De ce s-a măritat Oana Zăvoranu cu Hachiko, câinele japonez?


Starea civilă îmi induce mereu o senzaţie de… alb. De început de lume. Doar asta e căsătoria, nu-i aşa? Deunăzi, am zărit o femeie şi un bărbat coborând treptele primăriei şi, oricât am mijit ochii, nu am văzut culoarea lor. Poate şi pentru că albul e Dumnezeu, iar acolo nu era loc de El.
Oana Zăvoranu a găsit ceea îşi dorea. Un bărbat care o divinizează, o suportă şi o aprobă în tot ceea ce spune. Cu prietenia care m-a făcut să ajung în postura de a mă război până la limita suportabilului cu defuncta sa mamă, pot spune că Oana a ajuns în momentul delicat, psihic vorbind, în care vorbeşte cu oameni în măsura în care aceştia nu o contrazic. Copil răsfăţat de soartă cu mult talent şi de părinţi cu toate deliciile pământului, Oana a evoluat tot mai mult către o lume paralelă de cea în care respirăm noi, ceilalţi muritori, rupând constant câte o legătură dintre acestea. Abandonul carierei atât de promiţătoare are, în viziunea ei, diverşi vinovaţi, dar nu va vedea niciodată propriile capricii şi incapacitatea de a se subordona rigorilor de timp şi spaţiu ale unui proiect, de orice fel ar fi el.
Pentru a fi, probabil, printre cele mai mari staruri ale României, Oana Zăvoranu a avut nevoie de un ordonator de sentimente, finanţe, zâmbete, încercări. Acesta a fost, pentru câţiva ani, Pepe. Poate nu întâmplător, este şi perioada înfloririi şi a succeselor sale. Tăioasă şi de neclintit la prima vedere, Oana este influenţabilă la superlativ şi emoţională până la cer. Când Mărioara i-a luat averea fără ruşine – cine idealizează ideea de mamă să nu uite că mai sunt şi părinţi care-şi fură copiii -, Oana a deraiat puţin câte puţin, posedată de fascinaţia averii care a scos la lumină firea extravagantă şi cheltuitoare la nivel de superstar planetar. S-a pierdut şi Pepe undeva pe drum, în goana după o altă viaţă, dar nu înainte de a se răzbuna crunt pe ea pentru infidelitate.
Seria ulterioară de iubiţi – de la motivul adulterului, Tudy, şi până la Ashraf, băiatul de lângă ea de la starea civilă – au relevat căutarea unui Pepe upgradat: supus, dar puternic, bogat, dar ascultător, senzual, dar de culcat pe preşul motanului dacă diva pofteşte. Aşa ceva există, se pare, doar în filme. De aici şi vecinătatea cu suicidul. Reţin doar figura luminoasă a lui Răzvan, băiatul care a ţinut-o în viaţă după ce a încercat să-şi ia zilele, un om a cărui iubire nu a putut anula la nesfârşit personalitatea lui. Şi a cedat. Alex Ashraf e varianta umană a lui Hachiko – câinele japonez, etalonul devotamentului, care a continuat să-şi aştepte stăpânul zi de zi într-o gară şi la zece ani după ce acesta murise. Atât de mult o iubeşte, încât a uitat şi dacă are un fiu…

61710519

Copleşitor, nobil simţământ, numai că Oana caută şi strălucire, nu numai zâmbet obedient. Şi aici se pierd pe drum mai toţi pretendenţii tineri şi musculoşi.
Şi atunci, de ce Alex Ashraf la starea civilă? Dintr-o nevoie acută de stabilitate. Ea trebuie să-şi consacre un sprijin. Oana a putut lupta cu mama când l-a avut pe Pepe. Când Mărioara şi Pepe s-au coalizat, a ajuns la reanimare. Apoi, în vremea împăcării cu Mărioara, a căutat în feţele multor băieţi secundul de care avea nevoie în luptele ei cu universul, pentru că, e limpede, contradicţia îi dă viaţă. Mama a plecat pe lumea cealaltă, averea a rămas pe lumea asta, dar mare parte nu e la Oana… Necesitatea unui stâlp care conferă măcar iubire nesfârşită devenise esenţială. Pentru că dezechilibrele sunt mari… altfel nu pot concepe ca un om trecut prin atâtea emoţii în viaţă poate deschide ochii spre Dumnezeu, să alunece spre Necurat prin vrăjitoare, apoi să le repudieze, pentru a sfârşi în adorarea lui Lucifer.
Cum s-ar zice, Dumnezeu cu mila.
P.S.: Pentru că sunt perfect convins că Oana nu va vedea acest text decât ca un atac murdar şi nu ca un strigăt prietenesc, aştept liniştit eventuale boscorodeli, înjurături, ameninţări, aroganţe. Liniştit.


Gabi Firea – fotografia unei femei ubicue


România a dat, pe 5 iunie 2016, o nouă lovitură mitului femeii-bărbat în politică. De la Margaret Thatcher şi Angela Merkel citire, femeia ca lider în administraţie se întruchipează sub forma unor taioare austere, fără toc, voce de fier, fizic nu tocmai atrăgător şi o voinţă pe care orice bărbat o invidiază. Profil spiritual de tanc. Să fim sinceri, dragi confraţi de gen, dacă am fi avut ambiţia femeilor sau dacă am fi ascultat mai des de ele – cele care te ridică, nu cele care te coboară – multe războaie ar fi fost câştigate, iar altele… nu ar fi fost.

Plaiurile mioritice aduc un nou tip de mână forte la primărie: chip plăcut, fizic atrăgător, look îngrijit. Haine puţin mai şic. Tocuri de femeie elegantă. Drumul a fost deschis de Olguţa Vasilescu – ar fi putut fi şi Elena Udrea, dar a stricat-o anturajul -, iar acum ajunge la apogeu cu victoria lui Gabi Firea.
Mă intersectez de atâţia ani cu Gabi… Prin 2008, un teledon minunat al trustului Intact ne-a adus în postura de a interpreta şi dansa în duet live un Trandafir de la Moldova, în beneficiul unor copii supradotaţi. Aspiraţia către performanţă a lui Gabi m-a adus într-o sumedenie de stadii de oboseală la repetiţii. Mai ales la dans. Chiţibuşara Gabi Firea îşi acorda timp pentru această joacă, deşi avea pe cap două emisiuni TV – adică presta şapte zile din şapte la Antena 1 şi Antena 3 – plus un cotidian financiar, un săptămânal de business şi unul de femei. A scris şi cărţi de poezie, are vreo două CD-uri de folclor. De unde timp pentru toate? Poţi să o acuzi de ubicuitate. Formidabilă dorinţă de afirmare publică.
A fost însă o vreme când toţi “copiii” ei media au sucombat, căci intrarea definitivă a printului românesc în istorie pare a fi o chestiune de timp. A fost efectiv dărâmată de această lovitură. Gabi e însă genul care visează să se ridice mai sus, după o lovitură primită. De altfel, dacă o ataci pe Gabi Firea, se banuieşte că eşti pregătit pentru război. Memoria internetului reţine câteva contre televizate ale lui Gabi Firea cu politicieni puşi pe harţă – una de poveste cu Cristi Boureanu – şi le-a cam şifonat gulerele.

la-Cristi-Brancu

Flashback. După una dintre repetiţiile pentru acel show umanitar, m-a rugat să o las cu maşina lângă o bisericuţă din Băneasa, unde spunea că se simte atât de bine. Nu e nimic jucat în legătura sa şi a lui Florin Pandele cu credinţa. Nu e genul care face cruci mari doar când o filmează camerele de Paşti. Încercările prin care a trecut – şi nu uitaţi că l-a iubit mult pe primul soţ Răsvan Firea şi i-a însoţit suferinţa până în ultima clipă a vieţii acestuia – au adus-o într-o stare de veghe credincioasă, i-aş spune. Ultimul născut – deşi nu aş face pariu că nu va mai fi din nou mamă – este Zian, purtând astfel numele de botez al lui Arsenie Boca. Şi încă ceva: într-o lume în care vedetele îşi botează copiii când le taie capul – ba Antonia nu l-a botezat nici la un an şi jumătate, din motive de divorţ cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri! -, Gabi Firea şi Florin Pandele şi-au creştinat băiatul la 35 de zile de la venirea pe lume, respectând canonul bisericesc care recomandă ca pruncul să primească binecuvântarea până la 40 de zile.
Bref: Gabi Firea este un om. Este şi politicianul care, de dragul marilor bătălii, a spus lucruri aspre pe care în sinea ei le regretă. Dar este şi spiritul tonic, pozitiv, care o face ca toate aniversările ei să fi fost cu mult zâmbet, dans şi veselie, căci aşa este ea, în fond. Este soţia căruia Traian Băsescu i-a ameninţat bărbatul – “poate nu-l mai găseşte acasă într-o zi” -, în cel mai grobian atac din ultimii ani. Este însă şi persoana pe umerii căruia acest Bucureşti creativ, pestriţ, uneori leneş, alteori strălucitor, a pus acum o greutate supraomenească.
Dar acesta este adevărul – a venit vremea ca femeile să ne salveze.


Laura Georgescu, fostă Condrea, înotând printre demoni


Întruchiparea dezastrului. Da, există, a fost prezentă în direct la posturile româneşti de televiziune. Citiţi privirea doamnei Laura Georgescu, prima soţie a deja celebrului, tenebrosului, ocultului, ultramafiotului Dan Condrea. Şi veţi vedea abisul. În ochii ei se vede eşecul mai multor femei. Căci ea, în această viaţă, a fost deja “mai multe femei”.

Primul eşec este cel al iubitei din studenţie. Rarisime sunt, în plin secol XXI, exemplele de iubiri născute pe băncile şcolii şi care să treacă proba timpului. Pecetea evoluţiei jumătăţilor unui cuplu oferă mai mereu varianta incongruenţei la un alt stadiu al maturităţii. În acest chip, introvertitul Dan Condrea a găsit motorul evoluţiei sale, ca om, într-o femeie bătăioasă, Laura, care, după cum povestea, era iubită şi mamă deopotrivă. Cu ea a găsit calea către o afacere promiţătoare. Alături de ea a intrat în cercuri de influenţă ale industriei “farma”, căci naşul lor de cununie este, deja se ştie, un personaj cu multă putere subterană. Iubirea curată, frumoasă din anii sesiunilor s-a transformat într-un pact familial cu şef şi subaltern.

condrea_laura

Al doilea eşec este cel al mentorului. În timp, în sufletul lui Condrea s-a născut mai întâi frustrarea bărbatului care crede că trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt. Fenomen firesc, mai ales pentru soţii în mintea cărora se estompează treptat momentele în care soţia, poate autoritară, l-a dus cu pricepere spre poziţia de business în care îşi putea permite să negocieze altfel. Meritele se uită mai uşor, reproşurile, mai greu. Apoi foamea de bani. În penumbra marilor păpuşari ai ţării, o mână l-a luat pe Condrea şi l-a pus pe drumul milioanelor cu parandărăt. Şi a fost clipa în care soţul a hotărât că EL este centrul universului. Conştient şi de faptul că soţia nu ar fi acceptat crima cu premeditare numită Diluarea dezinfectanţilor.
Al treilea eşec este cel profund uman. Laura, fosta Condrea, avea să descopere terifiată un alt om decât cel lângă care trăise. Violent. Fără scrupule. Demonic. Şi este borna de la care Laura, devenită din nou Georgescu, a început să-şi piardă minţile. Tot ceea ce construise, toate valorile în care credea s-au năruit în minciună, ameninţare şi frică. Caracter bătăios, dar şi sensibil, fosta soţie a lui Condrea a ţesut în jurul ei, din jumătăţi de adevăr, un păienjeniş de poveşti mafiotice care aveau în centru teama pentru viaţa ei şi a copilului ei. Privind siderată bogăţia exponenţială a soţului, alăturarea lui amoroasă de o ramură moldovenească niţel periculoasă, protecţia faptelor cu urmări criminale, Laura Georgescu a fost învinsă definitiv. Ceaţa a cuprins totul.
Nu mai ştim dacă forţa ocultă a lui Condrea sau urmarea unor gesturi brutale ale doamnei a adus copilul în custodia tatălui, cu o pensie alimentară uriaşă. Nu mai ştim dacă doamna Georgescu este persoana cu conştiinţă care duce pe ascuns actele firmelor soţului la SRI pentru a face drepatate sau fiica acuzată că şi-a brutalizat şi mama. Victimă sau agresor? Manipulare sau luptă cu nevăzutul?
Eşecul acestei femei excepţionale alunecă în gesturi care pot arunca în derizoriu mari adevăruri. Ea nu cred că mai poate ieşi la lumină niciodată. Mesajul pus în parbrizul maşinii la o zi după accident – “Magda Condrea, victima demenţilor de la SRI” – spune tot. O femeie înnebunită de cinismul criminal al celui pe care îl pusese în centrul vieţii. Încă o iubire frumoasă, ucisă cu sânge rece pe altarul banilor şi a obsesiei paranoice pentru putere.
Dumnezeu să o apere pe Magda. Copilul lor.


Inna, zâmbește frumos și nu mai cânta!


Cu aceeaşi frecvenţă cu care degustătorii îndobitociţi de internet cad în capcana de a devora o ştire despre o celebritate autohtonă goală puşcă – şi când colo, sunt aceleaşi imagini prăfuite dintr-un film post-comunist -, media a sărit din nou ca arsă când Inna, cel mai cunoscut produs muzical românesc de export, a cântat atât de prost la un concert, încât a luat-o până şi pe ea plânsul.
Regăsesc în reflexul publicului de a o face praf pe Inna o mică probă de invidie carpatină: la câţi bani ai acumulat, fetiţă, trebuie să evoluezi ca Angela Gheorghiu! Si gândul nerostit merge mai departe: după ce că ai avut noroc cu carul să ajungi acolo unde alte voci mari nici nu au curaj să viseze, continui să cânţi ca purcelul în cocină?
Profund greşit: a o considera pe Inna cântareaţă este ca şi cum am pretinde că popcornul este mâncare. Inna este o haină trendy şi atât. Ai dat mulţi bani pe ea. O porţi în exces o perioadă, apoi uiţi că a existat. Ba chiar te descoperi peste ani în fotografii purtând-o şi îţi spui: vai, ce îngrozitor mă îmbrăcam! Show-business-ul caută mereu produse – nu artişti – care să stimuleze la maxim o emoţie care lipseşte de pe piaţa tonalităţilor. Astfel s-au născut peste ani hituri planetare cu texte aberante – gen Dragostea din tei! – sau oameni care, în esenţă, au aceeaşi legatură cu muzica pe care o avem noi cu ingineria genetică. E ca şi cum i-am cere lui PSY – asiaticul ţopăit care a inventat Gangnam Style – să cânte ca Marcel Pavel.

download

Inna a fost şi este precum bunicul decedat pus în geam pentru ca genialii producători din spatele ei – şi care au găsit la momentul-cheie “breşa” aducătoare de milioane de euro – să ia pensia. Trebuie să-i cerem doar să stea la fereastră şi să-l proptim bine, ca să nu cadă. Ceea ce nu pricep este insistenţa cu care Inna VREA să ne arate că ea este un mare artist. Răgetele emise live la Bucuresti de Madonna – între reprize de dans şi show la cel mai înalt nivel – erau dublate ori de o voce bună din spatele scenei, ori de un playback foarte fin. De ce nu ar fi acesta un model pentru Inna? In fond, ea trebuie doar să apară, să isterizeze puştimea şi să nu zgârie timpanele. Publicul e generos: nu-i cere să cânte Traviata.
Şi totuşi, insistă… Poate din complexul comparaţiei cu alte produse comerciale cu voce – Andra, Delia – sau chiar din analiza dovezii limpezi că şi cu o firimitură de talent muzical, dar cu multă voinţă, poţi evolua decent pe scenă. E cazul Antoniei. Sau poate e altceva: dictonul eminamente românesc care spune că succesul, mai ales financiar, te face mai deştept, mai înţelept, mai talentat! Altfel nu-mi pot explica de ce a ales într-o bună zi Inna să cânte imnul de stat la inaugurarea Naţional Arena. Eu, în locul ei, m-aş fi îmbolnăvit subit… Acel moment – arogant ca un pahar de cola care se crede vin franţuzesc de colecţie – a fost punctul zero al acreditării ideii că Inna este mai degrabă afonă decât primadonă. S-a crezut stema care acoperă gaura din tricolor şi a devenit doar nepoata lui Mister Bean.
Si ca să arate tuturor că ea chiar se crede buricul pământului, a revenit cu un live la lansarea olimpiadei de iarnă pentru tineret de la Braşov. Valoros, din punct de vedere muzical, ca ţipetele pirandelor când vin mascaţii să le salte soţii. Mare păcat pentru o fată altminteri echilibrată, care ştie să facă echipă bună cu managerii ei şi are un discurs şi o viaţă personală fără pete semnificative. Poate cel mai greu lucru, în universul grăbit şi plin de tentaţii în care alergăm, este să afli care e graniţa dintre succes şi ridicol. Şi să nu o treci, oricate daruri par să-ţi zâmbească dincolo de ea, pentru că media are darul de a-ţi aduce milioane de followers, dar şi să multiplice la infinit o gafă. Să ne rugăm, deci, ca Inna să rămână ceea ce este: un zâmbet frumos şi un ritm bun de dansat. Restul e tăcere.


O aventura la Orizont!


Totul a început de Paşte. Paştele trecut. La invitația unor prieteni, am petrecut patru zile pline de clasă, bun gust, distracție şi… bunătăți la Predeal. Mai exact, la un hotel la care nu mai fusesem din alte vremuri. Si a venit surpriza! Că am descoperit un hotel de patru stele cu servicii excelente, e ceva. Că m-am îngrăşat cu vreo trei kilograme în câteva zile, de la meniuri de nivel european până la delicatese romaneşti, spune mult. Dar cel mai important este că Teddy s-a îndrăgostit iremediabil de acest loc, pe nume Orizont din Predeal! De la un Paşte la celălalt, adica fix într-un an, am vizitat hotel Orizont de şapte ori! Acolo am petrecut ziua Oanei, Revelionul, aniversarea mea şi… de vreme ce se apropia Paştele, Teddy a votat şi pentru noi, fără drept de veto, că ne întoarcem la locul lui preferat!

image-115-300x235

Cele patru zile de vacanță pe care ni le permite munca în televiziune au debutat cu o masă minunată cu creveți şi cremă de legume – eram încă în post, nu ați uitat? -, dar şi un păstrăv proaspăt pentru “şefu’”. Teddy, v-am spus deja. Apoi, a urmat mai multe ture de bazin ale campionului familiei, acelaşi Teddy, supravegheat totuşi de tati, pentru că, să nu uităm, are doar patru ani şi nouă luni! In acest timp, mami s-a desfătat cu o saună şi un masaj perfect.
In aşteptarea Invierii, am revăzut Peleşul şi telegondola de la Sinaia – alta pasiune a puştiului -, apoi l-am aşteptat bucuroşi cu toții pe iepuraş. O echipă de artişti români stabiliți în Germania au gestionat cu măiestrie harmalaia a peste 20 de copii care şi-au primit cadoul şi diploma, dupa ce au participat la câteva concursuri şi dansuri “iepureşti”. Cei mici au trecut la nani, iar cei mari au luat Lumină de la biserica mare din centrul Predealului, apoi a urmat o cină specială cu mult-aşteptatul şi deliciosul drob, plus ciocnirea de ouă.

image-120-300x214

Asta până a doua zi, cand Teddy a preluat conducerea. Cred că a fost cea mai frumoasă amiază de Paşti pe care am petrecut-o în afara casei, în viața mea. Cei de la hotel Orizont au invitat, la un dejun pascal rafinat, artiştii Operei din Braşov care au avut un concert minunat. Intr-un colț, mai degraba “pe silent”, Teddy i-a acompaniat cântând la o lingură pe post de fluier şi apoi la niste farfurii, pe post de percuție. Noi am servit o masă foarte rafinată, culminând cu o pulpă de miel cu un gust unic. Si nu exagerăm cu nimic! Să ciocnim un pahar de Recaş pentru asta!
Spre seara, a început petrecerea românească la restaurantul Miorița, din cadrul hotelului Orizont, unde lăutarii nu ştiau că vor avea parte şi de trupa de dans. Eram noi, familia Brancu Turcu, cu băiatul in centru, pe post de maestru de balet. Am reuşit să ardem astfel caloriile sarmalelor minunate şi a unor dulciuri pe care, sincer, mi le permit doar de sărbători.
Trebuie să vă spun că aceste trei mese festive au făcut parte dintr-un pachet extrem de avantajos pe care hotel Orizont l-a oferit turiştilor şi care a umplut hotelul până la refuz, cel mai numeros fiind un grup de 30 de prieteni, oameni de afaceri din Braşov cu fostul mare fotbalist Răchită în componență.
Luni, ne-am mai revenit din nebunia gastronomică, printr-o plimbare la Buşteni – vremea a ținut cu noi -, iar la final, încă o tură de piscină. Ultimele ore de vacanță au fost însă marți dimineață, cand Teddy l-a luat pe tati de mână şi a cutreierat fiecare hol, lift, restaurant, sală de sport, bar, sală de evenimente şi loc de joacă de la Orizont. Aşa, ca să se despartă împacat. Nu înainte de un peşte proaspat şi niste papanaşi ca la mama acasă.
Deocamdată este linişte în casă. Dar nu va dura mult. Peste o săptămână, Teddy va întreba de Orizont. Si se va plimba prin casă cu un geamantan, anunțându-ne că el pleaca deja acolo. Urmatoarea vacanță este în august. Dar cred că plecăm mai repede…


Femeile-oglinzi din viața lui Silviu Prigoană


Privește femeia din ochii unui bărbat și vei ști dacă el se află între abis și fericire. Vei descoperi, astfel, și vârstele iubirii. E un loc comun să spunem că într-un fel iubim în adolescență, tinerețe sau maturitate, dar Dumnezeu ne-a dat, în plus, darul nuanței. Există vârste ale iubirii în maturitate.
Aici se află Silviu Prigoana. Atât de colorat, spontan, slobod la gură, nemilos, bogat, sclipitor, uneori cinic, de câteva ori impulsiv. Dar, cu siguranță, un brand la transformarea căruia am asistat și îl pot ințelege.
Nu puține sunt vocile care compară, nițel siderate, acel Prigoană cu nervii întinși ca un arc, cu semne de intoleranță, uneori incapabil de a-și stăpâni torentul de resentimente în relația cu Adriana Bahmuțeanu – soția numărul trei – și râurile de tandrețe, senin și calm în care plutește privind-o pe Mihaela – soția numărul patru.
Practic, Silviu Prigoană este ca într-un salon al oglinzilor. Și care, nu întâmplător, îl arată în trecut supraponderal, îmbrăcat în negru, uneori nebărbierit, mustăcios și părul netuns, iar azi e suplu, întinerit, fără mustață, îmbrăcat solar, cu o frizura mai cool decât a fiilor săi mari!
Comparația ține, pentru început, de timing. Tandrețea și iubirea au înmiresmat și primii ani ai relației cu Adriana. Și așa e scris să fie – fluturii din stomac să umbrească orice cusur al jumătății tale, iar anii, șovăielile și greșelile hiperbolizează chiar și micile defecte. Păcatul trecerii anilor. Mihaela e în “perioada de miere”.
Mihaela este în “luna ei de miere”, dar diferența fundamentală este de structura a celor doua femei. Adriana este fata crescută în cartier bucureștean, obișnuită să dea coate și să vorbească ascuțit și tare ca să răzbească. Bătăioasă și independentă chiar și în granițele unei căsnicii.
Mihaela este fata crescută într-un cartier ardelean – mare diferență de stil -, care toarce ca o pisică și nu ridică vocea nici în fața unui tsunami. Independentă în acțiuni profesionale, Mihaela este însă diplomatul care folosește tăcerile pentru a face pași înainte.

prigoana_nas_0

Adriana este tipa spontană și pontoasă, un camarad de distracție. Ea a fost ca o sticlă de șampanie pentru un Prigoană care are în esență aceeași scânteie, ca verb. Când tinerețea, iubirea și elanul i-au păstrat odihniți, au fost ca un sitcom de Premiile Grammy. Stresul profesional și tragedia pierderii copilului – ceea ce putea să-i unească, i-a dezbinat – au contat: de la o gluma bună la un atac devastator, diferența poate fi doar de TON.
Mihaela este placută, cu un umor ardelenesc. Ea este ca un vin franțuzesc de colecție pentru un Prigoană care, de fapt, obosise după atâta șampanie… Vorbește rar și înțelege să nu fie tot ceea ce l-a obosit în trecut pe bărbatul de care s-a îndrăgostit. Și nici nu e.
Oglinzile vieții lui Silviu Prigoană au însă alt secret. Fiecare femeie e o etapă de viață. Adriana a fost, în acel du-te-vino conjugal, femeia care a însoțit anii cei mai acerbi de muncă ai soțului. Când visa doar afaceri și parțial politică, de dimineața și până seara. În acei ani, ea și copiii cei mici au fost un potențator. Mihaela a venit exact în clipa în care Prigoană a hotărât că e timpul să aibă grijă de el. Când s-a hotărât să se bucure de ceea ce are. Și o femeie calină, blondă, suplă este partenerul ideal pentru a petrece și a merge în excursii care, atenție, dau răgazul pentru a se gândi la noi afaceri. Silviu simțea nevoia să fie iubit pentru acea nouă fază a existenței sale. Fără flash-back.
Viitorul și trecutul sunt a filei două fete…


Miile de întrebări ucigătoare ale mamei lui Patrick Ekeng


Un strigăt de disperare a sfâşiat cerul tropical. O mamă – undeva, departe – a simţit în inimă pumnalul cumplit al morţii băiatului ei. Ar fi fost mai bine să o ia pe ea.

Era doar un copil… Avea 26 de ani şi un car de vise pentru el şi familia lui. El, ambiţiosul… El, cu inima lui mult-mult prea mare… Îi vedea pe toţi stând într-o casă mare, colonială, în centrul capitalei, pe care o construia încet din strădania lui, călătorind în lumea mare şi plină de ispite financiare a fotbalului. Un loc pentru mamă, un loc pentru fraţi, un loc pentru soţia şi pentru fetiţa sa. Şi un locşor, cât un pătuţ de nou-născut, pentru pruncul ce creşte în pântecul preaiubitei.
Atâta fericire, atâta speranţă în gândurile unui băiat care nu a avut răbdare! Ar fi putut să râmână în Spania, să-şi odihnească gândurile pe banca de rezerve a Cordobei, în aşteptarea unui salariu care venea, evident, la dată fixă. Dar nu… Nu a avut stare şi s-a lăsat convins să plece unde se întretaie cerul cu pământul. În România. Oare unde vine asta?
Şi pe bani mai puţini. De ce, mamă, de ce??? Doar pentru că el, băiatul, dorea să dovedească tuturor cine este şi să spere că pasul înapoi îl va arunca mai sus. A ajuns târziu acolo, dar a nimerit între prieteni. Un loc cald, dar plin de ciudăţenii. Acolo, regula parcă nu e niciodată regulă. Dar s-a simţit încurajat şi a tras de el mai mult decât corpul îi spunea să o facă. A venit o zi, mai curând decât toţi cei de acasă ar fi crezut, când chipul său era pe primele pagini. Ce fericire pentru tine, mamă! Băiatul dăduse un gol dintr-acelea pe care le desenezi cu mintea de fotbalist măcar o dată în viaţă. Şi echipa lui a ajuns în finală. Datorită fiului tău, mamă. Acum, toţi începeau să îi silabisească numele.
E-keng.
Nora a venit degrabă acasă, cu vorbă pentru mamă că în trei zile va veni şi el. Mai e o finală şi, în fine, un trofeu de povestit nepoţilor. E bine! Era obosit, dar antrenorul i-a cerut să tragă aer în piept. Încă puţin…
Apoi, bolta s-a despicat. În şapte minute, Patrick al tău, mamă, a căzut, fără a şti nimeni că inima lui e pe cale să se oprească. Gurile iadului s-au deschis. Băiatul nu mai e!!!

4185_file1_thumb1

Mama priveşte devastată către acel loc pe care îl blesteamă în gând. România. Locul care i-a luat băiatul. Şi nu ştie… Asta cu adevărat o poate omorî. Nu ştie dacă atât a fost aţa din mosorul Celui de Sus. Sau…
Sau a fost doctorul echipei, în mâinile căruia a murit la fel un băiat acum 12 ani, şi care şi acum a privit agonia ca o statuie.
Sau a fost doamna doctor de la ambulanţă care fuma absentă lângă maşină şi nu l-a resuscitat.
Sau au fost patronii acelei ambulanţe, care nici nu erau interesaţi să funcţioneze acele defibrilatoare, puse doar de formă.
Sau au fost acei generali care nu lăsau ambulanţa să stea pe pistă, dintr-un motiv care iată, poate ucide pe cineva.
Sau a fost acel antrenor care nu l-a ascultat când a spus că e obosit.
Sau au fost oamenii aceia de la institutul de medicină legală care deseori verifică inimile fotbaliştilor cu ochii pe geam, pentru că li se pare o formalitate.
O mie de mâini care omoară… sau doar destinul?
Dinspre acel iad numit România, mama aude aievea că un ministru tocmai şi-a dat demisia pentru că spitalele colcăie de microbi de decenii, toată lumea ştie, totul se fură, dar nimeni nu face mai nimic. Din cauza acelor microbi, muriseră zeci de tineri la un incendiu în care nu focul i-a mistuit, ci infecţiile din spital.
Şi atunci, când vor spune la autopsie de ce cred ei că a suferit băiatul tău, să-i crezi?
Nimic din toate acestea nu o vor face din nou fericită pe mama lui Patrick Ekeng. Pentru că băiatul nu se va mai întoarce niciodată. Iar casa colonială din Younde va rămâne ca un vis neterminat al unei finale care nu s-a mai jucat.
Dar ce mamă îşi va mai trimite băiatul să joace în acel loc de lume, ca ea poate să păţească.


Neînțeleasa tumoare din viața Antoniei


Încărcătura spirituală a Paştelui învăluie casa fiecărui creştin. E momentul cel mai puternic al celor care cred în Dreapta Orânduire a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie clipa în care fiecare dintre noi se priveşte în oglinda existenţei şi se întreabă: cine sunt? E bine ce se petrece cu mine?
Pentru că simt că uită mereu să facă acest gest, pierzându-se mai degrabă în contemplarea proprie în oglinda ochilor iubitului ei, aş vrea să se producă o minune, de Paşti, şi Cel de Sus să îi pună o Mare Oglindă pentru suflet Antoniei. Poate se va trezi cumva. E oare succesul profesional suficient pentru a crede că i se cuvine orice, inclusiv să fie cauţionată public de trei ani pentru faptul că nu face mai nimic pentru a ieşi din căsnicia cu Vincezo Castellano, transformând astfel iubirea vinovată – creştineşte analizând – cu Alex Velea într-o relaţie cu adevărat binecuvântată?
Oare această fată căruia Dumnezeu i-a dat chip de înger – deocamdată doar pentru a seduce, nu şi pentru a se înălţa spiritual – înţelege că nu e firesc ca fiul lor, Dominic, să nu fie botezat până la vârsta de un an şi cinci luni? Oare să nu-i fi spus nimeni că botezul nu e un chef pentru media şi prieteni, ci Taina care aduce mai mult bine în viaţă decât ne putem închipui?
Ştirea tristă provocată de această lungă serie de întrebări este că ele rămân doar retorice. Antonia nu înţelege absolut nimic. Ba chiar, a răspuns tuturor prin piesa Vorbeşte lumea – aşa a auzit ea că aşa fac marile staruri – cu o oribilă aroganţă. Când niciun fapt nu poate legitima deciziile absurde ale vieţii, nu rămâne decât un singur lucru de spus, ca superlativ al superficialităţii – sunt frumoasă, am succes, eşti invidios, de-asta nu mă înţelegi.

index

Antonia e convinsă, deci, că poate candida cu succes la postul de buric al pământului.
Ştiu acest lucru, pentru că meseriile noastre ne-au intersectat într-o luminată seară, la Panciu, invitaţi amândoi de primarul Iulian Nica. Surprinsă oarecum de politeţea mea, m-a întrebat, cu ochii ei mari de copil care DOAR PARE că e mirat că i se ia jucăria: ai ceva cu mine? Ţi-am făcut ceva rău? De ce mă critici? Dincolo de răspunsul firesc – meseria de jurnalist nu înseamnă să te întrebe cineva, când îi dai tu acordul, ce planuri de viitor ai, ci să spună în mod public când o iei razna – am avut ocazia să înţeleg că Antonia nu putea concepe că cineva poate să-i spună adevărul verde în faţă. Dacă nu eşti de acord cu ea, sigur ai un motiv ascuns. Am invitat-o, totuşi, să comunicăm la fel de des cum o fac cu familia Castellano, pentru un echilibru perfect. Am căzut de acord, dar nu a răspuns la telefon niciodată.
Grav şi trist este că oamenii din jurul ei nu o iubesc îndeajuns. Poate Alex, poate Smiley. Poate mama ei. Atunci, i-ar fi spus adevărul şi ar fi invitat-o să facă recurs la bun simţ.
Nu ai voie să crezi că poţi văzută ca mamă dacă îţi vezi copilul, la Maya mă refer, o dată la trei luni. Drumul către Napoli este atât de scurt, dacă există cât de cât dor de mamă…
Nu ai voie să crezi că fiul tău nu va suferi mai târziu pentru promiscuitatea în care îl ţii, doar în virtutea unei prescrise lupte de orgolii cu familia Castellano.
Nu ai voie să crezi că iubirea lui Alex Velea îl va face imun la nesfârşit în faţa acestei tumori sufleteşti care, poate nu îşi dă seama, dar creşte. Între benign şi malign e doar un pas.
Frumuseţea şi talentul nu pot ţine loc de minte şi de inimă.
Dar, Doamne, sigur nu poţi face o minune?


De ce îngăduie Dumnezeu uitarea Zinei Dumitrescu?


Era decembrie. Și era tare, tare târziu. Emoţia mea se ridica însă pînă la cer. Intâlnirea mea cu sute de personalităţi pe scena Teatrul Național, în ceea ce urma să fie Superlativele VIP, avea o singură hibă: nu aveam costum! Iar Bucureștiul şic nu îmi dăduse nicio variantă fezabilă.
Atunci, m-am întors la origini. La primul meu costum frumos, pe care îl purtasem la balul de absolvire a liceului, când ai mei mă duseseră într-o clădire cu multe etaje din centru şi o doamnă superbă mă îmbrăcase din priviri. Și din stofă de bună calitate. Am sunat la mama Zina care, cu temperamentul matern, a schimbat furtunos programul ei, de o aglomerare demnă de Angela Merkel, şi ne-am văzut din nou acolo, la casa de modă Venus. A plutit câteva secunde printre sute de creații şi mi-a adus unul, ca turnat, pentru mine. M-am uitat la ceas. In 15 minute, plecasem de acolo. Zina demarase către alt vis.
Nu au trecut decat 10 ani de atunci. Iar ei, Zinei – perpetuum mobile al modei românești, femeia care a definit, după comunism, apetenţa compatrioţilor pentru stil -, i-a rămas doar zâmbetul şi bucuria rarisimă a întâlnirii cu un prieten. Lângă ea, se aşterne un gol. Mare, nesfârşit şi nespus. Se numeşte Costin Dumitrescu, profesorul vieţii ei, jumătatea ei, omul fără de care s-a prăbuşit către abis. Ii văd ca o definiţie a iubirii, trasată mie într-o noapte în care Iurie Darie împlinea 80 de ani şi vreme de câteva ore, dom’ profesor a vorbit, cu romantismul barbilian al omului de ştiinţă, despre iubirea lor, iar ea, Zina – fluviul de vorbe, croiuri şi idei – a tăcut, şezand fericită în piedestalul pe care i-l clădea el prin amintiri. Cu intensitatea cu care Irinel Liciu a căutat să plece imediat către veşnicie după ce omul vieţii sale, Ștefan Augustin Doinaş, cutezase să moară, Zina a fost acolo, la graniţa dintre lumi, dar Dumnezeu a tras-o inapoi.
Acum, mă întreb pentru ce.

zina-1

Ce a primit de atunci, din clipa în care mintea ei şi-a resetat strălucirea?
De obicei, în cazuri asemănătoare, vin prietenii. Pentru clipele de cumpănă, soarta îţi dă ocazia să priveşti măsura iubirii neaşteptate a celor cărora le-ai marcat viaţa. Apar sutele de semne de preţuire. Zina a primit însă doar un cortegiu de jurnalişti devoratori de ştiri şi un snop de emoţii al contemporanilor. Mai vin la ea constant Cătălin Botezatu, Valentina Pelinel, Dana Androne. Puţin. Incredibil şi nemeritat, pentru cea care a dat un imbold către strălucire şi fericire pentru sute de manechine şi manechini, dar care, ce să vezi, sunt ocupaţi astăzi cu cariere, milioane, milionari, caţiva copii şi multă barfă.
Dar chiar şi absenţa prietenilor de carton are, pentru orice om, o alinare. FAMILIA. Medicamentul oamenilor întorşi din morţi. Oceanul de ataşament care lungeşte numărul zilelor. Aici, e momentul cel mai crunt. Familia Zinei Dumitrescu – după ce fiica din prima căsătorie domnului profesor Dumitrescu nu i-a permis nici măcar să poată veni la înmormantare în Germania – e compusă dintr-un fiu – Cătălin Negreanu – şi 25 de fini. Care au uitat-o însă definitiv.
Lista celor 25 de fini curge, ca un generic de film tragic, doar în mintea mamei Zina. NICIUNUL nu a vizitat-o vreodată la casa de bătrani.
Fiul? Risipitorul? A uitat adresa mamei de luni intregi. A uitat telefonul ei. A uitat să plătească azilul de un an şi îşi lasă mama într-o loterie a milei. Aş fi incercat să cauţionez un fiu asuprit de o mamă tiranică. Un fiu trădat de un părinte hrăpăreţ. Dar Zina a fost doar o mamă mult, mult prea ocupată. Poate uneori absentă. Și sinceră deseori. Dar, şi dacă ar exista un motiv să-i întoarcă spatele Zinei, parcă nu e cel mai bun moment… Nemărginită ruşine!
Să fie mama Zina, energica mamă a mondenităţii pentru atÂta vreme, cea care astăzi are drept ocrotire familială doar un proprietar de casă de bătrani?
Da.
Și atunci, pentru ce să mai trăieşti? Dumnezeu ne va spune, într-o zi, de ce îngăduie toate acestea…

Text aparut si pe femeide10.ro


De ce-a iubit femeile Mircea Albulescu


Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei, un aristocrat al cavalerismului, un Crai de Curtea Veche a geniului teatral.

Modul în care te raportam noi, bărbaţii, faţă de Femei este oglinda vieţii noastre. Să ne privim în ochii unei femei şi vom şti totul despre noi.

Curtenitor şi sclipitor în egală măsură, dar niciodată mai îndrăzneţ decât s-ar fi cuvenit, Mircea Albulescu era omul lângă care o femeie se simţea pusă pe un piedestal. Nu era nevoie de istorii comune şi nici măcar de convenţii sociale, nenea Mircică era un fel de “scanner” uman de cea mai înaltă fidelitate şi, la vederea fiecărei făpturi, avea o replică şfichiuitoare care definea personajul din faţa sa. Iar dacă acesta era femeie, tonul se îndulcea, pastelul lua locul culorilor tari, ca un fel de mic, dar infinit omagiu adus Femeii care ţine pe umeri această lume, precum Atlas.

Nenea Mircică al meu se hrănea din frumuseţea femeii, din delicateţea ei, din zâmbetul ei. Ajunsese, cu gândurile sale, până în profunzimea esenţei omeneşti şi… acesta era rezultatul. Este printre puţinii oameni de pe această lume pe care îi adoram când îmi complimenta jumătatea.

Pentru superficialii care ar fi văzut în el doar un afemeiat, trebuie să vă spun ca l-am avut în faţa ochilor pe nenea Mircică al meu înainte şi după ce umbra existenţei sale, soţia sa, a pierit după ani de chin pe care maestrul i-a trait la aceeaşi intensitate a durerii, luptându-se cot la cot pentru o nouă zi. O perioadă a dispărut pentru noi atunci… Plecarea ei i-a adus ceva nou în priviri – o nuanţă de tragism, o mare doză de însingurare pe care o ascundea, bravând, şi conştiinţa întâlnirii cu cea care pe 8 aprilie 2016 ni l-a răpit: moartea.

În vara lui 2015, am pătruns în casa lui, pentru că Oana i-a luat ceea ce avea să fie unul dintre ultimele interviuri. Copleşitor de frumos. Deşi am fost ani de zile vecini – apartamentul său se află în acelaşi bloc cu show-room-ul Oanei – abia acum am avut ocazia să-i trec pragul. Şi am avut minunata surpriză să descopăr un cămin cu miros de tinereţe, aerisit, modern, cu amintiri unice, dar care nu sufocau privitorul. Nemuritorul de 80 de ani – pe care-l priveam deseori pe fereastră înaintând cu paşi mici pe bulevard, pe drumul către scena unui alt rol genial – aerisise locul nu pentru a şterge amintirile, ci pentru a face loc proaspăt vieţii în care el, singur, trăia vorbind cu cea care i-a fost o viaţă soţie. Cea care era atunci un abur şi cu care, poate, acum, se strânge în braţe în universul marilor umbre.

„Femei pe lume gasesti cât pofteşti. Soţii, foarte greu”, îmi şoptise după primul an de singurătate. „Nu bănuiam cat de dor imi va fi de ea. Din cand in cand, las câte o haina de-a ei aruncată printr-un colț al casei, ca si cum ar fi aici. Sau imi aranjez seara masa pentru micul dejun, apoi dimineata ma prefac ca sunt surprins ca mi s-a pregatit totul… Mi-au spus câțiva prieteni sa ma însor din nou! Dar nu pot…”

618x424_1386058422bac42bce

E rândul nostru la singurătate… E rândul nostru sa ştim, de la Albulescu citire, că viaţa noastra publică – cea care ne dă dreptul să credem că avem ce rosti în faţa lumii – este doar Masca dincolo de care nu trebuie sa uităm să trăim.

“Bunul meu, din teatru nu e de trăit. Singurul lucru de trăit este viaţa mea, aşa cum a fost. Sau, viaţa ta, cu nevasta ta, cu copilul tău. Sau viaţa mea cu fosta mea soţie, cu copilul meu şi cu nepotul meu. Nu trebuie să confundăm vieţile de pe scenă – care la mine au fost mii, adunând teatrul, cinematografia, radioul – cu VIAŢA adevarată. Îmi asum aceste mii de personaje doar pentru câteva ore, atunci când sunt la spectacol sau câteva zile, când sunt la filmare. Devin acei oameni, câtă vreme îi joc. Apoi am obligaţia, ca să nu înnebunesc, să mă intorc la MINEA MEA, să fiu omul, cetăţeanul, cu micile lui bucurii, obligaţii sau necazuri. Dar mai ales, mai ales, mai ales cu… SPERANŢELE LUI!”

Mulţumesc, nenea Mircică!

Textul a aparut si pe site-ul www.femeide10.ro