Arhive etichetă: cristi-brancu

Soţia lui Mihai Constantinescu – o lecţie de iubire

Dragostea poate învinge orice?
Până la orice dovadă palpabilă, există oameni-dovezi.
Ea este Simona, soţia lui Mihai Constantinescu. Şi nu există nimeni şi nimic pe această lume care să-i umbrească ferma, uriaşa convingere că Mihai se va vindeca, după ce acel stop cardio-respirator care l-a ţintuit pe un pat de spital in mai 2019.
Zilele trec, doctorii sunt gardienii binelui. Dar în faţa absenţei, de ceva vreme, a unei schimbări, cad pradă iminenţei unui posibil final nefericit. Dar nu, niciodată în faţa Simonei! Dragostea ei se revarsă clipă de clipă. Atunci când îi mângăie faţa cu mir. Atunci când îi pune în rezervă muzica lui, în aşteptarea unui stimul. Da, corpul lui Mihai are mişcări şi ele hrănesc speranţa Simonei.
Simona e o forţă uriaşă, dar liniştită. Aţi fi bănuit ambiţia şi uriaşul sentiment din privirea sa calină?
E o stâncă. Crede, ştie, aşteaptă răspunsul bun şi, chiar dacă acesta întârzie, ştie că sunt atâţia oameni buni care se roagă pentru el. Nu permite nimănui să-i tulbure pacea lui Mihai care, undeva, să află acolo unde negociază cu Dumnezeu motivul pentru care s-ar putea întoarce între noi.
De ce s-ar întoarce? Pentru că o asemenea iubire merită răsplatită. Chiar dacă Mihai va pleca acum sau, cum am dori toţi, peste o sută de ani, am văzut, în lumea asta rea şi acrită, cum arată iubirea.
Pentru că Simona ESTE iubire.

EVENIMENT DE SENZAŢIE LA ROMEXPO! Pregăteşte-te!

Cosmetics Beauty Hair este, de 20 de ani, cel mai important eveniment din România, în domeniul frumuseţii.
Tradiţia trebuie combinată cu elemente noi, moderne, prin urmare, între 26 şi 29 septembrie, în paralel cu expoziţia, se organizează a patra ediţie a Zilelor Internaţionale ale Frumuseţii!
Masterclass-uri, ateliere gratuite şi demonstraţii cu TOT ce este nou în universul Beauty!
E pentru profesionişti, dar şi pentru amatori pasionaţi! Avem de învăţat!
Nu lipsiţi! Ne vedem acolo!

Echilibru şi iubire – de la Carmen Mureşan la Carmen Harra

Ideea că trăim în graniţele unei singure vieţi este doar o chestiune de matematică demografică sau de lipsă de viziune. Inchideţi ochii şi priviţi pe drumul de întors al anilor. Vedeţi? Dumnezeu ne-a dat şansa – poate tocmai în compensaţie pentru gândul frustrant al lui Sartre, că suntem istoria unui final trist previzibil – să succedăm mai multe feluri de a trăi şi de a iubi în decursul singularei noastre serii de respiraţii. Felurile diferite de a trăi nasc nostalgia: pentru unii, imaginea idilică a anilor de adolescenţă fără griji şi cu prietenie necondiţionată, în faţa maturităţii intereselor rapace. Pentru alţii, gândul irepresibil al tinereţii, cu avântul şi patosul ei, când crepusculul vieţii îşi arată limitele.
Există însă şi ceva mai mult. O forţă interioară uriaşă care le permite unora să trăiască existenţe cu totul diferite, ca o redefinire majoră a vieţii, legate doar de sentimente ce nu mor. In termenii lumii moderne, se numeşte reinventare. Mai exact, o nebunească aruncare de zaruri la ruleta destinului. Curaj la superlativ. De câte ori nu v-aţi surprins scrutând viitorul, de teama schimbării. Suntem în ţara în care modificările fundamentale în viaţă – alt oraş, altă meserie – nu se poartă. Se pune la încercare instinctul de conservare şi… atât. La noi, mămăliga nu prea face explozie.
Să trăieşti succesul, schimbând totul? O chestiune de guvernare divină! şi motivul pentru care îi admir pe cei care au făcut-o.
Carmen Harra este printre cele mai fabuloase modele, la ora pariurilor de viaţă. Martorii anilor ‘80 o reţin ca o voce impusă în muzica românească. Carmen Mureşan. Trio Expres a fost brandul pe care Carmen l-a condus cu pasiunea cu care a crezut mereu că vocea este menirea vieţii ei. Chemarea pentru care merita orice sacrificiu. Si în anii în care muzica uşoară a fost liderul inimilor melomane, Carmen Mureşan a avut parcursul său bine conturat. O plăcere irepresibilă o făcea să se apropie de divinaţie, de talentul de a căuta viitorul în semne, dar nu părea a fi decât o pasiune ce colora ceasurile de relaxare. Decembrie 1989 ar fi trebuit să aducă un atu în plus pentru o Carmen Mureşan cu trup apetisant.
Istoria avea să se scrie altfel. Temeliile noii industrii a show-business-ului au fost aşezate pe trupul sugrumat fără rost al muzicii uşoare şi zeci de cariere, zeci de voci perfecte au ajuns în faţa unui spectrului incredbibil al finalului, în plină tinereţe. In sufletele a generaţii excepţionale de artişti s-a născut frustrarea incapacităţii de a înţelege ceea ce nu era de înţeles şi nu foarte mulţi au avut forţa uriaşă de a găsi drumul. Reinventarea. Calea de a fi ascultaţi şi difuzaţi si în noua eră.
Unicitatea lui Carmen este că, înainte ca această revoluţie să frămînte atâtea vieţi, cu o uimitoate, intuiţie, a putut să schimbe TOT.
Tara. Profesia. Limba. Statutul social. Averea. Numele!
Cea mai radicală schimbare de destin.
Curajul nebunesc din “Totul sau nimic” a învins, pentru că a fost iubire, a fost încredere, a fost devotament.
Umărul ferm şi iubitor al unui bărbat de succes care a divinizat-o a fost doar imboldul pentru ca visele muzicale ale lui Carmen Mureşan să fie puse în cui şi cealaltă Carmen, Carmen Harra, să explodeze, cu îndrâzneţele viziuni despre viitor. O Americă întretăiată de milioane de idei, dar cu aceeaşi obsesie pentru karmă şi destin. Adică un teren fertil pentru un spirit viu, ale cărui previziuni au adus-o lângă Hillary Clinton şi alte personalităţi ale Panteonului american. Carmen, artista care bătea mii de kilometri pentru a cânta publicului din România pe orice scenă, poate privi orizontul la New York sau în Florida, de la fereastra propriului succes.
Umbra a venit atunci când soţul a plecat mult prea devreme către cele sfinte, iar fericirea, cercul perfect s-a rupt… Pentru totdeauna, căci Carman nu şi-a mai refăcut viaţa. Dar încercările sunt date pentru a fi împărtăşite – ea poate vorbi acum despre iubire şi despre împlinire, atât din perspectiva celui care a avut-o, cât şi din cea a celui care ştie ce poate pierde.
Intre alb şI negru, Carmen Harra a atins echilibrul şi, pentru a fi completă, se întoarce, ca o joacă, la muzică. Ajunsă astăzi pasiunea care dă culoare vieţii.
Lecţia acestei vieţi este grăitoare – înainte de a da verdicte în privinţa destinului nostru, suntem siguri că am scurtat orizontul şi nu am îndrăznit să mergem până la capăt? Avem idee daca nu cumva nu am avut curaj să ne găsim împlinirea în nebunia de a schimba tot? Nu cumva nu l-am întrebat suficient pe Dumnezeu dacă ne este îngăduit să visăm şi imposibilul?
Totul stă doar în mâinile noastre.

Incredibila aventură în lumea diamantelor, cu Kara!

Amintirile au o strălucire dacă se reflectă în faţetele unui diamant. Ea, femeia vieţii tale, este un diamant. Trebuie să o ocroteşti, să o faci să strălucească şi să-i aduci aminte mereu de ce este, ca orice diamant, unică.
Peste câteva zile, vor fi zece ani. Da, chiar zece ani de când, în faţa lui Dummezeu, la Ierusalim, ne-am căsătorit. Şi au urmat zece ani în care iubrea s-a şlefuit, ca o piatră preţioasă mereu pusă în lumină.
Vreau să pregătesc ceva special. Iar aici, soarta îţi scoate mereu în cale oamenii care să facă totul strălucitor. Totul e să-i vezi.
L-am văzut şi l-am apreciat pe Husseyin Kara. Artistul diamantelor. Am aflat de la Denisa Nechifor că povestea lui începe acum 30 de ani într-o manufactură de bijuterii, fără tehnologie evoluată, unde mâinile făureau arta. A ştiut că bijuteriile vor fi întotdeauna o podoabă de nepreţuit, dar şi o investiţie sigură, aşa că a decis să aducă aceste simboluri ale prieteniei în ţările europene.
Astăzi, Huseyin este proprietarul celui mai mare showroom de diamante din Romania, Kara Diamond. Situat în vecinătatea parcului Kiseleff, pe strada Ion Mincu, într-o clădire ce păstrează amintiri din perioada interbelică.

O întâlnire cu Huseyin în atelierul său nu este nici pe departe genul de meeting în care cineva îţi vinde ceva şi atât. Orice om are energia sa, piatra care-i aduce efecte pozitive în viaţă, iar un diamant, bunăoară, nu e ales dacă e mare, mic, scump sau ieftin. El trebuie să fie pe potriva sufletului celei sau celui care îl poartă. Husseyin Kara te ajută să alegi forma, greutatea, culoarea – amănunte fascinate AICI – şi apoi, alegerea tăieturii.
Important? Foarte. E un element definitoriu în desăvârşirea frumuseţii diamantului. Degeaba avem un diamant frumos din punct de vedere al culorii, mărimii şi al clarităţii dacă este tăiat şi şlefuit greşit.
Uite cum se face!

Preţul corect al diamantului este ales folosind ca sistem de referinţă Rapaport list, documentul internaţional destinat comercianţilor de diamante. Amănunte aici.

O aventură în lumea strălucirii. Mulţumesc pentru iniţiere!

Ilie Năstase, între alcoolemie şi puşcărie. Dar cu puţină omenie.

Cine nu-l iubeşte pe Ilie Năstase, nu pricepe că nimic nu a mişcat mai mult lumea asta către strălucire, excelenţă, exemplu personal decât GENIUL. Iar geniul nu poate fi decât nealiniat, capricios, rebel.
Ilie Năstase refuză să se îmblânzească, chiar şi când a trecut de 70 de ani, şi, după cum spun toate fostele/actualele consoarte, cât va mai respira pe pământ. Ilie a redefinit un sport, l-a dominat, i-a dat viaţă aşa cum a fost – copil capricios, dar mereu creativ.
Un geniu are propria interpretare despre noţiunea de REGULĂ.
Liniile care despart această lume de haos sunt la fel de importante ca şi geniul. Iar creaţia capătă finalitate atunci când regula şi ideea genială se respectă reciproc.
Îi va fi foarte greu unui geniu să coexiste într-un loc în care există însă o voluptate extraordinară a doborârii la pământ pentru orice persoană publică, ce s-a ridicat mult deasupra semenilor.
A greşit Ilie Năstase când a condus sub influenţa alcoolului? CLAR. Legea e aceeaşi pentru toţi şi atâtea crime se petrec pe şosele (ca să nu amintim momentul cumplit în care şoferul de dubă a omorât nouă oameni, pentru că era live pe Facebook), încât toleranţa trebuie să rămână la nivelul zero.
E limpede că Ilie Năstase a fost un contravenient incomod? Mai mult ca sigur. Există o lungă istorie de gesturi recalcitrante, când ceva îl incomodează – de la trasul de păr al soţiei până la agresarea vreunui papaprazzo de ocazie.
Dar suntem SIGURI că, aidoma cazului Boureanu, gestul reprobabil al lui Ilie nu a avut la origine abordarea deseori provocatoare a unor agenţi de poliţie, când întâlnesc celebrităţi în stare de ebrietate?
Ce-o fi făcut Ilie de a trebuit să fie culcat pe asfalt, cu cătuşe?
Da, da, ştim, procedurile sunt sfinte.
Şi Ilie e la fel de pământean ca poliţistul.
Gradul de general nu-l scuză. Dar când un şofer bănuit ca e băut doreşte să fie testat în altă parte decât strada, se lasă mereu cu cătuşe?

Şi apoi: suntem siguri că Ilie Năstase a fost informat cu exactitate despre pedeapsa sa? Pentru că eu nu cred că e atât de inconştient încât să i se spună că are suspendat orice fel de persmis şi să se suie pe scuter a doua zi.
Să fie dosar penal. Ok. Să vorbim de puşcarie. Ok.
De ce? Pentru că ne place.
Dar să nu uităm că Şerban Huidu nu a făcut o secundă de detenţie, deşi a trimis în ceruri trei oameni.
Ilie e o pată de culoare într-o lume în care graniţele de orice fel sunt tot mai des delimitate cu garduri electrificate.
Să-l pedepsim, dar să nu uităm ce a adus lumii, în clipa în care vom dori să exagerăm.
Dar oare putem?

Cum mi-a schimbat viaţa Cristian Ţopescu

Cristian Ţopescu a plecat către cele sfinte. O părticică din sufletul meu a plecat, o dată cu el, pentru că…
…îmi va lipsi ora 12, din fiecare aniversare a mea, de 25 de ani, când, cu exactitatea sa de metronom, maestrul Ţopescu mă suna, îmi ura toate cele bune cu vivacitatea lui minunată, şi mă simţeam mândru, pentru că “M-a sunat Cristian Ţopescu”
…îmi va lipsi martorul şi motivul pentru care am intrat în media. Am avut norocul să stau lângă el, pe la 10 ani, pe vremea când fusese îndepărtat de la TVR şi era vocea meciurilor Stelei de pe Ghencea. Lângă zeul Ţopescu, stătea un copil cu un caiet mare, cât el. Îl urmărea şi nota ceva, despre meci. Note de copil. Atunci s-a născut cel care mă vedeţi azi la TV.
…îmi va lipsi reperul care mă convingea că, într-o lume de stridenţe mediatice, drumul decenţei, valorii nu trebuie niciodată abandonat. “Ştii ce e important, Cristi, în viaţă?”. L-am citat deunăzi în direct… “Dozajul efortului! Lumea trebuie să spună “Uite-l pe X” şi nu “Iar apare X”.
…îmi va lipsi acel exemplu incredibil de emoţie transmisă la TV – şi ce e televiziunea altceva decât emoţie? – în marile momente pe care le-a comentat. Nimeni mai bine ca el.
…îmi va lipsi sufletul deschis, familist, care şi-a iubit copiii cu toată puterea şi care nu uita niciodată să mă întrebe, ca un unchi sfătos, despre Oana, despre Tudor. Despre ce e mai frumos în viaţă.
…îmi va lipsi amintirea unei cine la care m-a invitat, acum 13 ani, după ce scrisesem o pagină frumoasă de carte despre el, alături de Christel, şi în care construiam gânduri despre o lume mai bună.

Nu pot fi precum Cristian Ţopescu. Nu pot avea memoria şi precizia lui uluitoare, cu care m-a uimit şi la ultima noastră întâlnire, în noiembrie 2017, cu ocazia lansării cărţii realizate împreună cu Horia Alexandrescu.
Adeseori am uitat să-l sun exact de ziua lui. Ci cu o zi înainte sau după. În 2018, nu am uitat. L-am găsit la fel de amabil, dar cu o voce mult mai pierită. M-am gândit că era o oră nepotrivită. Dar vremurile sunt nepotrivite.

Pleacă prea mulţi, prea buni.

Gheorghe. Şi ocazia în care înţelegem că pierdem, de fapt, totul.

Nu scriu aceste rânduri pentru cel care ar trebui să le citească. Era Andrei Gheorghe, e în continuare Andrei Gheorghe pentru cei cărora le-a schimbat viaţa în vreun fel. Nici măcar nu mă adresez lumii cu speranţa că se poate întâmpla ceva bun, ceva mai înalt. Cei ce vibrau cu el se vor regăsi, cei ce nu vibrează nici măcar nu vor citi. Acesta este motivul pentru care scriu mai multe pentru sufletul meu.
Curg amintirile despre Andrei Gheorghe. Curg omagiile. Cu mai mult patos de la cei care l-au tratat cu sictir. Eu… Aş putea să-mi amintesc salutul camaraderesc, zâmbitor, când ne-am intersectat acum câteva luni. Sau admiraţia cu care i-am privit, într-un week-end petrecut împreună la Arsenal Park Orăştie, dragostea părintească cu care avea grijă de copiii soţiei sale, Petruţa. Sau faptul că, acum zece ani, nominaliza Agentul VIP ca una dintre emisiunile sale preferate. Nici măcar momentul în care eram ochi în ochi, cu venele umflate la gâtlejuri, la Premiile VIP, el ţipând: „Eu nu am să mai urc pe scenă, câtă vreme e aici şi jigodia aia coruptă!”. Un tip din zona de business, cu care avea ceva personal. Diplomaţia a salvat momentul.
Acestea rămân la mine. Aşa cum a oferit multor oameni amintiri la extreme.

Vorbesc acum despre ceea cum arată această lume şi înainte, şi după ce a plecat Andrei. Un tablou al felului în care această lume se duce naibii. Nu am fost de acord cu multe idei ale lui Gheorghe – şi cel mai tranşant pe tema raportului lui cu Dumnezeu şi cu preoţii -, dar spiritul liber, profund democratic, mă făcea să-l ascult şi să polemizez, în gând sau cu voce tare, în funcţie de prezenţa lui. Aceasta este splendoarea existenţei noastre, iar absenţa ei l-a măcinat până la moarte pe Andrei Gheorghe. Priviţi în jur şi înţelegeţi de ce el era izolat şi a privit posibila colaborare cu Marina Almăşan ca un „balon de oxigen”. Era o posibilă ocazie de a difuza păreri care, chiar dacă nu ne plac, simpla dezbatere ne face să mergem mai departe, minţile să lucreze, ideile să se nască. Lumea să crească. Trăim momentul în care părerea contrară naşte duşmănie, aşa că e mai simplu să stăm în „bula” noastră şi să credem că avem dreptate. Jurnalismul părerilor contrarii dispare. Indiferent cât de extrem şi belicoase ar fi ideile – şi Andrei „îngroşa” doar pentru a sublinia efectul -, de o părere altfel nu mai e nevoie, pentru că ura e mai importantă decât „audiatur et altera pars”. Gheorghe nu mai avea loc, pentru că suntem în zona în care, în numele democraţiei şi dezbaterii de idei, toată lumea alege să vorbească de una singură. Incomodul, răul Gheorghe nu era plăcut. Televiziunea adoră oamenii frumoşi, care ascultă cuminţi de comenzi venite din cască sau de pe whatsap, în direct.
Câte spirite libere mai sunt în direct? Ei bine, atâtea câte sunt, ajung să fie demonizate.
Gheorghe a fost un tip care a greşit sau a avut dreptate. A fost generos sau egosit şi nemilos. Arogant sau pâinea lui Dumnezeu. Dar VORBEA, spunea ce crede.
Asta e tot ce am pierdut. Între noi fie vorba – repet, nu putem schimba nimic în lumea asta cu ce scriu – ceea e pierdem e, de fapt, totul.

Există fericire? Ce răspunde Catrinel Sandu…

Ce are ea şi nu am eu…
Ceva trist şi abisal se naşte în sufletul şi ochii acestei femei atunci când dragostea oferită cu linişte, frumuseţe, cochetărie e umbrită abrupt de certitudinea că „el” a uitat-o, căutându-se în braţele altei iubite.

Refren trist – întrebare fără răspuns… Care devine mai mult decât dureroasă, atunci când se repetă în viaţa ei. E oare faptul că tu, ca femeie, aprinzi scânteia inimii pentru bărbaţi fermecători, pe care nu-i desluşeşti sufleteşte până la capăt? Sau tot tu – căci în tine vei căuta vina mereu – greşeşti când transformi pasiunea într-o flacără de veghe caldă, constantă, perenă. Iar el, plicitist de binele cotidian, o ia razna şi uită de copii, de fericirea zilei dintâi. Nesigur pe el, prea sigur pe tine.

Povestea fetei bune, pe nume Catrinel Sandu, se repetă. Nu a fost niciodată femeia nebuniei în iubire, iar relaţiile ei au avut mereu parfum de căsnicie. O dată a ratat altarul, împotriva oricăror aşteptări, iar când relaţia cu Lucian Viziru era în colaps, o vară toridă îl regăsea pe el în cearşafurile Nicoletei, cea mai bună prietenă a ei. Poate că firile artistice sunt imprevizibile, şi-a zis Catrinel, aşa că a văzut fericirea până la adânci bătrâneţi în parcursul liniar şi serios al lui Gabriel Trifu. Renunţănd la tot – pentru că ea, Catrinel, a trăit şi vibrat prin televiziune şi dans în România. Şi a plecat acolo unde nu era nimeni şi trebuia să convingă ceea ce românii preţuiau deja. A meritat? Pentru copii? Pentru familie? Dar a meritat pentru amanta care avea să apară şi să nu se sfiască să producă marea sfidare!

Căci există mai mare sfidare în căsnicie decât tu, ca amantă, să o suni pe soţia amantului tău şi să o anunţi că este „ştirea zilei de ieri”!

Profilul de băiat de treabă al lui Trifu a fost minat definitiv de povestea amantei, iar acest lucru nu e o surpriză pentru femei. Bărbaţii, cei mai mulţi dintre ei, refuză cizelarea genei de vânător din comuna primitivă. O amantă e semn de „şmecherie”, de „cojones”. Trifu, ca om, nu e o ştire. E un caz banal.
Dar ce şanse sunt pentru ideal, pentru imaginea publică a posibilei iubiri curate care să treacă peste ani? Mai există modele la nivel public? Catrinel era printre puţinele pilde rămase. Ce pot gândi femeile cu credinţa în fidelitate? Are rost să crezi?
Există fericire până la capăt?
Continui să strig: există! Dar pe Catrinel nu ştiu dacă o mai pot convinge…

O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I

O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era “Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca “Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La “Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.

Viaţă şi neant cu Cristina Stamate

Nu i-ar fi plăcut să zăbovim prea mult pe acest subiect. Tristeţea cehoviană din profunzimea privirii ei era dublată, după o clipită, de explozia umorului ei cu sclipiri de geniu. Ar fi vorbit, pentru câteva clipe, despre moarte – pe care a privit-o în ochi şi când o lua peste picior în vorbele şi scrierile sale, şi când a ales să încheie socotelile cu această lume, fixând-o pe ea, pe moarte, în găvane, până când a plecat către lumea mai bună pe care o merita.

Ar trebui acum, la despărţire, să depănăm, ca un fel de provizie pentru vremuri grele, vagoane de bancuri – mai toate fără perdea – de genul celor pe care le-am împărtăşit, fluvii de superlative pentru felul UNIC în care scria. Si râuri de zâmbete pentru sinceritatea dezamantă a apariţiei sale, deşi – apropiaţii ştiu – a fost o statuie de discreţiei în privinţa viecii personale, scoase complet de pe lista norocoşilor în amor.

A ales şi a cules tot ceea ce putea lumina viaţa, oricâte corabii s-ar fi înecat la orizont, şi a tras de sine şi prin sine orice urmă de tristeţe a femeilor hopa-mitică, pentru că numai asta o făcea să creadă în ziua de mâine, cu un bun simţ aproape fatal în ziua de azi.

Am preţuit-o, cu toţii, prea puţin. Am privit prea puţin către noi, ascultând-o. Am luat zâmbetele ca atare, fără lecţiile lor de viaţă. Noi am pierdut.

Dar zgomotul de fond e asurzitor, drumul fără întoarcere, aşa că numai noi, cei ce am iubt-o, vom mai spune:
“Cum ar fi fost lumea de privit prin ochii Cristinei Stamate?”
Ca o eternă aniversare…