala americancă a stabilit un standard de succes – vandabilitate prin frivolitate şi provocare, piese cu lipici, inovaţie în spectacol scenic şi reinventare -, la care mai toate visează, dar puţine îl pot atinge. In România, reinventarea de gen feminin a fost o Loredana care a trecut, peste ani, prin multiple feţe ale personalităţii sale, dar ale cărei cântece de top în ultimii zece ani sunt, maxim, două. Concertele ei sunt superbe, ea e un bulgăre de forţă şi emoţie, dar dacă nu eşti la radio, nu poţi fi numărul unu!
De parcă ar fi primit de la Divinitate (doar nu din altă parte…) o injecţie de inspiraţie, Delia a ajuns, în doar trei ani, la opt mega-succese! De la căutarea disperată într-un deceniu a piesei care să dea lovitura, a ajuns acum ţinta preferată a compozitorilor la modă. Mai departe: spectacole “de Sala Palatului” – bătrâna incintă rămane etalonul succesului de casă, când o umpli prin bilete vândute! – cu desfăşurare de forţe occidentală şi mustind de creativitate. Si, nu în ultimul rând, jurat preferat pentru show-uri de talente cu pedigree de prime-time.
Delia a devenit, din vedetă, o instituţie. Si apasă pe accelerator ca Paul Walker pe drumul spre… bunele intenţii, sfârşind prin a înţelege atitudinea corectă de business. In 2016, spală batiste cu lacrimi, înfăşurată într-o imagine de divă, prin Ce are ea, apoi dă ceva scandal la populaţie, atâta cât să “muşte” câtiva puritani, pe care îi numără “ca la box” – 1, 2, 3, 4. Clip provocator, în care îşi fâlfâie/pocneşte posteriorul şi toate cele, în timp ce încasează gajuri tot mai mari. Pe scurt, un foarte bun curs de marketing în show-business. Piperat cu răspunsuri ţâfnoase pe facebook, numai bune de crescut accesările pe toate canalele.
Delia poate fi, în viitor, doar victima cursei nebuneşti în care tot plusează. Si e greu când obişnuieşti lumea cu un ritm. E istoria de succes de care avea nevoie un show-business relativ linear în ultimii ani. Slavă Domnului, puţină culoare.


Inflaţia de sarcini în lumea VIP, pe drumul de la frivol la virtute


Cu contagiunea cu care planeta se înfricoşează, privind teroarea care aprinde fitile în minţile dezaxaţilor, fără ca aceştia să fi fost neapărat trimişi de Isis – dar seduşi de idealurile acestora -, România pare să rămână, în anumite privinţe, fidelă bancului care spune că, dacă vine sfârşitul lumii, ţara noastră nu intră în panică, pentru că suntem în urmă cu 50 de ani faţă de Occident şi, la noi, o să ajungă mai încolo… În toiul demenţei care ne face să călcăm oriunde pe planetă cu frică, lumea vedetelor noastre, trăieşte paradoxal cea mai fertilă perioadă, la propriu, din ultimii 25 de ani. De exact atâţia ani sunt jurnalist monden şi niciodată nu am asistat la un număr atât de mare de vedete care să devină mame, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Sigur că, la prima vedere, pare aşa, dar enumerarea e decisivă, în doar şapte luni din 2016: Antonia, Alina Gorghiu, Andreea Bănică, Amalia Enache, Sore, Adela Popescu, Andreea Bălan, Mirela Boureanu Vaida, Alina Puşcaş, Valentina Pelinel, Jojo, Anca Serea, Claudia Pătrăşcanu, Alina Sorescu, Emilia Ghinescu, Andra Miron, Adda, Ana Maria Păunescu, Andreea Tonciu, Sânziana Buruiană, Bianca Drăguşanu, Roxana Dobre. Plus taţi la fel de celebri: Tudor Chirilă, Florin Piersic jr., Mircea Radu, Codrin Stefănescu, Christian Sabbagh. Si în mod sigur am uitat pe cineva!

În zona mondenului cu poale în cap, pare că e ca un vânt siberian. De ce? Am o explicaţie care contrazice un dialog televizat pe care l-am avut, acum vreo trei ani, cu Dan Silviu Boerescu, un estet al celebrităţii feminine nude. Comentând o lungă serie de iubiţi pe care o avea o starletă, l-am întrebat dacă fetişcanele de carton se gândesc vreo clipă cum va fi viaţa lor peste zece ani. „La ce bun să-şi bată capul atât de departe, când sunt atâtea de făcut astăzi?”, spuse cinic Dan.
Aşa se dărâmă miturile. Ultimele evenimente ţin să clatine această eternă uşurătate a fiinţei. Contestând parcă demografia în prăbuşire galopantă a României, vedetele oferă un model de viaţă care ar trebui să dea de gândit publicului care le admiră. Nu toate trăiesc pe picior mare, nu toate trec către etapa împlinirii materne după ce au verigheta pe deget (ba chiar Antonia are verigheta pe deget, dar a altuia). Nu toate se află în etapa vieţii în care mai credeau că pot trece prin această experienţă (pentru Andreea Bănică a fost surpriza vieţii!). Ba chiar pe unele le dărâmă doar ideea că nu vor mai fi slabe ca o scândură (Bianca Drăguşanu….). Dar au ales acest drum cu speranţa că acest gest le va împlini, le va da sens vieţii. Pentru câteva dintre cele care împlineau definiţia de dicţionar a piţipoancei, rolul matern a adus o maturizare, o potolire ce desfidă remarca lui Boerescu. Fetele simpatice din oraş se gândesc să se aşeze, deşi lumea ar fi crezut că nu pot avea grijă de ele decât pe drumul spre coafor, apoi la cel spre club.

vedete_insarcinate

Pentru generaţia care s-a visat Monica Gabor şi apoi Bianca Drăguşanu, e un şoc cultural. Cu atât mai mult cu cât taţii nu sunt aproape niciodată „baştanii” care să recomande aducerea pe lume a unor copii, în scop de securizare a veniturilor pe viitor.
Până la noi ordine, redacţiile mondene s-au mutat deja în maternităţi, iar voluptatea fotografiilor în diverse faze ale sarcinii şi, de ce nu, prima imagine “furată” cu noul născut face ca media dedicată celebrităţilor să capete nuanţe de alb şi de pastel. Gânguritul primilor zambete dă prima ştire a buletinelor de la ora şapte. Pentru ca, mai apoi, să înceapă bătălia pentru exclusivitate pentru tortul de la botez, dănţuiala de rigoare cu decolteu inclus şi lacrimi la umbra ursitoarelor, secvenţe care, în mod implacabil, aduc spectaculoase vârfuri de audienţă. Ce stare minunată! O chestiune provizorie, fără îndoială, până în clipa în care tabloidul va trebui să-şi inventeze alte personaje care să fie pregătite să facă cel puţin fapte similare cu cele care le-au făcut celebre pe actualele mămici. Căci, dacă cumva nu aţi observat, la umbra scutecelor, fostele frivole devin virtuoase. Timpul şi copilul le fac aproape imaculate. Dacă e un caz de emancipare, să fie primit.


Mulțumesc, Regina Ana!


Ma strecor in mare viteza prin marea de mașini din Piața Presei Libere. E decembrie, luna in care sărbătorile nasc ambuteiaje. E 2003 si, peste doar doua zile, se petrece o întâlnire istorică: pe scena superlativelor VIP, Maiestatea Sa, Mihai I, ii înmânează un premiu lui Adrian Nastase, recunoscut pana azi ca fiind cel mai eficient premier post-decembrist. Sunt onorat, in calitate de director al revistei, sa ii întâmpin la aeroport pe Maiestatile Lor, venite special din Elveția.
Greu de descris mixajul de emoții din inima mea. Cu o zi in urma, fusesem instruit in legătura cu modul in care te adresezi corect unei familii regale.
Nu știți? Nu vii in întâmpinare, ci aștepți sa fii salutat. Nu deschizi tu discuția, aștepți ca ei sa o faca. Esti atent la discurs si nu uita, te poti adresa doar cu Sire si Maiestatea Voastră. In niciun caz pe nume.
Eticheta.
Ajung la timp si, pe un drum special, flancat de SPP si de câțiva membri ai suitei, așteptam chiar la USA avionului. Apare Regele si simt semantica stării de a fi maiestuos. Privirea sa pluteste blând peste toti si toate. Întinde mana tăcut.
La dreapta sa, Regina Ana. Ce moment! Cu ochii săi vii, puternici, calzi, mereu curioși, scruteaza pustiul din fata ei – adică eu – si brusc, aerul rarefiat devine extrem de prietenos.
– Asa de tânăr si faceți lucruri asa de interesante! Povestiți-mi cum va la eveniment!
– Maiestatea Voastră, vor fi si personalități din teatru, film, sport. Gheorghe Dinica, Mircea Albulescu, Stefan Iordache…
Ascultând lista de nume de pe scena Operei, Regina da cu adevarat o lecție de tinerețe.
– Dumneata prezinți seara?
– Da, Maiestatea Voastră!
– Singur?
– Nu, alături de o actrița, Monica Davidescu.
Zâmbește intens.
– Si e drăguța? Va place de ea?
– E un profesionist, lucram bine împreuna.
Regina Ana rade, apoi ne saluta in drum spre mașina.
Suita se îndreaptă către Palatul Elisabeta… Fara mine, rolul meu se încheiase. Dar privesc efectiv șocat in zare. Putea sa fie o întâlnire strict protocolară, in care sa stabilim coordonatele apariției publice si atât. De ce am primit mai mult? Nu pentru ca as fi eu special – e doar cuceritorul fel de a fi al Maiestății Sale. Cu adevarat “a Queen of hearts”.
Sângele albastru nu aduce cu sine – si istoria este chezășia a ceea ce spun – si caracter, spirit, putere interioară, spirit de lupta, înțelepciune. Dupa o viata in care trecuse de la agonie la extaz, de la sărăcie la decenta statutului Regal, de la suferința la fericire, Regina Ana, in doua minute, imi arătase cheia vieții. Senina, curată, consistentă. Pururea tânara.
A doua zi, Bucureștiul politic, artistic, mediatic s-a adunat sa vadă întâlnirea despre care se vorbea. Maiestatile Lor au venit discret. I-am întâmpinat cu decenta, fara a-l putea evita pe un coleg, cu o funcție chiar bunicică, pătruns de importanta momentului in viata lui, ce s-a repezit sa întindă mana Regelui si sa-i spună:
– Domnu’ Mihai, poftiți la loja!
Luminatele fete au trecut pe langa el ca si cum ar fi bazait un țânțar…
Seara a marcat prezenta unui Monarh care a girat succesul liderului unui partid care, vreme de șapte ani, ii interzisese intrarea in Tara Sa. A fi uns al lui Dumnezeu exclude ranchiuna.
A doua zi dupa… Ii conduc din nou, ca gazda, pe Majestățile Lor la aeroport. Decembrie infernal… Aglomerație in centrul Capitalei. Ma strecor printre mașini si prin coloana regală exact cand pleacă de la Palatul Elisabeta.
Ajung o data cu Majestățile Lor. Imi imput de o mie de ori asta. Întârzierea e o forma de impolitețe, spusese cândva chiar Regina.
Dar chiar ea, Regina, imi spulbera orice tristete.
– Domnule, a fost o seara agreabila! Felicitări!
E unul dintre momentele care justifica o cariera jurnalistica…
Privesc către Mihai I, care e absorbit intr-o discuție, la salonul oficial, cu patru tineri ofițeri.

image

Regina imi vede privirea.
– Nu-l vei lua de acolo, dragul meu. Regele e îndrăgostit de orice înseamnă uniformă. Si sunt si aviatori, o alta pasiune!
Maiestatile Lor ma saluta cu condescendenta si părăsesc incinta.
Pe 1 August, cand Regina a plecat către Cele Sfinte, mi-am amintit acest cadou al destinului.
Asa marchează o Regina viata discipolilor săi.
Mulțumesc!


Un strop de venerație pentru Radu Beligan


Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.


Simona Halep, o biată milionară speriată de Zika


Iunie. Sâmbătă. Plaja aproape pustie de la Mamaia e o dovada paradoxală a faptului că nici soarele şi nici măcar sfintele zile libere date de Dumnezeu şi statul român – suntem chiar de Rusalii! -, nu pot aduce valuri de oameni pe plajă când un fenomen e pe cale să capete formă. Nisipul e deranjat în pacea sa de televizoare date la maximum. Să fie meci? Da, dar de tenis. Ce stare de graţie! De la Ilie Năstase încoace, nimic nu a mai perturbat supremaţia fotbalului în lumea decibelilor televizaţi. Până astăzi, căci aici, acum serveşte pentru eternitate Simona Halep!
Latura tristă a acelei stări de graţie este că… a trecut. S-au scurs doi ani de atunci. Plaja a e tot acolo, noi suntem cu gândul la ea, iar Simona Halep a reuşit găsească o mulţime de argumente pentru a demola acea imensă mare de simpatie pe care o câştigase atunci, în finala glorioasă cu perversitatea întruchipată în Maria Şarapova. Suntem la ora la care Halep a ales sa refuze o şansă României la Rio pentru o medalie olimpică. A auzit că bântuie virusul Zika şi nu are chef să rişte. În prima instanţă, am crezut că e o glumă bună – machedoanca e conştientă că ţânţar la “ţânţar” nu-şi scoate ochii! Apoi, tonul declaraţiei a devenit foarte grav şi m-am aşteptat concomitent la un tsunami de retrageri pe toate meridianele. Jocurile Olimpice golite de performeri. Dezastru la cel mai înalt nivel. Ei bine, nu… N-am găsit încă niciun alt mare sportiv care să dârdâie consecvent de teama Zikăi – doar Djokovici s-a îndoit o zi, dar şi-a revenit -, iar Halep a devenit, pe bună dreptate, ţinta tuturor naţionaliştilor care observă că, pentru gloria acestei ţări, pericolul e mult mai mic decât o simplă pişcătură.

simona-halep-joaca-marti-la-sydney-primul-meci-din-2016-organizatorii-au-anuntat-ora-de-disputare-a-intalnirii_2_size6

Ca nicio altă mare performeră din istoria noastră, lui Halep nu-i arde să fie simbol românesc. Poate că a ajuns la o vârstă prea fragedă emblema tricolorului sportiv. Poate haina aceasta e prea largă pentru ea. Totuşi, parcă Andreea Răducan, o stea la vârsta păpuşilor, era mai matură ca ea…
Mi s-a tot aruncat în ochi argumentul că România nu a ştiut să investească nimic în Halep, aşa că nici ea nu ar trebuie să se simtă datoare. De fapt, nu e un argument, e o superbă tâmpenie. Contraargumentul meu este… Leonard Doroftei. Un bun boxer la amatori care putea rămâne doar atât dacă, DE UNUL SINGUR ŞI PE BANII LUI, la o vârstă a “ultimului tren”, a devenit celebru şi mai bogat în America profesionistă.
Dar niciodată nu a uitat steagul românesc! Şi nimeni nu a plâns ca el când s-a întors acasă înnobilat de victorii.
El este un adevărat campion, nu Halep.
De la momentul Roland Garros – care i-a adus glorie şi o groază de bani -, Simona a demarat din lumea sacrificiului sportiv în cea a calculului financiar vorace. A rămas o milionară. Capricioasă, pentru că-şi permite. Arogantă, pentru că nu sunt puţini observatori care au sesizat schimbarea ei de comportament de când e “sus”. Egocentrică, pentru că deşi tot pune în balanţa cântarului Zika versus România, parcă nu ar fi deranjat-o să fie portdrapelul ţării. Adică ar fi totuşi bine la Rio – ţânţarul nu mai e periculos dacă iese şi un gheşeft de imagine. Nimic din truda îmbibată de modestie a marilor eroi – Nadia, Patzaichin, Ponor, Gabi Szabo, Covaliu, Laura Badea.. Fata e pe cai mari.
Aşa că, poate, e bine să vorbim pe limba ei.
Dragă Simona, dacă mai pofteşti la milioanele de euro luate din publicitate de la ape minerale, telefonie mobilă sau magazine de bricolaj, trebuie să ştii că ai fost aleasă pentru că oamenii trăiesc meciurile tale cu pasiunea propriilor iubiri! Te-au investit cu dragoste şi, dacă îţi baţi joc de ea, zboară şi contractele bănoase. Stima românilor nu pare să te mai anime. Sau… ţi-ai făcut plinul?


Zâna Andreea Marin, în lumea celor patru lăbuţe. Cu colţi agresivi.


Aidoma actorului Robert Powell – prizonier pe viaţă al rolului Isus din Nazaret după ce Franco Zefirelli l-a făcut nemuritor în filmul omonim -, ştampila pusă pe un personaj după ce acesta îşi capătă celebritatea într-o anumită haină devine, la un moment dat, falsă şi prea strâmtă. Andreea Marin este cel mai recent şi mai limpede caz.
Suma faptelor bune şi a feluritelor misiuni mediatice ale Andreei nu o desprind niciodată de “calitatea” de Zână. Zâna Surprizelor. Surprizelor care nu mai sunt la TVR din 2008! Zâna, conform basmelor copilăriei, trebuie să fie hieratică, blândă, salvatoare, pe scurt un munte de miere, acţiune şi cuminţenie. Totuşi, Zâna Andreea vrea să fie şi om. Dar uită că nu are dreptul, ca noi toţi, să se enerveze, să scape o sudalmă. Şi în niciun caz să îşi iasă din minţi când e încolţită de o haită de câini. Zâna trebuie să rămână Zână. Cum devine Om, poate fi retrogradată rapid la categoria zgripţuroaică.
Nu aş glumi prea mult pe seama unui moment de reală spaimă prin care a trecut Andreea Marin. Altfel, o femeie foarte bătăioasă, ba chiar colţoasă când o ataci – v-o amintiţi când s-a întors din Dubai în plin anunţ de divorţ şi paparazzii o şicanau în trafic, cu copilul în maşină? După 25 de ani de media, aş avea nevoie, totuşi, de la filozofii internetului, de un manual de bune practici, pentru cazul în care eşti vedetă şi în egală măsură eşti înconjurată de nişte câini agresivi. Să te laşi muşcată, cu privire de martir? Să spui repede în gând un acatist? Sau să faci ceva pentru ca pericolul să nu mai existe?
Îmi declin competenţa, pentru că pe mine m-a compostat un maidanez – fără să fi provocat în viaţa mea cu ceva vreo vietate – pe vremea când nu eram decât un biet redactor-şef de revistă. E drept, am fost înconjurat de haite de câini isterici de zeci de ori pe străzile Bucureştiului şi am scăpat mergând liniştit printre ei. Dar până la un punct… Iarăşi, nu sunt în măsură să comentez, pentru că primul sentiment pe care l-am avut când am auzit la radio că un copil, Ionuţ Anghel, a fost mâncat de câini, a fost să iau o puşcă şi să fac dreptate. Evident, un gând greşit, dar am un băieţel şi m-am gândit ce ar fi fost dacă era al meu!

maxresdefault

Am puternica senzaţie că gânditorii reţetelelor de socializare care o fac pe Andreea Marin fiară, brută, criminală – şi femeia n-a făcut altceva decât să cheme autorităţile şi să SPUNĂ “off the record” la nervi că şi-a luat armă legală, fără să fi folosit-o însă! – se pot împărţi în trei tabere: naivi manipulaţi, persoane cărora le plac căţeii pănă în clipa în care trebuie să-i ia în casă şi, finalmente, oameni care au foloase clare de pe urma patrupedelor. Dacă s-ar da un leu pentru fiecare mostră de ură şi jignire spusă online, am fi o ţară de milionari!
Cândva, Dan Negru mi-a spus că există în România câteva “branduri mergătoare”, cum le spunea el – Nadia, Năstase, Hagi, Beligan, Tamara, Draga, Piersic -, la care adăuga din zona TV, cu modestie, deşi se putea include şi pe el, pe Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu. Adică persoane care “vând” prin simpla lor prezenţă. Uite că, la 17 ani de când a devenit Zână, Andreea Marin e încă bună de “locomotivă” pentru promovare şi obţinere de fonduri, chiar şi pentru cei care dau în ea pentru a-şi trage beneficii. Departe de mine dorinţa de o idiliza pe Andreea – nu pot să o fac eu mai Zână decât este -, ba chiar istoria relaţionării noastre are mulţi ani în care am avut opinii contrare şi nu am vorbit. Dar nu pot însă nu remarc că a ajuns la un echilibru existenţial potrivit cu momentul vieţii. Îşi poartă frumos anii – nu ca altele care nu înţeleg că de la o vârstă încolo, treci în limita jalnicului dacă te dezbraci şi vorbeşti doar despre sex. Iar în acest caz cu patru lăbuţe, nu s-a dezis de acest statut.
E grav că a înjurat ? Bun… Să ridice mâna cine nu a înjurat în viaţa asta! Fără ipocrizie.


Luminiţa Anghel – eroina vieţii unui copil care nu o merită


Apariţia unui copil e o sursă de lumină divină. E sensul cel mai profund al vieţii, care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Am crezut mereu că un matur care înfiază este cu o treaptă mai sus pe drumul către binecuvântare. Oricât am spune că dezvoltarea unui copil este fructul mediului, educaţiei, căldurii familiei în care deschide ochii către lume, nu cred că moştenirea genetică poate fi ştearsă cu buretele. Cine mă va servi cu o contrazicere, am să-i spun doar atât: Luminiţa Anghel.
Priviţi-o în rochie de mireasă, frământată de vânt şi fericire pe o plajă spaniolă, şi aveţi dreptul să credeţi că nu există o femeie care să se fi luptat mai mult pentru împlinirea ei, ca mamă şi soţie. Şi de ce atâtea încercări?
Luminiţa a crezut cu fanatism în fericirea în doi şi soarta i-a confirmat că a treia căsnicie îi aducea jumătatea hărăzită, câtă vreme abia atunci şi-a împlinit marele vis – un copil natural, al ei. Şi abia atunci au început tornadele…
Copilul drăgălaş pe care l-am cunoscut în 2001 într-o seară de vară la Mamaia, băieţelul lipit emoţional de mama lui la fiecare apariţie TV de acum şapte ani, urmaşul pentru care Luminiţa s-a luptat în chip sângeros cu Marcel Puşcaş pentru a-l avea (vezi foto), se dovedeşte a fi un mic demon. Unul care crede că mama este o proprietate exclusivă. Nu are dreptul la un bărbat, la un alt copil. Şi când mama îşi ia porţia meritată de fericire, se răzbună pe toate şi pe el. Nimic mai cumplit decât să o aud pe Luminiţa povestind cum s-a temut, în vremea sarcinii, că David o va împinge pe scări.

luminita-anghel-16022010

Cineva – un prieten, un mentor, o persoană cu ascendent asupra lui – să-i explice acestui băiat că a avut mult noroc că Luminiţa Anghel a ales să-şi reverse valurile de sentiment matern asupra lui. Pe mâna cui ajungeai, David, dacă fetiţa cu care Luminiţa a filmat în 1998 un clip în casa de copii unde te aflai, ar fi fost adoptabilă? Imaginează-te lângă un tată beţiv cu palma grea şi o mamă săracă şi nepăsătoare. Poţi? E un scenariu foarte plauzibil. Ei ar fi putut să te adopte, dacă zâmbeau frumos la Protecţia Copilului. Cui îi mai făceai tu toate fiţele care s-au inventat pe planetă?
Înţelegi, David, ce înseamnă să te iubească până la cer, ca pe Filip, o femeie care nu are acelaşi sânge cu tine? Înţelegi, David, că Măriuca, fetiţa ruptă din frescele cu îngeri, a fost cu voi în casă, dar s-a întors de unde a plecat? Că acest drum parcurs firesc de tine, ca fiu al Luminiţei, a avut, pentru ea, calea întoarsă? Dacă ai fi avut „noroc” ca mama ta naturală să fie o scelerată prin excelenţă ca Angelica Constantin, ai fi putut să pierzi tot! Ce inimă să ai să jigneşti, să ameninţi omul care te-a salvat?
În 2014, a mai fost o „repriză publică” TV a răzvrătirii acestui băiat. Atunci când mima sinuciderea. Şi am avut ocazia să-l privesc în ochi. Era statuia adolescentă a sfidării. Aproape fiecare remarcă părintească menită să-i reteze vreun capriciu îl făcea să dea ochii peste cap. Era lângă mama lui la TV pentru că nu avea încotro şi încă depindea de ea. Azi, la ora majoratului, David crede că a prins aripi. Totul e să nu zboare periculos şi să-şi rupă gâtul. Nimic mai simplu.
La urma urmei, o mamă nu e obligată, David, şi la 20 de ani, să îţi suporte capriciile. Ba chiar te poate lăsa definitiv să-ţi vezi de viaţa ta. Atunci să vezi provocare…
Vestea proastă, pentru toţi cei care cred că o pot doborî pe Luminiţa, este că Dumnezeu i-a dat la timp cel mai puternic sprijin: Silviu. Un etalon de iubire face ca acest om, care s-a îndrăgostit de o femeie bravă… Şi apoi?
Apoi s-a trezit cu trei copii, în care doar unul al lui. Apoi a suportat ani de teroare psihică din partea părinţilor Măriucăi. Apoi a trebuit să îşi crească pruncul în mediul de instabilitate, ameninţare, şantaj emoţional al lui David. Apoi au venit vremuri sensibile din punct de vedere financiar. Şi el rămâne ca o stâncă acolo. Şi cât de mult a visat David ca Silviu să capituleze… Şi să fie el din nou stăpânul iraţional al mamei.
Barbata Walters povestea, în biografia sa, că i-a explicat cândva fiicei sale adoptate că unii copii sunt născuţi din trup. Alţii, adoptaţi, sunt născuţi din inimă. Dar cine garantează că astfel inima se poate moşteni…


Are sau nu sutien Carmen Iohannis? Asta-i România.


Vântul jucăuş al Rusaliilor dă viaţă, pentru o secundă, sobrietăţii supertative pe care o are întâlnirea dintre doi preşedinţi nemţi. Unul e chiar al lor, al nemţilor – pastorul Gauck este un simbol al luptei anticomuniste -, flancat de o parteneră de viaţă mult mai tânără şi mai sobră, în taiorul negru auster, decât Carmen Iohannis, prima doamnă a neamţului nostru, care dă măsura prospeţimii sale printr-o toaletă vaporoasă roz pal – ROZ? -, perfectă pentru tabloide.
Nu culoarea stârneşte excesul de titluri bombastice, ci bănuiala că frau prasident nu poartă sutien. Privesc poza, realizez că dilema jurnalistului e profund legitimă – oare doamna chiar nu are lenjerie? – şi stau să-mi scormonesc în memorie când mă putea interesa dacă vreo soţie de şef de stat are sau nu are sutien. O scoatem din start din calcule pe fosta starletă Carla Bruni Sarkozy, pe care am văzut-o prima oară în sânii goi, apoi locatară la Palatul Elysee. Şi… nimic. Nicio referinţă cu „dedesubturi” în ultimii 25 de ani.

media-146643856463002700

E vremea să recunoaştem. Doamna Iohannis are ceva din expresia sensului în care această ţară s-a modernizat. Dacă ar exista un pictor Rosenthal al acestui secol, Carmen Iohannis – cu chipul luminos, picioarele lungi şi rochiile aproximative – ar putea fi modelul noii pânze România revoluţionară.
Carmen Iohannis este Ţara zâmbitoare, chiar dacă jalea, foamea, violenţa şi decrepitudinea macină tăcut şi sigur fiecare urbe.
Carmen Iohannis este Ţara relaxată, dar mai puţin implicată decât ar fi nevoie în acţiuni, măcar simbolice, de schimbare a cancerului care cotropeşte familia română, a sistemului medical care ne omoară la propriu, a solidarităţii sociale care apare doar dacă mor măcar vreo 60 de oameni într-un club ars.
Este Ţara frivolă, pentru că da, România este cea mai activă şi mai agresivă piaţă de presă bulevardieră din Europa!
Într-un fel, nici nu ştii, ca primă doamnă, cum e bine să fii! Fantoma Elenei Ceauşescu – „cabinetul doi” care tăia şi spânzura – a bântuit după decembrie 1989 figura calmă şi puternică a Ninei Iliescu, obligând-o să nu dea niciun interviu şi să nu se lanseze în acţiuni publice. Se zvonea că ar avea accent rusesc, dar nimeni nu l-a putut auzi în lume! Cât bun simţ… Aceiaşi fantomă i-a dat nopţi albe şi Nadiei Constantinescu, consoarta lui Emil, ale cărei iniţiative din societatea civilă au fost taxate rapid ca semne ale faptului că ea e cocoşul în casă. Până la urmă, tocmai Emil a fost cocoşul bănuit că a zburătăcit prin curţile altor puicuţe, lucru peste care soţia a trecut cu o eleganţă exemplară. Maria Băsescu a fost, pentru un deceniu, „cuminţenia pământului”. A avut printre cele mai curate imagini, pentru că a funcţionat mereu în contrapondere cu stilul sulfuros, bătăios, belicos al lui Traian Băsescu. O doamnă fără iniţiative în societate civilă. Avea soţul şi pentru ea…
Prin urmare, e drept să-i cerem lui Carmen Iohannis mai mult decât altele pot da? Dacă vorbeşte mult, se va spune că e ca Mioara Roman şi ea are ultimul cuvânt. Dacă se implică în treburi administrative, i se va da în cap cu firma Danei Năstase, dată vinovată de unii pentru o serie de necazuri ale soţului.
Ce rămâne? You have the right to remain silent…
Carmen Iohannis poate mult mai mult, cu amintirea pozitivă şi consistentă despre care vorbesc foştii ei elevi. Şi aş face un pariu că un interviu ne-ar prilejui o revelaţie plăcută. Pănâ când se va sparge gheaţa, să ne dorim ca doamna preşedinte să nu mai ofere presei dileme de mall. Sunt convins că familia Iohannis îşi doreşte multe lucruri solide şi grandioase, dar în niciun caz fascinaţia derizoriului.