Mihai Onilă şi o cumplită întrebare despre dreptatea acestei lumi


Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii, dar dacă am visat vreodată la ceva dincolo de cuvinte, a fost ca de undeva, prin mijloace numai de El alese, să-l întreb pe Dumnezeu despre neînţelesele acestei lumi. Nimic egoist, nimic personal, nimic naiv… I-aş repeta, bunăoară, o întrebare sfâşietoare, spusă cândva de dr. Monica Pop într-un dialog televizat: ce lege divină a acestui univers poate îngădui ca un copil de doi ani – pur ca o primă ninsoare – să ajungă să fie bolnav de cancer?
Privesc marea de inocenţă şi de vise din ochii îngerului pe care Mihai Onilă l-a adus pe lume, botezat cu mângâiere de vis Emily HOPE, şi mă întreb dacă moartea atât de nedreaptă acestei mici „speranţe” nu semnifică undeva şi decesul unei părţi din seninul acestei planete, tot mai apăsate de straturi de mizerie dominatoare.
Am citit şi auzit nemumărate teorii despre destin, karmă şi transmiterea unor păcate generaţiilor care vin şi plătesc preţul păcatelor predecesorilor, dar, Doamne, oare nu e prea mult să plătească UN COPIL? Oricât de oribilă ar fi crima vremurilor trecute. Ce rău să fi făcut Mihai Onilă şi neamul lui – un om care nu s-a îmbătat vreodată cu succesul muzical, deseori efemer, ci s-a reinventat într-o spiritualitate demnă de respect…
Se mai spune că bisturiul oricărei dureri/pierderi trăite este, de fapt, o încercare prin care trebuie să trecem, sufleteşte, pentru a ajunge mai sus, mai bine. Dar acest gen de „încercare” mai degrabă te omoară decât te înalţă. Cred. Orice metodă de „învăţare” are limita ei pedagogică, dincolo de care nu mai există nimic.
Sunt fapte pentru care preţul plătit poate fi uneori prea scump. Şi, continui să spun, nu există durere mai mare pe lume decât să vezi un copil condus spre nefiinţă de părintele său. Nu ştiu, nu am idee cum mai poţi fi om întreg după o astfel de urgie. Admir puterea unor părinţi de îngeri, pe unii chiar îi cunosc bine – Bianca Brad, Mădălin Voicu sau Silviu Prigoană – şi forţa lor de a mai lupta cu fiecare zi – care pentru ei încă se mai deschide – e printre cele mai elocvente dorinţe de a trăi pentru a învinge propria dramă şi pentru ca el, copilul, să nu fi fost aici doar ca o imensă durere. Destinul lui tragic trebuie să capete sens. Bianca Brad a coagulat energia mamelor devastate de plecarea pruncilor şi a creat fapte publice lăudabile. Mădălin Voicu ia săptămânal drumul cimitirului, în deplin anonimat, pentru a-şi plânge dispăruţii. Iar moartea lui Darius a făcut ca între Adriana Bahmuţeanu şi Silviu Prigoană să apară o fisură pe care niciun dulgher cu mână divină nu o mai poate acoperi. E graniţa dintre raţional şi iraţional pe care, oare, cine o poate învinovăţi, când inima e strivită de atâta durere…

img

Felul în care Mihai Onilă a ales să decurgă despărţirea lui Emily Hope de lume ţine de un fel de exorcizare a unei familii, pentru a nu înnebuni. E mai bine să crezi că acest copil nu era fericit pe această planetă, decât să te tot întrebi de ce nu a apucat să guste mai mult din fericire… Pare ciudat, dar a împrăştia cenuşa fetiţei la Sfinxul din Bucegi e ca un paşaport către Raiul unui alt fel de credinţă. E ca şi cum ai şti sigur că copilul tău a ajuns acolo, sus, pe boltă.
Dar faptul că Mihai Onilă a ales să oficieze, în calitate de preot al cultului său, slujba de trecere a lui Emily Hope către Dincolo e un gest ce împietreşte gândul. Prefer să cred că nu sunt cel mai puternic om de pe această lume, sufleteşte vorbind, dar simt că aş muri acolo, peste copilul meu.
Eu rămân să aştept încă răspunsul pentru întrebarea mea. Şi îmi ţin copilul cât mai strâns în braţe, nervos pe mine. Pe faptul că m-am enervat zilnic pe atâtea nimicuri, aparent importante în viaţă, când, de fapt, câtă vreme, EI, copiii, sunt aici, mai există încă… speranţă.


Brigitte şi Ilie Năstase: dragostea ca rollercoaster


Există oameni pe care Dumnezeu i-a blagoslovit un grad de libertate în plus faţă de restul muritorilor, cu condiţia ca scânteia de genialitate pusă pe frunte să dea roade bune de scris în analele omenirii. Acesta este, în câteva cuvinte, Ilie Năstase. A fi recunoscut în lume ca omul care a reinventat, a dat sens, culoare şi farmec unui lucru – oricât de simplu ar fi el – este dar de la Cel de Sus, udat la rădăcină cu multă sudoare şi sacrificii. Ilie este, deja, în istorie, iar sclipirile sale nu se puteau naşte decât într-o fire mai liberă decât media pe planetă. Sămânţa de cuceritor nu a rodit, după cum se ştie, din fragedă pruncie, ci din formidabila descoperire a creatorului de artă sportivă care se naştea în el. Şi de aici la miile de femei care aşteptau un semn pentru a i se oferi, pentru o experienţă bună de povestit cu voce scăzută la ceas de bârfă, nu a fost decât un pas. Iar el, da, avea ce să le servească, imparabil, la fileu… În contrast şi întru echilibru cu Ion Ţiriac, Ilie a fost fermecătorul, risipitorul, nealiniatul, preaiubitul. Mai exact, nestăpânitul.
A trăi lângă Ilie, ca femeie, a devenit, pe cale de consecinţă, un exerciţiu de fascinaţie, venit la pachet cu imprevizibilul inimii sale zburdalnice. Priviţi-l cu atenţie pe Ilie Năstase şi vedeţi o poftă copilărească de joacă, pe care toţi o avem şi, cu timpul, păleşte în proporţie majoritară. Fără a gândi urmările, Ilie Năstase se poate deda la aşternut cu o Cici – sau două, sau trei – şi să le ierte chiar şi când trebuie să suporte urmări medicale ruşinoase.

ilie-nastase-brigitte-sfat-cannes

Esenţial este, ca femeie, ce aşteptări îşi propui să ai de la el. Ilie este un armăsar pe care NIMENI nu-l va struni. Poate doar limitele fizice ale vărstei, deşi îl văd ca un Anthony Quinn, crai desăvârşit până spre 80 de ani! Când lumea i s-a aşezat la picioare atâtea decenii, zăbala îi provoacă răni şi nu se va supune. Din acest motiv, starea civilă a lui Ilie Năstase – când nu a făcut praf sufletul unui megastar gen Diana Ross, în stare să se „retrogradeze” la bucătărie, numai să-l păstreze – este o suită de suişuri şi coborăşuri, un adevărat rollercoaster. Mikette, prima soţie, nu a făcut faţă „altitudinii” şi a ieşit discret din joc. Alexandra King nu s-a dezminţit din rolul profund american şi a preferat eleganţa până în ultima clipă. Amalia, în schimb, a fost o carte-surpriză. În stare să transforme o Cenuşăreasă în prinţesă, Ilie a ridicat-o pe Amalia, dar datele umane ale acesteia au adus-o în situaţia de a-l părăsi atunci când el nu se aştepta, în condiţii financiare de invidiat. Brigitte – ambiţioasa, amoroasa, bătăioasa, furtunoasa – a venit pe un teren în care, oricât a încercat, nu a putut juca „doar în doi”, aşa cum e ideal într-un mariaj. Trecutul bântuia mereu în spatele unui perete fals.
A ales o cale grea: l-a ajutat pe Ilie să ridice pereţii de rezistenţă ai visului lui – academia de tenis -, dar a cerut în schimb imposibilul: cuminţenia unui playboy fără leac. Poate mai greu de obţinut decât o pace în Orientul Mijlociu.
Terapia „de lux” – la fiecare greşeală, câte un cadou cu preţ astronimic – nu e decât o paliativ. Nu vindecă decât pe distanţe scurte.
Lacrimile mari ale lui Brigitte – oferite la oră de maximă audienţă – sunt justificate şi menite să-l facă să doară. Mai puţin justificate sunt dezvăluirile despre „acel secret” teribil al lui Ilie, pe care nu-l spune câtă vreme sunt căsătoriţi. Adică acel gen de ameninţare ce poate trece graniţa de la victimizare la ură, în sufletul unui partener. Ilie nu e şi nu va fi o victimă. Viaţa sa e rezultatul propriilor sale decizii. I-a plăcut amazoanca, aşa că a luat-o la pachet şi cu războaiele ei!
Brigitte şi Ilie sunt eroii unui joc de „totul sau nimic”! Cu doua variante de final: ori Brigitte va ieşi şi ea in decor, când va înţelege că nici orgoliul nu merită consumat până la epuizare pentru un poet plenar. Ori Ilie va ajunge la o răspântie a vieţii, în care se va cuibări în culcuşul căsniciei, pentru că orice „joc” are un timp limitat de desfăşurare. Din păcate, pentru Brigitte, fluierul final pare a fi destul de departe…


Secretul care ma face sa fiu organizat si punctual: o agenda si un pix. Uite cea mai buna alegere de pe piata!


Bate 2017 la usa si deja se anunta un an plin. Multumesc lui Dumnezeu, 2016 a fost un an foarte aglomerat, in care am facut, in afara de proiectele cunoscute din televiziune – proiecte de publicitate, consultanta de imagine, campanii de PR, cursurile de la IMA si destule evenimente, prezentate cu placere si onoare.
Intre atatea lucruri pe care le-am dorit si s-au petrecut, sunt atatea vise pe care le-am construit si pe care am dori sa le punem in practica.
Marturisesc ca nu m-as fi descurcat in 2016, daca nu as fi fost organizat. Iar ajutorul meu – memoria care m-a ajutat sa fiu informat si punctual – este o agenda. O agenda plina cu locuri si fapte. Pentru ca sunt un tip caruia ii place calitatea si sunt si putin superstitios, am sa-mi iau o agenda din acelasi loc – de pe site-ul www.agende-online-shop.ro.
Ieri, am gasit in acest magazin online o colectie de peste 500 de modele de agende. Are, fara dubii, cea mai mare gama de agende, reunind intr-un singur site agendele existente pe piata. Se pot cumpara atat agende personalizate, cat si simple.
M-am uitat impreuna cu Oana, pentru ca sunt agende pentru toate gusturile: agende de piele naturala, agende de piele ecologica sau economice, de forme, culori si dimensiuni variate. De la agende mari A4, medii A5 sau chiar mici pentru buzunar sau poseta.
Si ca sa completam agenda cu accesorii care chiar sa arate bine impreuna, am gasit o gama extinsa de materiale promotionale de lux – de la pixuri de lux si seturi premium pana la accesorii precum ceasuri, esarfe, posete si portofele de dama sau barbatesti de o calitate superioara, ce apartin unor branduri de renume international (Cerruti, Lacroix, Cacharel, Hugo Boss, Ungaro, Nina Ricci). Se apropie cu pasi repezi perioada sarbatorilor si ar fi minunat sa va incantati persoanele dragi cu un cadou deosebit.
Am cugetat indelung si am ales: o Agenda Pianeta din piele ecologica
Si un pix de lux Christian Lacroix Ruby Chrome

CRISTI BRANCU 600 x 600 px

Imi place! Cautati si voi!


Donald Trump şi femeia „ca bucată de fund”


„Măi păsărică, nu ai şi tu treabă azi?”
Drumul de la „femeile nu sunt decât nişte bucăţi de fund” la „păsărica” de mai sus – retrogradată în intimitate la statutul de „ţigancă împuţită” – este infinit mai scurt decât o cursă Bucureşti-Washington DC cu aeronava prezidenţială. Chiar că ea se numeşte Air Force One sau nu. Misoginismul pare a fi ca o un tărâm fără margini, dar în fapt, totul se petrece pe muchia unui cuţit.
Şocant, nu-i aşa, să descoperi că aceşti „gentlemeni desăvârşiţi”, Donald Trump şi Traian Băsescu, nu au pierdut nici măcar o fărâmă de popularitate şi intenţie de vot, pentru a fi în fruntea unui stat, prin declaraţiile lor grobiene. Simptomatic, dacă nu chiar niţel masochist, a fost să descoperim ce număr copleşitor de femei i-au votat, în cunoştinţă de cauză! Mârlănia păleşte în faţa credinţei că omul „e tare” dacă spune ce gândeşte! Şi dacă e sincer, sigur va face treabă, iar manierele nu ţin de foame, aşa că „înghitem” orice.
A fost o vreme de autoflagelare naţională când eram mai mult decât convinşi că degradarea programată a mentalului românesc a permis ca mitocănia faţă de femei să nu smulgă de pe umeri galoanele unui lider politic. Reflecţiile filozofice ale lui Gigi Becali – „cum să conducă o femeie România?” – au avut, şi încă mai au, reflexii de margine de lume, de junglă a bunului simţ. Balcanici, mitici, dâmboviţeni, bizantini… Atâtea epitete pentru convingerea jenantă că suntem polul lipsei de respect faţă de femei!
Victoria lui Donald Trump în cea mai importantă slujbă a planetei – nimeni altul decât autorul seriei de epitete „grase”, „căţele”, „animale”, „puturoase”, „căutătoare de aur” – ne-a aruncat într-o altă perspectivă a lumii în care trăim. Nu în cea în care credeam că trăim. Dacă ne încălzeşte cu ceva, nu suntem noi iadul civilizaţiei.
Să privim însă mai departe… De atâtea ori în istorie, cuvintele reprimate, nerostite, au ajuns să erupă, în gura mare, provocând revoluţii sociale, spirituale, culturale, sexuale. Nimeni n-a stabilit însă niciodată graniţa dintre anarhie şi geniu, aşa că, de pe 8 noiembrie 2016, ziua victoriei, spontaneitatea unui misogin a născut un nou model de comportament – modelul Trump -, mai contagios decât oricare. Nimeni nu spune că Donald Trump nu poate fi un lider extraordinar pentru America. Aş putea paria că experienţa lui vastă din afara jocurilor politice va da şansa unor decizii pozitive, istorice. Dar acest Trump va veni la pachet cu acel Trump „degrabă vărsătoriu” de atacuri la persoană. Ca bibliografie, putem ataşa Twitter-ul viitorului lider de la Casa Albă, doldora de etichetări – „nebun”, „prost”, „ratat” – pentru oponenţii săi din media, bunăoară.

donald-trump-ef5b70ca-0090-47ba-91f9-de687022aa34

Pare ciudat, unic în istorie, pentru că e vorba de un preşedinte ales la Americii. Adevărul este însă că Trump este reflexia copleşitoarei majorităţi a planetei care judecă şi se comportă ca el şi se regăseşte în ceea ce face el. Şi ar fi făcut banii, dacă ar fi putut, ca el. Şi ar fi avut aceleaşi neveste ca el. Şi ar fi agăţat fete ca el. Prin alegerea lui, iese la lumină acel tipar care domină în universul online – locul exprimării libere – şi pe care mass-media controlată de legi mai aspre – televiziune, radio, print – nu şi-l permite. De aceea, pierde teren în piaţa media. Trump este cuvântul majorităţii. Fără îmbătări patetice cu apă rece.
La nivel social, victoria lui Trump pare un mare pas înapoi pentru civilizaţie. O oglindă a crizei. Nu e însă decât „pasul următor” în mersul societăţii şi care, mai devreme sau mai târziu, va căuta un alt fel de echilibru. Sunt încă optimist, ca să nu zic că vine sfârşitul lumii.


Despre nefericirea de a fi puternică, cu Andreea Marin


Privesc destinul unui femei şi îl văd sub forma unei balanţe, ţinute de mâna diafană şi fermă a Divinităţii. Pe un taler, se află – numeroase – darurile minţii: inteligenţa, curajul, intuiţia, forţa de muncă, dorinţa ardentă de a defini trecerea prin lume cu fapte şi recunoştinţă publică. Pe celălalt taler, este doar atât: inima. Cu toate capriciile, lacrimile, fericirile. Cu tainele şi neuitatele ei. Nimic nu e mai nemeritat, în acest balans al existenţei, decât faptul că, atunci când un taler atârnă prea greu, nefericirea provocată de celălalt devine cotropitoare.

Aceasta este nefericirea vieţii Andreei Marin.
Ghemul de ambiţie care privea fix la 20 de ani Bucureştiul, cu dorinţa de a-l cuceri, a întâlnit un băiat, Cristian, la braţul căruia a plecat pentru a ocupa pupitrul ştirilor naţionale. Şi poate că balanţa ar fi rămas aşa, în echilibru, dacă sclipirea lui Valeriu Lazarov nu ar fi schimbat un crainic plăcut de ştiri în dirijorul perfect al emoţiilor românilor, de la Surprize, surprize. Gloria şi profesia s-au lansat atât de sus pe orbită, încât au făcut ca locul de lângă ea, din inima Andreei, să devină brusc strâmt. Să fie accesibil doar celor care pricep că firea scrupuloasă şi pasiunea pentru rolul public de „făcător de bine” îi vor urmări toată existenţa. Andreea a devenit altcineva: un super-star, dornic să-şi confirme mereu locul, iar Cristi a rămas bărbatul de treabă cu zâmbet ieşean, privind totul dintr-un colţ. Colţul din care s-a deşirat broderia primei căsnicii.
Povestea Andreei Marin nu este, ca a atâtor femei celebre, una în care ea să poată trăi câtă vreme talerele pot fi definitiv debalansate. Aşa că, în goana irepresibilă a succesului televizat, Andreea a continuat să suprapună portretul robot al perechii imaginate clar în inima ei peste profiluri bărbăteşti, seducătoare în parte. Nici businessmani de anvergură sau boemi, nici avocaţi cu aspiraţii nu au avut ingredientul secret greu de definit al fericirii ei – cu pasiune, cu înţelegere, cu putere interioară, cu onestitate.
Andreea a crezut că toate pot fi topite, indiferent de micile semne de întrebare, în creuzetul farmecului unic al lui Ştefan, bărbatul făcut ca femeilor să li se pară de neuitat. Dragostea a depăşit barierele, iar Andreea şi Ştefan au fost investiţi cu moştenirea simbolică, dar înfiorător de grea, a celui mai aspiraţional cuplu din România.
Talerele se debalansau vertiginos către iubire – cariera TV a avut certitudini mai puţin fulminante, până în clipa în care visul Surprizelor s-a curmat. Nimic mai greu pentru cea care fusese atât de sus, încât avea nevoie de o urgentă reinventare şi doar apariţia fiicei i-a vindecat umbra de depresie. Ambiţia ei nu a dat greş însă nici acum. Rolul de „zână” s-a mutat, spectaculos, mai aproape de oameni, prin evenimente cu misiune socială. Efortul a avut însă mereu acelaşi preţ – cât timp ea era ocupată, Ştefan a văzut, peste gard, o copie fidelă, la chip, a ei…

hqdefault

Incapabilă să trăiască sub spectrul unui compromis, Andreea a plecat, purtând în minte gândul că, poate, fericirea stă în ochii unui om mai puţin ocupat, dar mai capabil să ofere iubire curată şi susţinere. Poate prea repede, poate dornică să nu arate lumii că ea a pierdut pariul iubirii, Andreea Marin a crezut că „aerul proaspăt” poate fi Tuncay, tânăr şi viguros. Oare iubirea putea primi un nume din altă lume?
Balanţa s-a ţinut în echilibru, până când firea aprigă din sufletul oricărui turc a dorit să se ridice, din toate punctele de vedere, la nivelul ei. Deşi a fost şi va rămâne, în ciuda calităţilor sale, „soţul Andreei Marin”. În loc de linişte şi ocrotire, a primit provocare. Şi multă, multă îndoială în iubire.
Cu sufletul cernit, Andreea Marin priveşte iar, cocoţată pe talerul înălţat atât de sus al muncii sale, către cel gol, al iubirii. Şi-l umple, din nou, cu vagoane de speranţă. El nu rămâne gol pentru multă vreme, dar cine mai poate spera, ca în poveşti cu zâne, că locul poate fi ocupat o dată pentru totdeauna…


Irina Schrotter – poveşti cu linii fine


E chiar 1999. E chiar decembrie şi tavanul sălii de evenimente a hotelului „Bucureşti” aproape că se îndoaie în faţa numărului de personalităţi prezente la prima mare ediţie televizată a Superlativelor VIP. În sală sunt Traian Băsescu, Florin Călinescu, Florian Pittiş, Marin Moraru, Andreea Marin, Vama veche, Sergiu Nicolaescu şi alţi zeci asemenea lor. Transmitem în direct la Antena 1, prezint braţ la braţ cu Mihaela Rădulescu şi sunt emoţie din cap până în picioare. E, practic, botezul meu de foc, ca prezentator. Au trecut ani, viaţa s-a schimbat – vorba refrenului -, dar secvenţele acelei seri care mi-a deschis un alt drum în viaţă îmi sunt vii în memorie. Era primul mare eveniment public în care se acordau premii pentru personalităţi, era tonul care urma să facă muzica pentru mulţi epigoni. Acel ton a avut, la secţiunea Modă, o întâlnire. Căştigătoarea detaşată se numea Irina Schrotter, marea revelaţie a acelor ani. Şi pentru că fiecare laureat urma să aibă parte de surpriză, Irina avea să descopere cu ochi mari că îi organizasem, în direct, fără să ştie, o prezentare de modă cu următoarele manechine: Mirabela Dauer, Mădălina Manole, Eugenia Enciu şi Mihaela Rădulescu. Secvenţă de album…
Trecerea anilor a consolidat câteva lucruri. În primul rând, rolul Irinei în industria modei. Curând, vor fi două decenii de la acel moment, dar rolul acestei brave ieşence în business a rămas la nivelul de sus al profesionalismului şi creativităţii. Gândiţi-vă câţi din protagoniştii de atunci ai modei mai sunt astăzi, în prima linie, cu aceeaşi efervescenţă! În al doilea rând, s-a născut o prietenie între noi – nezdruncinată -, pentru că ne animă aceleaşi valori: respect, repere în viaţă, dorinţa de a fi mai bun.

203---3

O revăd în amintiri pe Irina trei ani mai târziu. Era o seară de şuetă, cu câţiva tipi fermecători – Cătălin Căţoiu-Ţeavă, Ovidiu Zegheru -, o fată cu o şapcă îndesată pe cap care visa să fie mare – Monica Bârlădeanu – şi, târziu, spre miezul nopţii, avea să apară şi Irina. Lividă de oboseală, ratase aproape toată întâlnirea, pentru că urma să redeschidă în câteva zile un magazin al mall-ului din Vitan şi nu plecase până nu aşezase cu ochii minţii sale fiecare detaliu. Era cheia reuşitei în modă, pentru că aşa e ea: atentă până la fanatism la detaliile care aduc, în fapt, succesul. A fost mereu în avangardă. Îmi amintesc de o colecţie realizată în 2003 şi prezentată la Bucureşti, care a fost extrem de densă ca ţinute, dar care a durat puţin peste un sfert de oră. Românul, obişnuit cu evenimente lungi, a privit-o ca pe un OZN. Era exact ca în Vest.
Acelaşi loc, altă amintire, dar acum suntem doar noi doi. E iarnă timpurie, se apropie Crăciunul. E 2007 şi Irina – care îmbrăcase între timp cu eleganţă şi farmec haina moderatorului TV, dar nu pentru multă vreme – îmi mărturiseşte visul de a schimba ceva în istoria Iaşiului. Visa să candideze la primărie, iar planurile sale erau absolut seducătoare. În fond, era oraşul pe care îl făcuse capitala modei prin festivalul organzat de ea şi locul de unde business-ul său nu a plecat niciodată. Era locul unde avea angajaţi şi plătea taxe! Am susţinut-o în campanie şi am sperat că vine vremea unui val proaspăt la alegerile din 2008. Vise deşarte – mafia politică îşi păzea aprig hălcile de influenţă şi bani -, iar Irina, cu un scor decent la alegeri, a rămas omul care nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nu a dat viaţa ei, moda, pe minciuna politică.
Apoi, surprinzător, o revăd într-un aeroport. Malpensa, Milano. Alergam înnebuniţi după geamantanele pierdute, în tentativa de a face un interviu cu Al DiMeola chiar acolo, în Italia, iar Irina aştepta bagajele – şi nu mai veneau -, călătorind spre Lugano. Locul care a devenit în parte căminul ei, căci fiul ei, Mark, acolo studiază. Aceasta este mama, dedicată în chip minunat viitorului.
2008 e şi anul în care, dacă închid ochii, pot simţi cu degetele liniile fine ale creaţiei ei, într-unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele. E 24 octombrie, seara cununiei mele cu Oana la Tel Aviv – despre care v-am povestit – şi alegerea ei de a îmbrăca o rochie Irina Schrotter mi s-a părut mai mult decât firească.
Era frumos şi cald în 2010 când m-am întors cu Oana la Iaşi, pentru că Irina a pus la cale o ediţie de festival de modă în care, pentru ea, vorbeam noi. Noi, cei care ştim ce înseamnă ea. Adică Iulia Vântur, Andreea Marin, Simona Gherghe, Irina Păcuraru, Andreea Raicu si… noi. Revedeam cu ochii organizatorului ce maşinărie bine la pusă la punct era festivalul Irinei şi mă întreb şi acum dacă acest oraş ştie cât a pierdut când Irina nu mers mai departe cu festivalul. Căci, cu siguranţă, merita mai multă susţinere.

aCIMG2269

Irina nu mai e atât de vizibilă publicului, pentru că a ales să vorbească prin creaţiile brandului său, văzute pe scenă la Berlin, la Lugano sau în magazinele din Bucureşti. Prin inteligenţa de a lua lângă ea de-a lungul anilor oameni creativi şi valoroşi – de la Răzvan Ciobanu la Lucian Broscăţean sau Andreea Raicu. Prin alegerea de a fi mereu în avanpostul rafinamentului. Prin faptul că, oricând, de departe, fără a fi un specialist, ŞTIU când văd o haină care este Irina Schrotter. Pentru că Irina ştie.


Iulia Albu. Mihai Albu. Şi multă ceaţă.


Era un semn de la Dumnezeu, dar cine să-l fi remarcat atunci… Suntem pe drumul către consfinţirea ridicării lui Mihai Albu pe tocurile înalte, very fashion, ale fericirii, la braţul unei tinere pe care mai nimeni nu o ştie şi reţinuse doar că e frumoasă. Da, da, suntem chiar pe şoseaua către Palatul Snagov, la volan, dar atingerea destinaţiei a devenit o probă de atenţie şi nervi – noaptea este brăzdată de o ceaţă demnă de cod roşu. Nu se vede nimic la doi paşi.
Petecerea din toamna lui 2004 avea să, finalmente, strălucitoare – cu zeci de personalităţi, un naş vesel (chiar Cristi Borcea!) şi un recital de legendă al Loredanei – dar semnele Divinităţii aveau să fie uitate, peste timp.
Ceaţa.
Ea a fost prevestitoare. Aşa cum, pentru alţii, picăturile de ploaie prevestesc averi. Ceaţa a domnit peste o iubire care avea toate şansele să aibă trăsături de poveste. Atunci am auzit-o vorbind pentru prima dată pe Iulia şi mi-am spus: „Are verb!”. Dar toţi eram acolo pentru Mihai, pentru decenţa şi bunul lui gust, aşa că remarca miresei a trecut neobservată. El conta.
O revăd pe Iulia, în atelierul lui Mihai, peste doar cinci ani. Totul pare normal. Între timp, farmecul ei personal îşi găsise loc în discursul familiei, dar completa, parcă, istoria lor. Nicio bizarerie avangardistă nu-i marca imaginea. Găinile erau, deocamdată, doar bune de mâncat. Oboseala însă o desena în culori pământii. Era doar un şcolar silitor, pentru că se lupta cu tomuri de drept, pentru a-şi lua definitivatul. Aveam în faţa un viitor avocat, pesemne… Dar şi o soţie care-i delimita teritoriul în relaţiile de culise ale modei unui soţ talentat, dar nu foarte bătăios.
Dumnezeu te binecuvântează când îi ocroteşti opera! Savuram clipele în care Iulia dorea să creeze haine – discret – pentru colecţiile lui Mihai şi când îşi arăta colţii la orice pericol mediatic. Aveam să privesc superficial, însă, primul semn al schimbării. Însărcinată, Iulia avea să pozeze goală – acoperită doar cu o poşetă Albu pe post de Chanel no. 5 a la Marylin Monroe – şi mi-am zis că, poate, e mult pentru un maestru al pledoariilor la bară! Dar ce spectacol mediatic! Atunci, însă, se ivea prima crăpătură a Lucrării iubirii lor.
Iulia a vrut modă. Diplomele în drept erau destinate prafului din bibliotecă. Iar Mihai nu era pregătit decât pentru un singur creator în familie. Vremea în care acele de audienţă au început să se ridice ca la cutremur când „Alba” – identitatea cu care mă suna şi la miezul nopţii când avea ceva de spus – comenta aspru ţinutele oamenilor are ceva dulce, faţă de ce urma să se întâmple. Pentru că dorea legitimare, Iulia a ales – perfect lăudabil – să facă facultate. Modul în care şi-a dorit nu numai studii, ci şi celebritate l-a dinamitat pe Mihai. Pe deplin adaptată tabloidului, Iulia a câştigat prin şocul de a comenta pe cei mai populari oameni cu cea mai pură esenţă de noroi! Caz clasic, dacă nu chiar banal, de dobândire a celebrităţii prin asocierea în scandal cu branduri mai puternice. Or, Mihai nu dorea să se certe cu nimeni, iar prietenii să nu-l întrebe dacă plimbă găina şi…

Iulia-şi-Mihai-Albu

Numai Dumnezeu poate judeca nuanţele acestui divorţ şi metamorfoza dezastrului. Chiar nu-mi doresc să ştiu exact cum şi cine a greşit mai mult – deşi am informaţii – şi, mai ales, cine vrea să folosească superbul copil în dauna celuilalt. Deşi, aş spune, Mikaela nu e copia fidelă a mamei, ci e doar forţată niţel să devină. E mult Mihai în ADN-ul ei.
Ceea ce pot amenda este felul în care Iulia, în disputa publică cu Mihai pentru programul de vizitare al fetei, se exprimă public. Vorbeşte despre propria persoană cu un ego cât Mihaela Rădulescu, Andreea Marin, Florin Călinescu, Horia Brenciu şi Loredana la un loc! Şi asta nu poate naşte decât mari derapaje psihice în clipa în care – se întâmplă! – poate pierde piedestalul oferit de televiziune şi îi rămâne să comenteze dacă are stil doar singură, în baie. E păcat de farmecul şi talentul ei. Rolul de buric al pâmântului s-a dat deja, n-am idee de ce Iulia îl revendică. Valoarea autentică, puternică, perenă nu creşte decât lângă modestie. Am citit acest lucru în ochii tuturor „bunurilor planetare” lângă care am stat.
Şi atunci, Iulia, unde eşti, pentru că ştiu că eşti mai mult decât… ceaţă!


Adelina Pestriţu ţinteşte. Tot mai sus!


Decibelii mă împing cu degete nevăzute pe tot corpul. Rarisima ocazie pe care o trăiesc – sunt într-un club – îmi testează capacitatea de a ţipa la oameni doar pentru a mă face auzit. Pe nesimţite, descopăr însă că suntem vecini cu fericirea. Lângă privirea îmbibată de fericire până la refuz a lui Liviu Vârciu răsar doi ochi albaştri. El, îndrăgostitul fără vindecare, suflet de vioară, anunţă incredibilul: „Mă însor!”. Mireasa câştigătoare ne oferă un zâmbet larg de reclamă, apoi fuge degrabă de lângă noi. Este chiar la muncă la „Bamboo”, fiind face sampling pentru o marcă de ţigări şi trebuie să-şi merite banii în noaptea aceea. Opt ani mai târziu, fata cu ţigările s-a transformat într-o sofisticată fashionistă care poate sfida ieşirea din prime-time-ul televiziunii – degrabă născătoare de depresie pentru toţi care părăsesc ecranul către… nicăieri – cu explozivă activitate online, aducătoare de bani, imagine şi sute de mii de spectatori, adică „followeri” în universul facebook. Emanciparea, aceasta este cheia către fericirea unei Adelina Pestriţu surprinzător de versatilă ca imagine, dar pentru care fericirea personală a devenit un pariu ce poate fi incert, aidoma predecesoarei Andreea Raicu.
Iubirea merita pusă pe tapet atunci: Adelina şi Liviu şi-au livrat iubirea printr-un tur de televiziuni, iar vizita la show-ul Oanei şi al meu a avut un moment premonitoriu – întrebat dacă viaţa sa de crai va fi pusă pe „hold”, Liviu a împins scaunul instinctiv, până când a câzut cu zgomot de pe postamentul pe care se afla. Scaun distrus. Prăbuşire monumentală. Divorţ anunţat.
Vigoarea lansării tabloide cu parfum de starletă – vă mai amintiţi când disputa o plasmă la ceas de partaj cu un Vârciu surprins chiar şi el că „viaţa” lui îl folosise ca un lansator către notorietate – nu anunţa cu nimic finalul de divă stilată. Dansatoarea nopţilor piperate din Ibiza, iubita milionarilor străini cu elicopter dar fără acel „miros de bărbat” pentru care Vârciu poate părea infinit mai seducător, Adelina eşuase discret şi trist în rolul de asistentă TV. Rejectată în „finalele pe aparate” de la Un show păcătos şi ieşită discret şi fără succes de pe scaunul aferent emisiunii lui Mihai Morar, ea ajunsese ţintă pentru „băieţii veseli” ai suveicilor nocturne mondene şi număr telefonic căutat intens de fotbalişti semi-rataţi, dar titulari la aşternut. Destinul părea a fi banal.

2262-Pestritu

Ambiţia Adelinei – neaşteptată, nemăsurată – aştepta momentul loviturii: a prins rolul de cititoare de prompter într-o emisiune mondenă şi apoi – paradoxal pentru unii – a plusat decisiv ca parteneră de prezentare a lui Mădălin Ionescu. Cine ar fi crezut că se va rezuma la un rol decorativ, gen „eşti frumoasă, dar taci”, a pariat greşit, pentru că, în umbra celui care ştia meserie, Adelina aduna, precum albina, lecţii. Frivolul monden fusese aruncat la coş când Adelina a completat profesia cu o adorabilă iubire, fără iz financiar. Speak – moldovean simpatic, băiat muncitor – era frumuşelul numai bun de conturat idila curată care a măturat bănuielile trecutului. Adelina părea să fi ieşit la lumină, ca alte fete ale oraşului care şi-au găsit partenerul de „corason” care le adora necondiţionat, orice s-ar fi spus. Totul era în echilibru.
Ceva s-a rupt, la o muchie între ani. Şi unda de şoc s-a propagat pentru câteva luni. Scoasă din joc de postul TV, Adelina Pestriţu suferă o altă reinventare, cu o viteză neobişnuită. Mediul online o descoperă cu voluptate, ca promotoare a unor branduri de modă şi beauty foarte respectabile. Imaginea moderatoarei TV – sexoasă, dar mai degrabă convenţională – se scufundă către un personaj cameleonic, cu ţinute avangardiste. Un păpuşar invizibil pare să o îndrepte către un mare succes online. Orice imagine, intens regizată pentru ca Adelina să pară perfectă, se depărta de realitate.
Şi aici se rupe tot. Pierdut între faldurile ţinutelor avangardiste, Speak – care a rămas băiatul de treabă din spatele lui Alex Velea – a pierdut ritmul. Iar iubirea nu era atât de puternică pe cât încercau să ne convingă fotografiile îndelung studiate. Inimioarele, săruturile, atingerile rămăseseră doar pentru mărirea traficului pe net.
Adelina Pestriţu ţinteşte acum mai sus. Fata de la standul de ţigări din club a schimbat tot – trup, look, iubire, profesie – şi e pregătită pentru următorul pas. Ţineţi-vă bine în scaune! Decolează!


Nunta lui Gabi Cotabiţă, prin ochii îngerilor lui


Mă uit cu atenţie în spatele rochiei sale de seară şi, împreună cu Oana, încercăm să-i zărim aripile. Dincolo de uşa închisă se aude zgomotul unei fericiri care era atât de sus, încât ar fi putut să nu fie atinsă. E nunta tatălui ei, Gabriel Cotabiţă, omul care l-a convins pe Dumnezeu să arate tuturor că El există! Eliza este la poartă, ca un fel de Sfânt Petru post-modern, aşa cum a fost – înnebunită de durere şi speranţă cât un fir de aţă – la uşa rezervei de spital în care Gabi a plutit între viaţă şi moarte, până când strădania ei – a surorilor sale, a bunicii lor, a Alinei ce avea să fie de azi soţie – a făcut ca el să se întoarcă. Şi lor, acestor femei extraordinare, să le crească aripi. Până atunci, pănă la clipa colapsului, Gabi fusese cel care avea aripi, aripi de star sub care le-a crescut, chiar şi când alergarea după împlinire şi succes l-a ţinut prea ocupat. Accidentul, Trecerea, au făcut ca Gabi Cotabiţă să devină obiectul lor de adoraţie şi protecţie. Eliza a ajuns să fie privită în lume chiar şi cu pizmă, pentru că noi, ceilalţi, nu ne mai putem permite să rupem bucăţi din viaţa lui Gabi ca pe vremuri şi CINEVA trebuie să ne spună când să-i dăm pace. Şi asta nu place. Ele, fetele, au devenit gestionarele emoţiei uriaşe care se naşte când Gabriel Cotabiţă îşi face apariţia. Ele, împreună, au născut un concert, Gala Chapeau, un superlativ al calităţii şi un rai al lacrimilor de fericire, cum nu mi-a mai fost dat să fiu părtaş.
Intrăm în sala nunţii Alinei şi lui Gabi şi se simte, de undeva de sus sau din centru, dinspre suflet, un fel de exaltare din partea a sute de prieteni care au simţit nevoia de a fi martori la momentul în care Gabi – sclipitorul, Scorpionul, sentimentalul, sensibilul, rebelul – îşi certifică Schimbarea. Căsătoria lui cu Alina, femeia care-i „acolo când îngerii dorm”, este reverenţa lui în faţa esenţei vieţii: iubirea. Care, vedeţi, nu e musai să vină – învingătoare, copleşitoare – musai la 20, 30, 40 de ani, ci şi la 60! Un rând lung de prieteni care le şoptesc cuvinte Alinei şi lui Gabi este vegheat, discret şi oarecum nerăbdător, de un alt înger. Milena, sora geamănă a Elizei. Nu strică plăcerea nimănui, dar şopteşte: „Trebuie să meargă la masă să se odihnească, stă de prea mult timp în picioare.”. Ni se întâmplă deseori să nu înţelegem că Gabi Cotabiţă pare a fi construit acum din altceva – o structură diafană, infinit mai sensibilă, cu care trebuie să te porţi cu un alt gen de preţuire. Uităm chiar şi faptul că, dacă ar fi existat tirania pronosticurilor medicale, nu eram la nuntă, ci la priveghi. Gândul îngerului Milena se împlineşte în cele din urmă. Pe nevăzute.
Spre miezul nopţii, o femeie cu un mers apăsat de ani şi încercări, mă prinde de mână. Trăsăturile îi trădează identitatea. Se spune că, îndeobşte, fiii seamănă cu mamele. „Sunt mama lui Gabi. Vă mulţumesc că aţi avut grijă de el atâţia ani!”. O îmbrăţişăm, având în memorie imaginea zilnică, de pe holurile Spitalului de Urgenţă, când, împreună cu fetele, formau un fel de stat major al luptei lui Gabriel Cotabiţă pentru viaţă. Îi simţi infinita fericire, tradusă prin dorinţa de a spune tuturor celor din sală un Ceva ce dorea de ani de zile să ne spună. Dar nu aparuse încă prilejul Divin de a ne aduna toţi la un loc.
Aceste femei minunate l-au privit direct în ochi pe Dumnezeu şi l-au întrebat dacă e momentul să-l ia pe Gabi. Şi El l-a lăsat, tocmai pentru a ajunge noi să înţelegem toate acestea. Şi nu, nu i-am văzut niciuneia aripile de înger. Deşi, deseori, am simţit briza zbaterii acestora. Miracolul.

icoana-nunta


Tamara Buciuceanu, Gyuri Pascu şi compromisul care ucide


Acutele vocii de soprană ale Tamarei Buciuceanu Botez au, la telefon, nuanţe de profundă disperare. Vivacitatea emblematică a singurei artiste decorate de statul român, Casa Regală şi Academia Română s-a scufundat într-o stare vecină cu infarctul. E greu de conceput, pentru un om care a străbătut peste vremuri cu decenţă în viaţă şi excelenţă pe scenă că undeva, din tenebrele Facebook-ului, o entitate avidă de publicitate ieftină poate născoci un titlu care sugerează că ea a fost chemată la DNA. E un atac la bunul simţ peste care nu poate trece.

„De ce să-mi facă cineva rău dacă eu, în viaţa mea, nu am deranjat pe nimeni?”.
Răspunsul e… tăcere.

61472633

O lume neagră, oribilă, fără formă şi fără fond, lipsită de minime nuanţe de respect sau de criterii valorice, ne atacă zilnic creierul pe reţelele de socializare şi oameni iluştri nu pot concepe că minciuna poate face, astăzi, bani din orice enormitate. Fără urmări. O ascult pe Tamara Buciuceanu Botez, care îmi face periodic bucuria de a-mi spune gândurile, şi nu ştiu să fi auzit-o vreodată atât de dezamăgită de fundătura în care a ajuns lumea.
E terifiant: aceeaşi sufocare sufletească am văzut-o în ochii lui Marin Moraru şi în lacrimile, ca un bisturiu pe suflet, de pe faţa lui Sebastian Papaiani, în 2016, înainte de a pleca amândoi. Aceşti oameni minunaţi nu au nicio vină că nu s-au putut adapta la jungla infectă în care trăim, ci noi – chiar şi cel care vă scrie – avem vină că nu am ştiut să refuzăm să coabităm mediatic cu compromisul care ucide.
De ce ucide?
Întrebaţi familia lui Gyuri Pascu de ce ucide. Legendarul divertis a ales să-şi caute regăsirea în culte străine care ni se par bizare – şi chiar fatale pentru el – nu pentru că ar fi fost o fire slabă şi uşor de păcălit. Agresiunea mediatică a unui jurnalist l-a dus, spune soţia, la accident vascular cerebral. Iar Gyuri a sperat că soluţia este să taie cât mai multe legături cu o realitate care-l rănea, până când a ajuns să nu mai creadă în ceea ce îi putea salva viaţa. Copilul din Gyuri Pascu a visat că există şansa de a trăi frumos şi că sufletul poate vindeca orice. Dreptul de a trăi şi de a crede în ceva ce-i hrăneşte existenţa este indiscutabil. Ca şi sfârşitul – prin abandonarea crezului în medicină –, care este grăitor. Dar accidentele „de parcurs” care l-au adus pe Gyuri aici nu spun nimic? N-ar trebui să ne intereseze, în măsura în care ne-ar putea ucide şi pe noi?
Acest gând nu va stărui în mintea fiecăruia mai mult de un minut, două. Sau poate chiar mai mult, în sufletul oamenilor care au dăruit atât de mult lumii, – ca doamna Tamara, Gyuri sau nenea Papaiani – şi zilnic îi roade că nu mai văd binele de rău. Aşa se naşte şi boala… Majoritatea va rămâne captiva celor două minute de spaimă şi apoi gata – o nouă poveste televizată le va subjuga mintea.
Aşadar, să nu mai căutăm să-l invocăm pe Dumnezeu când mor mai mulţi oameni însemnaţi deodată. Că nu El îi ia, ci noi îi dăm. Şi dacă tot ne imaginăm, prin pagini de ziare, plutoane de execuţie, să nu uităm să ne privim în oglindă. Avem cumva vreo puşcă în mână?

14756565715484a50b