Arhive etichetă: cristi-brancu

Incredibila aventură în lumea diamantelor, cu Kara!

Amintirile au o strălucire dacă se reflectă în faţetele unui diamant. Ea, femeia vieţii tale, este un diamant. Trebuie să o ocroteşti, să o faci să strălucească şi să-i aduci aminte mereu de ce este, ca orice diamant, unică.
Peste câteva zile, vor fi zece ani. Da, chiar zece ani de când, în faţa lui Dummezeu, la Ierusalim, ne-am căsătorit. Şi au urmat zece ani în care iubrea s-a şlefuit, ca o piatră preţioasă mereu pusă în lumină.
Vreau să pregătesc ceva special. Iar aici, soarta îţi scoate mereu în cale oamenii care să facă totul strălucitor. Totul e să-i vezi.
L-am văzut şi l-am apreciat pe Husseyin Kara. Artistul diamantelor. Am aflat de la Denisa Nechifor că povestea lui începe acum 30 de ani într-o manufactură de bijuterii, fără tehnologie evoluată, unde mâinile făureau arta. A ştiut că bijuteriile vor fi întotdeauna o podoabă de nepreţuit, dar şi o investiţie sigură, aşa că a decis să aducă aceste simboluri ale prieteniei în ţările europene.
Astăzi, Huseyin este proprietarul celui mai mare showroom de diamante din Romania, Kara Diamond. Situat în vecinătatea parcului Kiseleff, pe strada Ion Mincu, într-o clădire ce păstrează amintiri din perioada interbelică.

O întâlnire cu Huseyin în atelierul său nu este nici pe departe genul de meeting în care cineva îţi vinde ceva şi atât. Orice om are energia sa, piatra care-i aduce efecte pozitive în viaţă, iar un diamant, bunăoară, nu e ales dacă e mare, mic, scump sau ieftin. El trebuie să fie pe potriva sufletului celei sau celui care îl poartă. Husseyin Kara te ajută să alegi forma, greutatea, culoarea – amănunte fascinate AICI – şi apoi, alegerea tăieturii.
Important? Foarte. E un element definitoriu în desăvârşirea frumuseţii diamantului. Degeaba avem un diamant frumos din punct de vedere al culorii, mărimii şi al clarităţii dacă este tăiat şi şlefuit greşit.
Uite cum se face!

Preţul corect al diamantului este ales folosind ca sistem de referinţă Rapaport list, documentul internaţional destinat comercianţilor de diamante. Amănunte aici.

O aventură în lumea strălucirii. Mulţumesc pentru iniţiere!

Ilie Năstase, între alcoolemie şi puşcărie. Dar cu puţină omenie.

Cine nu-l iubeşte pe Ilie Năstase, nu pricepe că nimic nu a mişcat mai mult lumea asta către strălucire, excelenţă, exemplu personal decât GENIUL. Iar geniul nu poate fi decât nealiniat, capricios, rebel.
Ilie Năstase refuză să se îmblânzească, chiar şi când a trecut de 70 de ani, şi, după cum spun toate fostele/actualele consoarte, cât va mai respira pe pământ. Ilie a redefinit un sport, l-a dominat, i-a dat viaţă aşa cum a fost – copil capricios, dar mereu creativ.
Un geniu are propria interpretare despre noţiunea de REGULĂ.
Liniile care despart această lume de haos sunt la fel de importante ca şi geniul. Iar creaţia capătă finalitate atunci când regula şi ideea genială se respectă reciproc.
Îi va fi foarte greu unui geniu să coexiste într-un loc în care există însă o voluptate extraordinară a doborârii la pământ pentru orice persoană publică, ce s-a ridicat mult deasupra semenilor.
A greşit Ilie Năstase când a condus sub influenţa alcoolului? CLAR. Legea e aceeaşi pentru toţi şi atâtea crime se petrec pe şosele (ca să nu amintim momentul cumplit în care şoferul de dubă a omorât nouă oameni, pentru că era live pe Facebook), încât toleranţa trebuie să rămână la nivelul zero.
E limpede că Ilie Năstase a fost un contravenient incomod? Mai mult ca sigur. Există o lungă istorie de gesturi recalcitrante, când ceva îl incomodează – de la trasul de păr al soţiei până la agresarea vreunui papaprazzo de ocazie.
Dar suntem SIGURI că, aidoma cazului Boureanu, gestul reprobabil al lui Ilie nu a avut la origine abordarea deseori provocatoare a unor agenţi de poliţie, când întâlnesc celebrităţi în stare de ebrietate?
Ce-o fi făcut Ilie de a trebuit să fie culcat pe asfalt, cu cătuşe?
Da, da, ştim, procedurile sunt sfinte.
Şi Ilie e la fel de pământean ca poliţistul.
Gradul de general nu-l scuză. Dar când un şofer bănuit ca e băut doreşte să fie testat în altă parte decât strada, se lasă mereu cu cătuşe?

Şi apoi: suntem siguri că Ilie Năstase a fost informat cu exactitate despre pedeapsa sa? Pentru că eu nu cred că e atât de inconştient încât să i se spună că are suspendat orice fel de persmis şi să se suie pe scuter a doua zi.
Să fie dosar penal. Ok. Să vorbim de puşcarie. Ok.
De ce? Pentru că ne place.
Dar să nu uităm că Şerban Huidu nu a făcut o secundă de detenţie, deşi a trimis în ceruri trei oameni.
Ilie e o pată de culoare într-o lume în care graniţele de orice fel sunt tot mai des delimitate cu garduri electrificate.
Să-l pedepsim, dar să nu uităm ce a adus lumii, în clipa în care vom dori să exagerăm.
Dar oare putem?

Cum mi-a schimbat viaţa Cristian Ţopescu

Cristian Ţopescu a plecat către cele sfinte. O părticică din sufletul meu a plecat, o dată cu el, pentru că…
…îmi va lipsi ora 12, din fiecare aniversare a mea, de 25 de ani, când, cu exactitatea sa de metronom, maestrul Ţopescu mă suna, îmi ura toate cele bune cu vivacitatea lui minunată, şi mă simţeam mândru, pentru că “M-a sunat Cristian Ţopescu”
…îmi va lipsi martorul şi motivul pentru care am intrat în media. Am avut norocul să stau lângă el, pe la 10 ani, pe vremea când fusese îndepărtat de la TVR şi era vocea meciurilor Stelei de pe Ghencea. Lângă zeul Ţopescu, stătea un copil cu un caiet mare, cât el. Îl urmărea şi nota ceva, despre meci. Note de copil. Atunci s-a născut cel care mă vedeţi azi la TV.
…îmi va lipsi reperul care mă convingea că, într-o lume de stridenţe mediatice, drumul decenţei, valorii nu trebuie niciodată abandonat. “Ştii ce e important, Cristi, în viaţă?”. L-am citat deunăzi în direct… “Dozajul efortului! Lumea trebuie să spună “Uite-l pe X” şi nu “Iar apare X”.
…îmi va lipsi acel exemplu incredibil de emoţie transmisă la TV – şi ce e televiziunea altceva decât emoţie? – în marile momente pe care le-a comentat. Nimeni mai bine ca el.
…îmi va lipsi sufletul deschis, familist, care şi-a iubit copiii cu toată puterea şi care nu uita niciodată să mă întrebe, ca un unchi sfătos, despre Oana, despre Tudor. Despre ce e mai frumos în viaţă.
…îmi va lipsi amintirea unei cine la care m-a invitat, acum 13 ani, după ce scrisesem o pagină frumoasă de carte despre el, alături de Christel, şi în care construiam gânduri despre o lume mai bună.

Nu pot fi precum Cristian Ţopescu. Nu pot avea memoria şi precizia lui uluitoare, cu care m-a uimit şi la ultima noastră întâlnire, în noiembrie 2017, cu ocazia lansării cărţii realizate împreună cu Horia Alexandrescu.
Adeseori am uitat să-l sun exact de ziua lui. Ci cu o zi înainte sau după. În 2018, nu am uitat. L-am găsit la fel de amabil, dar cu o voce mult mai pierită. M-am gândit că era o oră nepotrivită. Dar vremurile sunt nepotrivite.

Pleacă prea mulţi, prea buni.

Gheorghe. Şi ocazia în care înţelegem că pierdem, de fapt, totul.

Nu scriu aceste rânduri pentru cel care ar trebui să le citească. Era Andrei Gheorghe, e în continuare Andrei Gheorghe pentru cei cărora le-a schimbat viaţa în vreun fel. Nici măcar nu mă adresez lumii cu speranţa că se poate întâmpla ceva bun, ceva mai înalt. Cei ce vibrau cu el se vor regăsi, cei ce nu vibrează nici măcar nu vor citi. Acesta este motivul pentru care scriu mai multe pentru sufletul meu.
Curg amintirile despre Andrei Gheorghe. Curg omagiile. Cu mai mult patos de la cei care l-au tratat cu sictir. Eu… Aş putea să-mi amintesc salutul camaraderesc, zâmbitor, când ne-am intersectat acum câteva luni. Sau admiraţia cu care i-am privit, într-un week-end petrecut împreună la Arsenal Park Orăştie, dragostea părintească cu care avea grijă de copiii soţiei sale, Petruţa. Sau faptul că, acum zece ani, nominaliza Agentul VIP ca una dintre emisiunile sale preferate. Nici măcar momentul în care eram ochi în ochi, cu venele umflate la gâtlejuri, la Premiile VIP, el ţipând: „Eu nu am să mai urc pe scenă, câtă vreme e aici şi jigodia aia coruptă!”. Un tip din zona de business, cu care avea ceva personal. Diplomaţia a salvat momentul.
Acestea rămân la mine. Aşa cum a oferit multor oameni amintiri la extreme.

Vorbesc acum despre ceea cum arată această lume şi înainte, şi după ce a plecat Andrei. Un tablou al felului în care această lume se duce naibii. Nu am fost de acord cu multe idei ale lui Gheorghe – şi cel mai tranşant pe tema raportului lui cu Dumnezeu şi cu preoţii -, dar spiritul liber, profund democratic, mă făcea să-l ascult şi să polemizez, în gând sau cu voce tare, în funcţie de prezenţa lui. Aceasta este splendoarea existenţei noastre, iar absenţa ei l-a măcinat până la moarte pe Andrei Gheorghe. Priviţi în jur şi înţelegeţi de ce el era izolat şi a privit posibila colaborare cu Marina Almăşan ca un „balon de oxigen”. Era o posibilă ocazie de a difuza păreri care, chiar dacă nu ne plac, simpla dezbatere ne face să mergem mai departe, minţile să lucreze, ideile să se nască. Lumea să crească. Trăim momentul în care părerea contrară naşte duşmănie, aşa că e mai simplu să stăm în „bula” noastră şi să credem că avem dreptate. Jurnalismul părerilor contrarii dispare. Indiferent cât de extrem şi belicoase ar fi ideile – şi Andrei „îngroşa” doar pentru a sublinia efectul -, de o părere altfel nu mai e nevoie, pentru că ura e mai importantă decât „audiatur et altera pars”. Gheorghe nu mai avea loc, pentru că suntem în zona în care, în numele democraţiei şi dezbaterii de idei, toată lumea alege să vorbească de una singură. Incomodul, răul Gheorghe nu era plăcut. Televiziunea adoră oamenii frumoşi, care ascultă cuminţi de comenzi venite din cască sau de pe whatsap, în direct.
Câte spirite libere mai sunt în direct? Ei bine, atâtea câte sunt, ajung să fie demonizate.
Gheorghe a fost un tip care a greşit sau a avut dreptate. A fost generos sau egosit şi nemilos. Arogant sau pâinea lui Dumnezeu. Dar VORBEA, spunea ce crede.
Asta e tot ce am pierdut. Între noi fie vorba – repet, nu putem schimba nimic în lumea asta cu ce scriu – ceea e pierdem e, de fapt, totul.

Există fericire? Ce răspunde Catrinel Sandu…

Ce are ea şi nu am eu…
Ceva trist şi abisal se naşte în sufletul şi ochii acestei femei atunci când dragostea oferită cu linişte, frumuseţe, cochetărie e umbrită abrupt de certitudinea că „el” a uitat-o, căutându-se în braţele altei iubite.

Refren trist – întrebare fără răspuns… Care devine mai mult decât dureroasă, atunci când se repetă în viaţa ei. E oare faptul că tu, ca femeie, aprinzi scânteia inimii pentru bărbaţi fermecători, pe care nu-i desluşeşti sufleteşte până la capăt? Sau tot tu – căci în tine vei căuta vina mereu – greşeşti când transformi pasiunea într-o flacără de veghe caldă, constantă, perenă. Iar el, plicitist de binele cotidian, o ia razna şi uită de copii, de fericirea zilei dintâi. Nesigur pe el, prea sigur pe tine.

Povestea fetei bune, pe nume Catrinel Sandu, se repetă. Nu a fost niciodată femeia nebuniei în iubire, iar relaţiile ei au avut mereu parfum de căsnicie. O dată a ratat altarul, împotriva oricăror aşteptări, iar când relaţia cu Lucian Viziru era în colaps, o vară toridă îl regăsea pe el în cearşafurile Nicoletei, cea mai bună prietenă a ei. Poate că firile artistice sunt imprevizibile, şi-a zis Catrinel, aşa că a văzut fericirea până la adânci bătrâneţi în parcursul liniar şi serios al lui Gabriel Trifu. Renunţănd la tot – pentru că ea, Catrinel, a trăit şi vibrat prin televiziune şi dans în România. Şi a plecat acolo unde nu era nimeni şi trebuia să convingă ceea ce românii preţuiau deja. A meritat? Pentru copii? Pentru familie? Dar a meritat pentru amanta care avea să apară şi să nu se sfiască să producă marea sfidare!

Căci există mai mare sfidare în căsnicie decât tu, ca amantă, să o suni pe soţia amantului tău şi să o anunţi că este „ştirea zilei de ieri”!

Profilul de băiat de treabă al lui Trifu a fost minat definitiv de povestea amantei, iar acest lucru nu e o surpriză pentru femei. Bărbaţii, cei mai mulţi dintre ei, refuză cizelarea genei de vânător din comuna primitivă. O amantă e semn de „şmecherie”, de „cojones”. Trifu, ca om, nu e o ştire. E un caz banal.
Dar ce şanse sunt pentru ideal, pentru imaginea publică a posibilei iubiri curate care să treacă peste ani? Mai există modele la nivel public? Catrinel era printre puţinele pilde rămase. Ce pot gândi femeile cu credinţa în fidelitate? Are rost să crezi?
Există fericire până la capăt?
Continui să strig: există! Dar pe Catrinel nu ştiu dacă o mai pot convinge…

O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I

O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era “Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca “Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La “Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.

Viaţă şi neant cu Cristina Stamate

Nu i-ar fi plăcut să zăbovim prea mult pe acest subiect. Tristeţea cehoviană din profunzimea privirii ei era dublată, după o clipită, de explozia umorului ei cu sclipiri de geniu. Ar fi vorbit, pentru câteva clipe, despre moarte – pe care a privit-o în ochi şi când o lua peste picior în vorbele şi scrierile sale, şi când a ales să încheie socotelile cu această lume, fixând-o pe ea, pe moarte, în găvane, până când a plecat către lumea mai bună pe care o merita.

Ar trebui acum, la despărţire, să depănăm, ca un fel de provizie pentru vremuri grele, vagoane de bancuri – mai toate fără perdea – de genul celor pe care le-am împărtăşit, fluvii de superlative pentru felul UNIC în care scria. Si râuri de zâmbete pentru sinceritatea dezamantă a apariţiei sale, deşi – apropiaţii ştiu – a fost o statuie de discreţiei în privinţa viecii personale, scoase complet de pe lista norocoşilor în amor.

A ales şi a cules tot ceea ce putea lumina viaţa, oricâte corabii s-ar fi înecat la orizont, şi a tras de sine şi prin sine orice urmă de tristeţe a femeilor hopa-mitică, pentru că numai asta o făcea să creadă în ziua de mâine, cu un bun simţ aproape fatal în ziua de azi.

Am preţuit-o, cu toţii, prea puţin. Am privit prea puţin către noi, ascultând-o. Am luat zâmbetele ca atare, fără lecţiile lor de viaţă. Noi am pierdut.

Dar zgomotul de fond e asurzitor, drumul fără întoarcere, aşa că numai noi, cei ce am iubt-o, vom mai spune:
“Cum ar fi fost lumea de privit prin ochii Cristinei Stamate?”
Ca o eternă aniversare…

Un moment de aur cu Olga Tudorache! Mai ţii minte, Tudor Chirilă?

Azi ne despărţim de o personalitate uriaşă. Olga Tudorache. Ce mă leagă de ea? Aniversarea ei de 70 de ani. Moment de aur! Mulţumesc, doamnă Olga…

„S-a întâmplat în noiembrie 2004, când criticii de teatru, Ion Cocora şi Ioan Cristescu, mi-au propus să o sărbătorim pe Olga Tudorache la o ediţie lunară a premiilor „VIP”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Era o şansă uriaşă – „Te urăsc că ai avut-o, eu am căutat-o ani de zile” , a spus cu voce joasă Mihaela Rădulescu -, în care, sincer, nu am crezut.

Mi s-a părut că responsabilitatea demersului premiilor nu putea compensa frivolitatea noastră gazetărească, pe care o personalitate atât de mare şi de introvertită ca Olga Tudorache avea toate motivele să o respingă. Simţeam că marea doamnă nu are nevoie de omagiul nostru pentru a trăi cu nostalgie şi emoţie această sărbătoare.

Nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu o cunoşteam cu adevărat pe doamna Olga. Că dincolo de imaginea atât de austeră a marii actriţe, se află un om sufletist, jovial, chiar ludic, şi care avea nevoie de recunoaşterea societăţii la aniversară.

Olga Tudorache a consimţit să vină şi, când a confirmat, norocul ne petrecea. Eram avertizaţi: tot ceea ce îşi va dori doamna Olga erau aplauzele publicului, aidoma deceniilor dedicate scenei. O văzusem la gala prietenei Eli Lăslean, la care spusese, cu geenrozitate, un „Mulţumesc” pe scenă. Nu mă aşteptam să primesc mai mult. Ba chiar, la un moment dat – când afluenţa incredibilă de invitaţi ne-a determinat să întârziem 45 de minute! -, mă simţeam îndreptăţit să primesc o maliţie maiestuoasă de la doamna Olga. Dar, repet, nu o cunoşteam… Două sute de oameni s-au ridicat şi i-au oferit Olgăi Tudorache exact acel număr de minute de aplauze pe care îl merita. Multe, entuziaste.

În loc de „Mulţumesc”, Olga Tudorache a liniştit asistenţă, a scrutat sala: „Unde-i Tudor Chirilă?”. Am uitat să vă spun că, în aceeaşi seară, spectacolul Chiriţa of Bârzoieni lua premiu pentru inovaţie în teatru, cu Iarina demian şi fiul Tudor, de faţă. N-am uitat însă să vă spun că Tudor nu era în sală. Acesta este fix momentul în care îi şoptea Mihaelei Rădulescu versurile de pe următorul disc. Şi n-auzea absolut nimic, deşi strigam cu toată puterea la microfon. Simţeam că momentul se pierde…, dar Tudor apare pe uşă, adus pe sus. A intrat curat ca un prunc, căci nu ştia nimic despre emoţia uriaşă a clipei. Lumea îl împingea către scenă şi nu înţelegea de ce. Mă priveşte surprins, dar domana Olga nu ne mai dă timp:
„Vreau să vă spun că am văzut A douăsprezecea noapte la Teatrul de Comedie şi Tudor Chirilă interpretează cel mai bun Malvolio pe care l-am văzut în viaţa mea!”.
În viaţa ei!

Tudor se pierde pur şi simplu. Durul are ochii în lacrimi, în timp ce ia mâna zeiţei şi o sărută ca şi cum ar fi fost a mamei sale. Lacrimile nu-l lasă să coboare de pe scenă şi aproape că se prăbuşeşte de pe scări.
Atunci, acolo, Tudor Chirilă a aflat că a reuşit.”

Fragment din volumul meu, 12 personaje în cautarea unui destin, Editura Cuvantul, 2005

Tratamentul Madonnei, o descoperire cool la Cosmetics Beauty Hair! Incepe joi!

Dragi prietene, avem cateva stiri excelente, pentru toti cei care doresc sa fie in avangarda industriei beauty, folosind cele mai noi si mai cool metode de infrumusetare.
Cosmetics Beauty Hair, evenimentul numarul unu din domeniu de 23 de ani, are 130 de expozanti (suntem si noi acolo!), chiar si din Bulgaria,  Italia, Lituania, Moldova, Polonia si Turcia. Amanunte, AICI
Iata surprizele editiei!

– tehnologii pentru remodelare corporala si rejuvenare faciala non-invaziva.
– tratamente estetice de ultima generatie pentru fata, gat si corp, destinate: diminuarii celulitei, reducerii circumferentiale, elasticitatii cutanate, tonusului muscular, reducerii ridurilor si tratarii cicatricilor post-acneice.

– tehnologii eficiente superioare in generarea de colagen nou si fibre de elastina, lipoliza, remodelarea colagenului pentru strangerea pielii si crearea de noi capilare pentru a reinnoi fluxul sangvin.
– Metode ce poarta nume cu notorietate, cum ar fi „tratamentul Madonnei” – este una dintre cele mai noi metode de combatere a efectelor trecerii timpului asupra tenului. Se concentreaza pe riduri profunde, piele imbatranita, acnee, pete de pigmentare, cearcane, elasticitate si volum piele.
– cele mai avansate tehnologii non-laser de refacere a tesutului cutanat.

– la Romexpo in cadrul Cosmetics Beauty Hair se va prezenta primul sistem hibrid de ingrijire a pielii. Desfășurat in doar 10 minute, sistemul foloseste o tehnologie patentata (Roller-Flex), pe baza unei mini-role ce livreaza imediat rezultatele si are efecte pe termen lung. Tratementul se concentreaza pe curatarea profunda a pielii, hranirea zonei ochilor si umplerea usoara a buzelor.
– ultimele noutati in ceea ce priveste aparatura de epilare definitiva cu laser
– ultimele modele de aparate de bronzat
– cosmetice profesionale pentru ingrijirea: parului si produse profesionale de machiaj.


 Sunteti asteptati si la activitati speciale, cum ar fi:

– Demonstratii de machiaj pentru mirese, cu texturi combinat
– Workshopuri de pedichiura medicala:  sisteme moderne pentru corectarea unghiilor incarnate
– demonstratii cu tratamente pentru par: de intindere naturala a parului ondulat, de intindere rapida a parului si tratamente impotriva caderii parului.
– demonstratii de make-up de ocazie si de make-up artistic (destinat evenimentelor speciale, diferentiandu-se printr-un pronuntat caracter ornamental. Este caracteristic prezentarilor de moda, sedintelor foto profesioniste, se foloseste in baluri pe teme fanteziste sau in entertainment (machiaj de film, teatru, emisiuni tv etc)
– demonstratii de tunsori moderne pentru barbati
– demonstratii de coafuri de ocazie
– introducere in lumea barber shop-ului (frizerie) si explicarea acestei culturi
– prezentari de instrumente pentru frizerie si coafor: foarfece, piepteni, perii de par.
– concurs pentru barbosi
– sfaturi despre cum sa iti intretii barba

Va asteptam! Mai multe, la www.expocosmetics.ro

 

CTP, un biet tată ratat

Vorbim, în public, generic, de „oameni fără inimă”.
Conturul social al acestora este trădat de gesturi aspre, nemiloase, în faţa unor semeni neajutoraţi. Sau de oameni ce nu par să ştie ce e iertarea la ceasul la care aceasta ar fi chiar izbăvirea. Genul de tip oţelit, neclintit, ce ştie să închidă uşa în nas, dar nu pentru a se răzbuna sau pentru a-şi răcori orgoliul rănit, ci chiar pentru că nu poate concepe astfel. Aşa-i realitatea pentru omul fără inimă. Fără resentimente. Doar piatră, nimic viu.

Au fost ani în care admiram precizia de bisturiu a lui Cristian Tudor Popescu. Aciditatea sa proverbială, aspectul iacobin, legenda Daciei bătrâne, conduse în pofida succesului financiar în jurnalism. Legenda, însă, pare că păleşte. Anii nu iartă pe nimeni.

O declaraţie recentă ne pune în faţa a două variante a CTP-ului acestor ani. Ori a devenit manierist şi caută răutatea cu orice preţ, chiar şi iraţionalul, înotând tot mai greu într-o presă agitată, pentru a produce valuri (traduse azi în click-uri pe net). Ori pur şi simplu, luciditatea omului a deraiat într-o zonă ce ţine mai degrabă de nevoia unui psiholog.
Iată exprimarea perfectă a unui om fără inimă:

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”
„Într-o ţară ca Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”

Oribil…
Vi se pare demn de dispreţ? Sincer, nu. Mi se pare doar demn de milă. Lipsa de repere devenise vizibilă la moartea lui Sergiu Nicolaescu, când CTP i-a tras un perdaf exemplar, numai că a făcut-o „cu curaj”, post-mortem, când regizorul nu se mai putea apăra. În timpul vieţii acestuia, tăcuse mâlc.

Acum, e limpede că acest om pierde, astfel, ascendentul său, ca lider de opinie: nu poate da verdicte, pentru că este un om incomplet sufleteşte. Este un tip deştept, deseori sclipitor, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu gândire analitică, fler, chiar cu un verb spectaculos, dar a uitat esenţialul: să-i dea suflet. E un fel de „alien” ce a început să aibă mişcări necontrolate.

Ne-a păcălit pe noi toţi, cei care l-am privit măcar o dată cu fascinaţie – a traversat viaţa fără suflet.
Nu poate fi decât un handicap sufletesc să ştii că binecuvântarea de a fi părinte îţi oferă şansa de a trăi un alt univers de bucurii, de trăiri. Când privesc lumea ce creşte prin ochii copilului meu, ating un prag de fericire pe care banii – vechea obsesie ascunsă a domnului – nu-i oferă. Am cunoscut atâţia oameni bogaţi, dar goliţi sufleteşte pentru că nu au urmaşi, sau dacă-i au, nu au ştiut să-i păstreze lângă ei. Aşa cum ştiu oameni de succes care trăiesc cu pasiune viaţa copilor lor. Chiar bunul prieten al lui CTP, Bogdan Enoiu, este un tip admirabil din acest punct de vedere. L-o fi întrebat, între două backhand-uri, pe Bogdan dacă a devenit tată din profundă nefericire?

Ar fi bine să ştie CTP – dar e prea bine încastrat în proprile păreri – că un copil este chiar IUBIREA. În stare pură. A doua treaptă a ei, după acea iubire pentru jumătatea vieţii, pură, necondiţionată, nespusă şi trăită până la capăt. Iar copilul, cu toate provocările pe care le oferă creşterea sa, maturizează, întăreşte, dă sens şi înţelesuri profunde vieţii. Eu asta trăiesc. Învăţ şi azi lucruri despre mine sau le corijez uman. Copilul este lecţia vieţii mele, după ce profesia îmi dăduse deja tot ce mi-am dorit.

Acest lucru l-ar putea afla CTP chiar de la copilul său. Pentru că, surpriză, chiar este tată! Deşi, cu un asemenea discurs, mi-e teamă că e un rol care-l depăşeşte…