Arhive etichetă: mircea albulescu

Clipe din universul lui Marin Moraru

Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
Aici e o problemă.
De ce?
Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?

De ce-a iubit femeile Mircea Albulescu

Nici acum nu am idee de ce am meritat ca, într-o bună zi, ei – titanul, meşterul, genialul – să îmi ceară la modul amical-serios să-i spun “Mircică”. Mi se pare şi acum cu totul obraznic ca eu – în esenţă un mucos pe lângă el – să-l strig pe Mircea Albulescu cu mult prea familiarul diminutiv. De la bun început am îndulcit totul cu un “nenea Mircică” pe care l-a acceptat după destule insistenţe. De dragul lui şi de dorul lui – pentru că deja mă simt mult mai singur în lumea asta fără busolă –, dragi femei, am să vă scriu despre un lord al scenei, un aristocrat al cavalerismului, un Crai de Curtea Veche a geniului teatral.

Modul în care te raportam noi, bărbaţii, faţă de Femei este oglinda vieţii noastre. Să ne privim în ochii unei femei şi vom şti totul despre noi.

Curtenitor şi sclipitor în egală măsură, dar niciodată mai îndrăzneţ decât s-ar fi cuvenit, Mircea Albulescu era omul lângă care o femeie se simţea pusă pe un piedestal. Nu era nevoie de istorii comune şi nici măcar de convenţii sociale, nenea Mircică era un fel de “scanner” uman de cea mai înaltă fidelitate şi, la vederea fiecărei făpturi, avea o replică şfichiuitoare care definea personajul din faţa sa. Iar dacă acesta era femeie, tonul se îndulcea, pastelul lua locul culorilor tari, ca un fel de mic, dar infinit omagiu adus Femeii care ţine pe umeri această lume, precum Atlas.

Nenea Mircică al meu se hrănea din frumuseţea femeii, din delicateţea ei, din zâmbetul ei. Ajunsese, cu gândurile sale, până în profunzimea esenţei omeneşti şi… acesta era rezultatul. Este printre puţinii oameni de pe această lume pe care îi adoram când îmi complimenta jumătatea.

Pentru superficialii care ar fi văzut în el doar un afemeiat, trebuie să vă spun ca l-am avut în faţa ochilor pe nenea Mircică al meu înainte şi după ce umbra existenţei sale, soţia sa, a pierit după ani de chin pe care maestrul i-a trait la aceeaşi intensitate a durerii, luptându-se cot la cot pentru o nouă zi. O perioadă a dispărut pentru noi atunci… Plecarea ei i-a adus ceva nou în priviri – o nuanţă de tragism, o mare doză de însingurare pe care o ascundea, bravând, şi conştiinţa întâlnirii cu cea care pe 8 aprilie 2016 ni l-a răpit: moartea.

În vara lui 2015, am pătruns în casa lui, pentru că Oana i-a luat ceea ce avea să fie unul dintre ultimele interviuri. Copleşitor de frumos. Deşi am fost ani de zile vecini – apartamentul său se află în acelaşi bloc cu show-room-ul Oanei – abia acum am avut ocazia să-i trec pragul. Şi am avut minunata surpriză să descopăr un cămin cu miros de tinereţe, aerisit, modern, cu amintiri unice, dar care nu sufocau privitorul. Nemuritorul de 80 de ani – pe care-l priveam deseori pe fereastră înaintând cu paşi mici pe bulevard, pe drumul către scena unui alt rol genial – aerisise locul nu pentru a şterge amintirile, ci pentru a face loc proaspăt vieţii în care el, singur, trăia vorbind cu cea care i-a fost o viaţă soţie. Cea care era atunci un abur şi cu care, poate, acum, se strânge în braţe în universul marilor umbre.

„Femei pe lume gasesti cât pofteşti. Soţii, foarte greu”, îmi şoptise după primul an de singurătate. „Nu bănuiam cat de dor imi va fi de ea. Din cand in cand, las câte o haina de-a ei aruncată printr-un colț al casei, ca si cum ar fi aici. Sau imi aranjez seara masa pentru micul dejun, apoi dimineata ma prefac ca sunt surprins ca mi s-a pregatit totul… Mi-au spus câțiva prieteni sa ma însor din nou! Dar nu pot…”

618x424_1386058422bac42bce

E rândul nostru la singurătate… E rândul nostru sa ştim, de la Albulescu citire, că viaţa noastra publică – cea care ne dă dreptul să credem că avem ce rosti în faţa lumii – este doar Masca dincolo de care nu trebuie sa uităm să trăim.

“Bunul meu, din teatru nu e de trăit. Singurul lucru de trăit este viaţa mea, aşa cum a fost. Sau, viaţa ta, cu nevasta ta, cu copilul tău. Sau viaţa mea cu fosta mea soţie, cu copilul meu şi cu nepotul meu. Nu trebuie să confundăm vieţile de pe scenă – care la mine au fost mii, adunând teatrul, cinematografia, radioul – cu VIAŢA adevarată. Îmi asum aceste mii de personaje doar pentru câteva ore, atunci când sunt la spectacol sau câteva zile, când sunt la filmare. Devin acei oameni, câtă vreme îi joc. Apoi am obligaţia, ca să nu înnebunesc, să mă intorc la MINEA MEA, să fiu omul, cetăţeanul, cu micile lui bucurii, obligaţii sau necazuri. Dar mai ales, mai ales, mai ales cu… SPERANŢELE LUI!”

Mulţumesc, nenea Mircică!

Textul a aparut si pe site-ul www.femeide10.ro

EXCLUSIV & EMOTIONANT Mircea Albulescu, despre flacara care a ars prea repede in inima lui Emil Hossu. Si o imagine in noapte cu sotia lui…

Vineri seara, fugeam catre Antena 2, strecurandu-ma printre fulgii razleti ce cadeau in zona Pietei Romane. Nametii ne facusera pe toti sa avem echilibrul precar. Redevenisem prunci la ora primilor pasi. Ce simplu e sa ne pierdem siguranta, in aceasta viata…
Soarta a vrut sa, in fata mea, la acea ora sa vad intruchiparea infinita a tristetii. A pierderii fundamentale a echilibrului sufletesc. Vizavi de Teatrul Nottara, incerca sa mai paseasca pe aceasta lume Catrinel Dumitrescu. Marea iubire a lui Emil Hossu. Sprijinita de doi tineri, Catrinel Dumitrescu mergea incet si poticnit prin zapada, golita de durere, catre nicaieri. I-am vazut pentru o secunda ochii si am vazut cum arata un om golit de cealalta jumatate, intr-o clipa fulgeratoare de destin potrivnic. Ii doresc curaj sa treaca prin negrul vietii ce va sa fie in continuare. Jumatatea ce a plecat o vrea vie si curajoasa. Curaj, doamna…
Pentru Emil Hossu, iata un gand cutremurator al lui Mircea Albulescu, rostit pentru emisiunea mea la Europa FM.

2012 01 27 Brancu 04 VO

Acum un an… eram acasa la Adrian Paunescu! Un text pentru voi.

Dramatica despartirea de marele poet. Romaniei ii lipseste suflul fara el. In afara minunatului proiect numit Premiile Flacara lui Adrian Paunescu, Andrei si Ana Maria editeaza un aceasta saptamana un numar marcant de aniversara. Ar fi implinit 68 de ani.
Pentru ca sunt onorat ca s-au gandit la mine, pentru a publica un material in aceasta editie speciala, va ofer aici textul pe care l-am oferit Anei Maria pentru publicare. Va invit cu toata caldura sa cautati revista si sa o pastrati in colectia dvs. de aur.

Adrian Paunescu traieste in mintea mea.
Nu, nu e un cliseu de opereta. Meseria mea este sa aduc pulsul zilei in ochii publicului interesat de profilul privat al oamenilor cunoscuti. Misiunea subsemnatului este insa aceea de a aduce adevarul si autenticitatea valorii in prim-plan. Lumea in care actionezeste insa cumplit de redundanta. De ani de zile, simt, cel putin lunar, nevoia unei guri de aer. Simt nevoia de aduc in studio valoare, geniu, putere interioara remarcabila.
Atunci, il sun pe Adrian Paunescu. Cu gentiletea-i nemasurata, poetul aparea degraba langa mine. Si totul, in acea emisiune, capata dimensiunea unei emotii incomparabile. Atent la efectul cuvintelor sale, Adrian Paunescu telefona mereu a doua zi, pentru a sti audienta.
Adrian Paunescu e cartea mea norocoasa. Nimeni nu stie ce voi marturisi acum. Acum aproape doi ani, intr-o noapte bantuita de cifre, presat de nevoia teribila a oricarei televiziuni de a face audienta, am fost sfatuit cu insistenta sa invit marile nonvalori
ale zilei. Sa capitulez.
Am spus: “Stop!”.
A doua zi l-am invitat pe Adrian Paunescu in studio, printre privirile mirate ale colegilor TV. Era pariul meu. Castigat datorita lui. Audienta senzationala de atunci a dat sansa emisiunii mele la viata curata. Dupa Paunescu, au fost Draga Olteanu, Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Corneliu Vadim Tudor, Florina Cercel, Costel Constantin si altii. Aceste succese ulterioare au fost construite insa pe mitul acelei seri magice cu Adrian Paunescu.
Astazi, cand simt ca ma sufoca mizeria mondena, reflexul nu m-a parasit. Imi spun sa-l invit pe Adrian Paunescu.
El ma va salva mereu…

Cristi Chivu va vorbi o singura data. La Confidential.

Va invit sa urmariti duminica, singurele vorbe ale lui Cristi Chivu catre presa pe anul 2010.

La Confidential.

Intr-o editie de premii la care veti mai avea bucuria sa-i vedeti in studio pe Dan Puric, Mircea Albulescu, Iurie Darie si Anca Pandrea, Maria Carneci, Manuela Harabor, Mihaela Drafta, Oreste, Aurel Moldoveanu, Diana Bisinicu, Carmen Pavel s.a.

Maia anunta vremuri grele…

Hai, frati si surori, la teatru! Gala Teatrului Tanar va fi un hit (am inteles ca si mogulul va fi acolo, discret, pe 28 si 29, dar si pe 5 mai, la Odeon, cand e evenimentul cel mare…), dar pana atunci, Maia cea de neuitat va cheama la teatru, atata cat va mai fi! Caci, desi nu se construieste, putem fi atat de buni la daramat!

Ultima intalnire cu Gheorghe Dinica

Cand spun “ultima”, sper din toata inima sa fie “cea mai recenta”. Am povestit in cartea “Viata ca o intalnire” (2006) resorturile veneratiei mele pentru Gheorghe Dinica si cat de norocos sunt ca am stat de cateva ori alaturi de el. Ar fi prea mult sa-l pierdem si pe el in acelasi an cu Dolanescu, Nicu Constantin si atatia altii…

Acum o luna, intr-o seara de luni, la restaurantului Marshal, ne-am intalnit cu nasii nostri, Roxana si Ion Antonescu. In salonul restaurantului, Mircea Albulescu isi serba ziua de nastere, alaturi de nemuritori din stirpea lui: Radu Beligan, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Dorel Visan, Misu Fotino, Ileana Stana Ionescu…

Am privit de departe, asa cum era si firesc, modul cald, calm si plin de spirit in care petreceau acestia. Spre noua seara, descopar ca un text pentru Agentul VIP nu ajunsese la destinatie, asa ca fug intr-un birou alaturat ca sa retrimit. In acest timp, doamna Gabi Dinica a venit cu maestrul la masa la care ne aflam, ca sa ne spuna un gand bun. Mi-a parut rau ca am ratat momentul, asa ca am trecut prin salon o clipa, inainte de a pleca la emisiune. I-am salutat pe toti… Maestrul Dinica m-a privit adanc. Doamna Gabi i-a soptit: “Uite, e Brancu…”. L-am simtit cumva pierdut… Stiu ca oboseala bolii cu care lupta de aproape cinci ani il face uneori sa piarda bataia de inima a clipei. M-a privit la fel de pierdut: “Da, Brancu…”

Seara, dupa emisiune, Oana mi-a povestit cu emotie clipa in care a venit spre masa noastra. Era acel Dinica ludic pe care-l stiam. “S-a asezat langa umarul meu, spune Oana, si ma mangaia pe mana. Degaja o energie si o caldura fantastica acest om. Apoi, mi-a zambit si a spus:  <Crezi ca Brancu s-ar supara daca ar sti ca te-am mangaiat pe mana?>. I-am spus ca nu, pentru ca il iubesti…”

Mi-am adus aminte atunci de o secventa, petrecuta cu trei ani mai devreme, la lansarea discului Parol ca te iubesc, cand o doamna, admiratoare inflacarata, s-a apropiat sfioasa de maestru si-a zis: “Pot sa va ating, maestre?”. Cu celebrul sau umor acid, Dinica a replicat: “Doamna, daca asta va face bine in viata sau la sanatate, poftiti…”.

Acum, cand stiu ca-i e ata de greu, nu-mi doresc decat sa-i mai strang o data mana…