Arhive categorie: Talcuri mondene

Elena Udrea pe coperta “VIVA!”. Ce va rămâne? Şi un precedent american.

Media – care, deseori, îşi închipuie că în spatele graniţelor sale se află întreg Universul – se frământă până la cer în legătură cu pictorialul făcut sieşi de Elena Udrea pentru revista “VIVA!”. Moralitatea se aşează în faţa cifrelor de business şi brand awareness. E firesc să avem o imagine idilizată a unui om care are o condamnare şi nu se prezintă să o ispăşească?
Să privim puţin în urmă.
Iulie 2013. Reputata revistă muzicală de peste Ocean “Rolling Stone” – o apariţie aspiraţională pentru orice iubitor de muzică şi de interviuri cu giganţii showbizului planetar – bulversează fanii şi opinia publică americană, publicând pe coperta sa imaginea “a la Jim Morrison”, sub titlul “The Bomber” a lui Dzohar Tsarnaev, unul dintre fraţii, radicalizaţi de Islam, care au pus o bombă la maratonul de la Boston, soldat cu morţi şi sute de răniţi.
Imaginea de poet avangardist a ucigaşului e completată cu subtitlul “Cum un student popular, cu un viitor promiţător, a căzut în braţele Islamului şi a devenit un monstru”.

“Rolling Stone” a polarizat incredibil fanii. Nucleul dur s-a simţit trădat şi nu s-a regăsit în imaginea lui Dzohar. Moraliştii au exclamat: transformaţi într-un erou aspiraţional pentru tineri un criminal! Curioşii fără scrupule au replicat: e bine să ştim povstea, aşa cum este, pentru ca tinerii să înţeleagă capcanele unei vârste delicate în mileniul trei!
Mercenarii au strigat acuzator: vreţi să creşteţi tirajul cu bombe de tabloid! Foame de bani!
BBC titrează fără ocolişuri: “Rolling Stone” apără criminalul din Boston.
USA Today are o privire de ansamblu: priviţi istoricul revistei! Au avut mereu păreri politice caustice. În 1970, celebrul criminal Charles Manson a fost copertă la “Rolling Stone”.
Rezultatul?
Să ne întoarcem la cifre. La chioşcurile de presă, revista a avut o dublare de vânzari. Dar doar cinci la sută din tiraj era la vânzare directă, restul erau abonamente. Impactul asupra tirajului a fost, in ansamblu, mediocru.
Prestigiul a fost făcut bucaţi în mare parte.
A meritat?
Păstrând proporţiile, “VIVA!” nu pune pe copertă un criminal, dar condamnarea Elenei Udrea există şi pentru publicul de la chioşc, fuga ei e privită cu ură, în proporţii considerabile.
“Rolling Stone” îl etichetează ca monstru în prima frază. Apariţia Elenei Udrea este aseptică politic. Ar fi fost măcar de pomenit statutul doamnei de pe copertă.
VIVA! este însă un brand aspiraţional de 20 de ani, cu petreceri glamour, coperte râvnite de toate vedetele şi o ţintă predilectă a agenţiilor de publicitate care mai cred în print şi în presa glossy.
În anul în care agenţii de publicitate îşi închid porţile pentru ca toţi să meargă la mitinguri “anti”, la ce să ne aşteptăm?
Să nu uităm însă că rămânem o naţie de ipocriţi care solicită cu vehemenţă personaje curate şi anvergură în presa dedicată vedetelor, iar când acestea sunt oferite, efectul public este mai mic decât o jumătate de ştire cu Bianca Drăguşanu.
“VIVA!”. Ce are de câştigat? Exemplare vândute în plus? Da. Şi cam atât. Brand awareness? Mi-e teamă că publicul nou nu face parte chiar din pedigree-ul revistei.
Ce are de pierdut? O pătare a imaginii? În parte, da, dar memoria publică e scurtă şi la petrecerea “VIVA!” de anul viitor, vedetele se vor înghesui cu aceeaşi verva.
Criteriile morale? Sunt acolo unde merităm. Acolo unde singuri le plasăm.
Concluzia? E o lovitură. Cu pierderi colaterale.

Ilie Năstase, între alcoolemie şi puşcărie. Dar cu puţină omenie.

Cine nu-l iubeşte pe Ilie Năstase, nu pricepe că nimic nu a mişcat mai mult lumea asta către strălucire, excelenţă, exemplu personal decât GENIUL. Iar geniul nu poate fi decât nealiniat, capricios, rebel.
Ilie Năstase refuză să se îmblânzească, chiar şi când a trecut de 70 de ani, şi, după cum spun toate fostele/actualele consoarte, cât va mai respira pe pământ. Ilie a redefinit un sport, l-a dominat, i-a dat viaţă aşa cum a fost – copil capricios, dar mereu creativ.
Un geniu are propria interpretare despre noţiunea de REGULĂ.
Liniile care despart această lume de haos sunt la fel de importante ca şi geniul. Iar creaţia capătă finalitate atunci când regula şi ideea genială se respectă reciproc.
Îi va fi foarte greu unui geniu să coexiste într-un loc în care există însă o voluptate extraordinară a doborârii la pământ pentru orice persoană publică, ce s-a ridicat mult deasupra semenilor.
A greşit Ilie Năstase când a condus sub influenţa alcoolului? CLAR. Legea e aceeaşi pentru toţi şi atâtea crime se petrec pe şosele (ca să nu amintim momentul cumplit în care şoferul de dubă a omorât nouă oameni, pentru că era live pe Facebook), încât toleranţa trebuie să rămână la nivelul zero.
E limpede că Ilie Năstase a fost un contravenient incomod? Mai mult ca sigur. Există o lungă istorie de gesturi recalcitrante, când ceva îl incomodează – de la trasul de păr al soţiei până la agresarea vreunui papaprazzo de ocazie.
Dar suntem SIGURI că, aidoma cazului Boureanu, gestul reprobabil al lui Ilie nu a avut la origine abordarea deseori provocatoare a unor agenţi de poliţie, când întâlnesc celebrităţi în stare de ebrietate?
Ce-o fi făcut Ilie de a trebuit să fie culcat pe asfalt, cu cătuşe?
Da, da, ştim, procedurile sunt sfinte.
Şi Ilie e la fel de pământean ca poliţistul.
Gradul de general nu-l scuză. Dar când un şofer bănuit ca e băut doreşte să fie testat în altă parte decât strada, se lasă mereu cu cătuşe?

Şi apoi: suntem siguri că Ilie Năstase a fost informat cu exactitate despre pedeapsa sa? Pentru că eu nu cred că e atât de inconştient încât să i se spună că are suspendat orice fel de persmis şi să se suie pe scuter a doua zi.
Să fie dosar penal. Ok. Să vorbim de puşcarie. Ok.
De ce? Pentru că ne place.
Dar să nu uităm că Şerban Huidu nu a făcut o secundă de detenţie, deşi a trimis în ceruri trei oameni.
Ilie e o pată de culoare într-o lume în care graniţele de orice fel sunt tot mai des delimitate cu garduri electrificate.
Să-l pedepsim, dar să nu uităm ce a adus lumii, în clipa în care vom dori să exagerăm.
Dar oare putem?

Cum mi-a schimbat viaţa Cristian Ţopescu

Cristian Ţopescu a plecat către cele sfinte. O părticică din sufletul meu a plecat, o dată cu el, pentru că…
…îmi va lipsi ora 12, din fiecare aniversare a mea, de 25 de ani, când, cu exactitatea sa de metronom, maestrul Ţopescu mă suna, îmi ura toate cele bune cu vivacitatea lui minunată, şi mă simţeam mândru, pentru că “M-a sunat Cristian Ţopescu”
…îmi va lipsi martorul şi motivul pentru care am intrat în media. Am avut norocul să stau lângă el, pe la 10 ani, pe vremea când fusese îndepărtat de la TVR şi era vocea meciurilor Stelei de pe Ghencea. Lângă zeul Ţopescu, stătea un copil cu un caiet mare, cât el. Îl urmărea şi nota ceva, despre meci. Note de copil. Atunci s-a născut cel care mă vedeţi azi la TV.
…îmi va lipsi reperul care mă convingea că, într-o lume de stridenţe mediatice, drumul decenţei, valorii nu trebuie niciodată abandonat. “Ştii ce e important, Cristi, în viaţă?”. L-am citat deunăzi în direct… “Dozajul efortului! Lumea trebuie să spună “Uite-l pe X” şi nu “Iar apare X”.
…îmi va lipsi acel exemplu incredibil de emoţie transmisă la TV – şi ce e televiziunea altceva decât emoţie? – în marile momente pe care le-a comentat. Nimeni mai bine ca el.
…îmi va lipsi sufletul deschis, familist, care şi-a iubit copiii cu toată puterea şi care nu uita niciodată să mă întrebe, ca un unchi sfătos, despre Oana, despre Tudor. Despre ce e mai frumos în viaţă.
…îmi va lipsi amintirea unei cine la care m-a invitat, acum 13 ani, după ce scrisesem o pagină frumoasă de carte despre el, alături de Christel, şi în care construiam gânduri despre o lume mai bună.

Nu pot fi precum Cristian Ţopescu. Nu pot avea memoria şi precizia lui uluitoare, cu care m-a uimit şi la ultima noastră întâlnire, în noiembrie 2017, cu ocazia lansării cărţii realizate împreună cu Horia Alexandrescu.
Adeseori am uitat să-l sun exact de ziua lui. Ci cu o zi înainte sau după. În 2018, nu am uitat. L-am găsit la fel de amabil, dar cu o voce mult mai pierită. M-am gândit că era o oră nepotrivită. Dar vremurile sunt nepotrivite.

Pleacă prea mulţi, prea buni.

Eurovision. Cine e Netta. Cine e The Humans. Cine suntem.

Eurovision.
O poveste de care ne legam anual, pentru ca, macar atunci, sa avem senzatia ca jucam o finala muzicala de Liga Campionilor. Ne hranim cu aceasta iluzie mereu, desi stim… stim mereu ca se voteaza pe prietenii si vecinatati… ca nu conteaza pentru adevaratul show-business… ca totul acolo are, in fond, cand citesti numele castigatorilor, un mic substrat strategic.
In anul 2018 – in care, pentru prima data in istorie, am luat bataie (prin vot public) inainte de jucam in aceasta finala -, ar trebuie sa ne intrebam ce naiba cautam, de fapt, acolo.
O voce buna din Romania trecea mai departe, de obicei, doar in conditiile unei scheme clasice “eurovizionistice” – piese saltarete, angajante, cu accente dramatice. Dar asta nu mai e suficient de multi, multi ani de zile, pentru a te baga cineva in seama, la varf.
De la monstrii rockeri danezi care au castigat acum 15 ani, maximul curaj romanesc al “diversitatii” a fost Cezar Ouatu. Dar, asa cum se intampla mereu, ne asumam orice gest curajos doar pe jumatate. Ca sa avem mereu loc de intors.
Ar fi fost – cine stie? – Moment of Silence, rock-ul sanatos de dupa tragedia Colectiv, pe care l-a tinut acasa rusinoasa datorie a TVR fata de Eurovision.
Mesaj social? O singura data, cu Voltaj, dar era strict legat de o problema romaneasca a copiilor lasati acasa de parintii care muncesc in pribegie. Subiect ce nu a miscat poporul european. Migratia e substantiv comun pe continent.
Avem fix rezultatul pe care-l meritam in 2018.

Cristina Caramarcu of Romania’s The Humans performs during a rehearsal for Eurovision Song Contest 2018 at the Altice Arena hall in Lisbon, Portugal May 4, 2018. REUTERS/Pedro Nunes

The Humans? Voce, da. Picioare frumoase, da. Mesaj? “Goodbye”. Show? Tot goodbye. Piesa ok, da, dar cu nimic legata de ceea ce este acum Eurovision.
Nu e vina personala a nimanui. E pur si simplu votul romanilor.
Castigatoare Eurovision 2018? Netta. “Crima” ideala. Acordare perfecta cu un fenomen social planetar – “MeToo” – la care vibreaza publicul majoritar, votant, feminist de pe toata planeta. Atingere a majoritatii prin kilogramele in plus ale solistei. Freak show? Doar in aparenta. O piesa cu o crunta parodie, suficient de “jucata”, dar indeajuns de simpla pentru a devoala vocea de fiara a Nettei.
Curaj? Pana la cer.
Ii sfatuiesc pe cei care vor sa dea vina, geostrategic, pe ideea ca Israel nu e Romania, sa se abtina. Cand vom dovedi macar o data o astfel de revarsare de personalitate si nu se va alege nimic, abia atunci sa ne refugiem in frustrarile mioritice, bune doar la spritz.
Hai ca ne apucam de Eurovision si la anul!
Pana atunci, ne trece…

Kamara si visul Cenusaresei de la videochat

Privesc si ma intreb daca, atunci cand iubirea prinde cheag in sufletele a doi oameni, in scanteia cea mai pura a desavarsirii n-ar trebui sa exista inca o secunda de cumpana. O secunda de judecata. Ar putea fi macar o drama in minus pe lume.
Am perfect in minte momentul in care Kamara, baiatul innebunit dupa fotbal din trupa Alb-Negru, pasea in urma ei, intrand in studiul Agentului VIP. Kamarra a credea in iubiri ca in filme. Oana era fata simpla de la magazin, emigranta la Paris, ce traia visul Cenusaresei, iar printul ce i se daduse – si in care spunea ca ea crede pana la cer – era Kamara. Un flirt pe Facebook, o intalnire curajoasa, o compatibilitate a senzualitatii cu nopti albe si… casatoria a aparut in plan atat de repede!
“Esti sigur ca e bine atat de repede?”. Eu, circumspectul de serviciu, care s-a indragostit pe loc in acelasi studio.
“Este perfecta! Sunt fericit!”.
Apoi, am mai multe secvente in care visul Cenusaresei mergea mai departe. Oana, sotia lui Kamarra, era Kim, cu aspiratii de cantareata hranite de el si Ralflo, prietenul lor cel bun.
O vad apoi pe Oana, cu visul lor in pantece. Ce ar fi putut sa opreasca fericirea?

Orice. Chiar si cel mai mare ghinion din lume. Sa dai peste un doctor cu profil de macelar, cand sotul tau e plecat cu nebunia lui de fotbal in lume si tu nu ai curaj sa ajungi la Bucuresti, pentru a naste in siguranta.
Drama ingrozitoare a nasterii unui copil cu probleme e fifty-fifty. Ori revarsa raiuri de dragoste peste prunc si parintii se strang in bratele durerii, ca unul si acelasi trup. Sau reprosurile ucid tot.
Povestea lor, povestea a milioane de cupluri care au ales despartirea.
Altceva efectiv ma amuteste.
Detaliile ingrozitoare ale despartirii. Lansarea lor in public.
Unde mai e visul Cenusaresei? In banii gramada de dolari castigati de ea la videochat? In aventura ei, provocata de o alta aventura a lui, in care, desi Kamara a provocat o “intalnire de gradul trei” cu ea si amorezul, actul sexual s-a consumat? Apoi noua iubita a lui Kamara, expusa mediatic in cadrul extins, pentru a da bir cu fugitii?
Ratacit intre atatea grozavii, e un copilas care nu va putea fi bine niciodata. Pentru care amandoi si-au consumat ani si suflet, dar care azi ar cere liniste, daca ar putea, pentru felul lui firav de a trai. Dar cine mai are rabdare…

Gheorghe. Şi ocazia în care înţelegem că pierdem, de fapt, totul.

Nu scriu aceste rânduri pentru cel care ar trebui să le citească. Era Andrei Gheorghe, e în continuare Andrei Gheorghe pentru cei cărora le-a schimbat viaţa în vreun fel. Nici măcar nu mă adresez lumii cu speranţa că se poate întâmpla ceva bun, ceva mai înalt. Cei ce vibrau cu el se vor regăsi, cei ce nu vibrează nici măcar nu vor citi. Acesta este motivul pentru care scriu mai multe pentru sufletul meu.
Curg amintirile despre Andrei Gheorghe. Curg omagiile. Cu mai mult patos de la cei care l-au tratat cu sictir. Eu… Aş putea să-mi amintesc salutul camaraderesc, zâmbitor, când ne-am intersectat acum câteva luni. Sau admiraţia cu care i-am privit, într-un week-end petrecut împreună la Arsenal Park Orăştie, dragostea părintească cu care avea grijă de copiii soţiei sale, Petruţa. Sau faptul că, acum zece ani, nominaliza Agentul VIP ca una dintre emisiunile sale preferate. Nici măcar momentul în care eram ochi în ochi, cu venele umflate la gâtlejuri, la Premiile VIP, el ţipând: „Eu nu am să mai urc pe scenă, câtă vreme e aici şi jigodia aia coruptă!”. Un tip din zona de business, cu care avea ceva personal. Diplomaţia a salvat momentul.
Acestea rămân la mine. Aşa cum a oferit multor oameni amintiri la extreme.

Vorbesc acum despre ceea cum arată această lume şi înainte, şi după ce a plecat Andrei. Un tablou al felului în care această lume se duce naibii. Nu am fost de acord cu multe idei ale lui Gheorghe – şi cel mai tranşant pe tema raportului lui cu Dumnezeu şi cu preoţii -, dar spiritul liber, profund democratic, mă făcea să-l ascult şi să polemizez, în gând sau cu voce tare, în funcţie de prezenţa lui. Aceasta este splendoarea existenţei noastre, iar absenţa ei l-a măcinat până la moarte pe Andrei Gheorghe. Priviţi în jur şi înţelegeţi de ce el era izolat şi a privit posibila colaborare cu Marina Almăşan ca un „balon de oxigen”. Era o posibilă ocazie de a difuza păreri care, chiar dacă nu ne plac, simpla dezbatere ne face să mergem mai departe, minţile să lucreze, ideile să se nască. Lumea să crească. Trăim momentul în care părerea contrară naşte duşmănie, aşa că e mai simplu să stăm în „bula” noastră şi să credem că avem dreptate. Jurnalismul părerilor contrarii dispare. Indiferent cât de extrem şi belicoase ar fi ideile – şi Andrei „îngroşa” doar pentru a sublinia efectul -, de o părere altfel nu mai e nevoie, pentru că ura e mai importantă decât „audiatur et altera pars”. Gheorghe nu mai avea loc, pentru că suntem în zona în care, în numele democraţiei şi dezbaterii de idei, toată lumea alege să vorbească de una singură. Incomodul, răul Gheorghe nu era plăcut. Televiziunea adoră oamenii frumoşi, care ascultă cuminţi de comenzi venite din cască sau de pe whatsap, în direct.
Câte spirite libere mai sunt în direct? Ei bine, atâtea câte sunt, ajung să fie demonizate.
Gheorghe a fost un tip care a greşit sau a avut dreptate. A fost generos sau egosit şi nemilos. Arogant sau pâinea lui Dumnezeu. Dar VORBEA, spunea ce crede.
Asta e tot ce am pierdut. Între noi fie vorba – repet, nu putem schimba nimic în lumea asta cu ce scriu – ceea e pierdem e, de fapt, totul.

Informaţie importantă pentru ţară: Global Print e locul în care găseşti toate agendele tari din România! Inclusiv ultimul hit din Italia!

Povestim aici tot ce este interesant din viaţa personalităţilor pentru ca viaţa voastră să fie mai frumoasă. Când încercăm să vă oferim ceva care să vă facă existenţa mai organizată, spunem tot, în clipa în care aceste informaţii ajung la mine.
Mi-am dat seama că stau, de dimineată până seara, cu smartphone-ul în mână, în căutarea ştirii fierbiţi a momentului. Îmi fac viaţa mai uşoară şi pot lucra de oriunde. Dar până la un punct – acela în care am lucruri foarte importante de stabilit, de negociat, de lămurit. Atunci când munca şi programul vă oferă amănunte importante care trebuie scrise, negru pe alb.
Ca şi marile subiecte de presă care fac istorie!
Atunci apelez, aşa cum v-am mai povestit, la o agendă. Vorba zboară, scrisul rămâne.
Mă bucur să vă spun că Global Print, una dintre cele mai bune tipografii care se ocupă de agende, mi-a dat şansa acum să pot alege dintre toate gamele de agende existente pe piaţa din România! E locul unde poţi să alegi ce ţi se potriveşte, pentru ca acolo ai tot! Pot fi vizualizate şi descărcate toate cataloagele de agende şi calendare.
Căutaţi ce vă interesează AICI. FOARTE TARE!
Diferenţa, faţă de alte site-uri, este că la Global Print aveţi ocazia să vă delectaţi şi cu două game pe care nu le găsiţi nicăieri – Collection Time Italia şi eKarioka.
Cel puţin Collection Time Italia pe mine m-a cucerit. Nu neapărat pentru că sunt un fan al calităţii italiene pe care o reprezint în cosmetica din România. Ce vedeţi la Collection Time Italia se află pe masa unor importanţi oameni de afaceri din Italia – creaţie, prezentare, calitatea materialelor. Şi preţul este foarte bun.
Alegeţi ce face diferenţa dintre lucrurile care rămân şi cele care trec!

Patimile sfântului Iosif. Rotariu.

Un om trece, cu pași mici și egali, printre miile de fețe ale străzii aglomerate, muncit de gânduri. Pare un om ca atâția alții, pus pe jar de supliciul cotidian. Vă conjur să vă uitați cu mai multă atenție la el. I-ați putea vedea aura. Așa cum ni se întâmplă mereu – zi de zi, alunecăm pe lângă oameni despre care nu simțim nimic, iar ei ar putea fi dumnezeirea. Iubirea. Sau dimpotrivă…

Omul, mic de statură și atletic, este un sfânt. Ca orice sfânt, atunci când este în viață, realitatea îi deformează imaginea aripilor și nu realizăm lecția pe care el ne-o oferă.

Ar fi trebuit să știm cine este el. Este un sfânt născut dintr-un erou. In 1989, era printre cei unsprezece care jucau, pentru o echipă românească, finala Cupei Campionilor la fotbal. Era la marea Steaua, alături de Hagi, Lăcătuș, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu… Apoi, direct din acea generație care ne-a permis să ne uităm fix în ochii oricărui mare campion al lumii, a mers la un campionat mondial, în 1990, șI ne-a făcut mândri. Dar nu, nu acest trecut glorios – dar trăit cu modestia oamenilor de calitate care schimbă istoria – îI dă acestui tip, pe nume Iosif Rotariu, aripile divine. Acel trecut aproape uitat (pe nedrept) pălește în fața cruciadei la care s-a angajat vreme de 20 de ani și mai bine. Ar fi putut fi un pion, mai mult sau mai puțin obedient, al fabricii de “necurațI” pe care fotbalul continuă să-i producă. Ar fi putut trăi fără multe griji la Istanbul, acolo unde a jucat câțiva ani și e venerat pe stradă.

Dar a ales acel gen de iubire care, pentru majoritatea, nu poate fi accesată. Ce poate fi mai puternic, ca misiune, decât să înfiezi un copil? Cei mai mulți își spun – și nu știi dacă-i poți contrazice – că înfierea e o loterie a genelor, în care poți privi ca un înger un viitor om cu apucături de demon. Cazul Luminiței Anghel e limpede ca lumina zilei. Si, sfidând orice prejudecată, Iosif Rotariu a ales drumul cel mai greu.

Iar Dumnezeu, pentru a-l consacra cu aura de sfânt, i-a pus câteva greutățI în spinare lui Iosif Rotariu pe drumul său spre vârful Golgotei. Când fiica sa naturală s-a îmbolnăvit de diabet, în Centrul Medical de la Buziaș le-a zâmbit un bîiețel, Cristian, pe care l-au luat în suflet cu nemărginită iubire. Soții Rotariu au ales să lupte pentru reabilitarea unui adolescent care a ajuns însă la șase injecții pe zi și a ajuns să-și petreacă zilele în care visează la o viață normală, cu o pompă de insulină în burtică.

Nu e prea mult, Doamne, pentru acest Iosif Rotariu, cunoscut astăzi mai mult în public ca tatăl Kassandrei, copilul salvat din îmbrățișarea morții?
Poate că așa a fost mai bine – Iosif nu mai este eroul din teren, ci părintele care a găsit un copil maltratat până la colaps de rude scelerate, cu trupul distrus de tortură, și să pună toate resursele onorabilității sale publice pentru a putea suține nu una, nu două, ci aproape 50 (!) de operații care i-au dat șansa acestei fetițe să nu fie doar un suflet inert într-un scaun cu rotile, ci chiar un bulgăre de speranță care aleargă, trăiește aproape normal, doar cu o mânuță puțin diferită. Ce bine că nu-și mai amintește când a fost arsă cu țigara, otrăvită cu acid și aruncată pe fereastră…

Fiecare ivire a zorilor este un nou episod pentru Patimile sfântului Iosif. Rotariu. Plănuind o nouă operație pentru Kassandra. Incercând să găsească o altă soluție pentru suferințele lui Cristian, băiatul cu diabet. Așteptând vești bune de la Romina și Roberto, copiii lor naturali. Sacrificiu. Clipă de clipă.

Inainte a muta privirea către un alt subiect, în goana vieții, să privim mai mult în noi: câți ar avea curajul să pună viața lor gaj pentru a salva doi copii suferinzi, născuți de niște străini?

Rotariu este numele unei mine de iubire care ar trebui exportată către răutatea acestei lumi.

Vă amintiți? Sfântul Iosif este în Biblie cel pe care Dumnezeu l-a ales pentru a fi soțul Mariei și cel care va sacrifica tot ce părea conveniență și viață ușoară, pentru a putea face posibilă nașterea lui Iisus Hristos. Cu discreție și putere, a făcut posibilă Minunea acestei lumi.
Iosif al nostru, cel de azi, îi moștenește aura.

CTP, un biet tată ratat

Vorbim, în public, generic, de „oameni fără inimă”.
Conturul social al acestora este trădat de gesturi aspre, nemiloase, în faţa unor semeni neajutoraţi. Sau de oameni ce nu par să ştie ce e iertarea la ceasul la care aceasta ar fi chiar izbăvirea. Genul de tip oţelit, neclintit, ce ştie să închidă uşa în nas, dar nu pentru a se răzbuna sau pentru a-şi răcori orgoliul rănit, ci chiar pentru că nu poate concepe astfel. Aşa-i realitatea pentru omul fără inimă. Fără resentimente. Doar piatră, nimic viu.

Au fost ani în care admiram precizia de bisturiu a lui Cristian Tudor Popescu. Aciditatea sa proverbială, aspectul iacobin, legenda Daciei bătrâne, conduse în pofida succesului financiar în jurnalism. Legenda, însă, pare că păleşte. Anii nu iartă pe nimeni.

O declaraţie recentă ne pune în faţa a două variante a CTP-ului acestor ani. Ori a devenit manierist şi caută răutatea cu orice preţ, chiar şi iraţionalul, înotând tot mai greu într-o presă agitată, pentru a produce valuri (traduse azi în click-uri pe net). Ori pur şi simplu, luciditatea omului a deraiat într-o zonă ce ţine mai degrabă de nevoia unui psiholog.
Iată exprimarea perfectă a unui om fără inimă:

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”
„Într-o ţară ca Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”

Oribil…
Vi se pare demn de dispreţ? Sincer, nu. Mi se pare doar demn de milă. Lipsa de repere devenise vizibilă la moartea lui Sergiu Nicolaescu, când CTP i-a tras un perdaf exemplar, numai că a făcut-o „cu curaj”, post-mortem, când regizorul nu se mai putea apăra. În timpul vieţii acestuia, tăcuse mâlc.

Acum, e limpede că acest om pierde, astfel, ascendentul său, ca lider de opinie: nu poate da verdicte, pentru că este un om incomplet sufleteşte. Este un tip deştept, deseori sclipitor, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu gândire analitică, fler, chiar cu un verb spectaculos, dar a uitat esenţialul: să-i dea suflet. E un fel de „alien” ce a început să aibă mişcări necontrolate.

Ne-a păcălit pe noi toţi, cei care l-am privit măcar o dată cu fascinaţie – a traversat viaţa fără suflet.
Nu poate fi decât un handicap sufletesc să ştii că binecuvântarea de a fi părinte îţi oferă şansa de a trăi un alt univers de bucurii, de trăiri. Când privesc lumea ce creşte prin ochii copilului meu, ating un prag de fericire pe care banii – vechea obsesie ascunsă a domnului – nu-i oferă. Am cunoscut atâţia oameni bogaţi, dar goliţi sufleteşte pentru că nu au urmaşi, sau dacă-i au, nu au ştiut să-i păstreze lângă ei. Aşa cum ştiu oameni de succes care trăiesc cu pasiune viaţa copilor lor. Chiar bunul prieten al lui CTP, Bogdan Enoiu, este un tip admirabil din acest punct de vedere. L-o fi întrebat, între două backhand-uri, pe Bogdan dacă a devenit tată din profundă nefericire?

Ar fi bine să ştie CTP – dar e prea bine încastrat în proprile păreri – că un copil este chiar IUBIREA. În stare pură. A doua treaptă a ei, după acea iubire pentru jumătatea vieţii, pură, necondiţionată, nespusă şi trăită până la capăt. Iar copilul, cu toate provocările pe care le oferă creşterea sa, maturizează, întăreşte, dă sens şi înţelesuri profunde vieţii. Eu asta trăiesc. Învăţ şi azi lucruri despre mine sau le corijez uman. Copilul este lecţia vieţii mele, după ce profesia îmi dăduse deja tot ce mi-am dorit.

Acest lucru l-ar putea afla CTP chiar de la copilul său. Pentru că, surpriză, chiar este tată! Deşi, cu un asemenea discurs, mi-e teamă că e un rol care-l depăşeşte…

Nimic despre sex cu Cristian Pomohaci

Dumnezeu nu poate lucra decât prin oameni. Forţa incredibilă, imposibil de comensurat, poate doborî fiecare urmă a Întunericului numai cu condiţia ca sufletul să se racordeze cu toată puterea la Mântuire, la Lumină. Logica ne obligă să înţelegem însă că Dumnezeu dă, dar şi cere – îţi cere să ceri. Îţi cere să îl priveşti şi să îţi deschizi căile către dorinţa de a învinge, către Bine. Cel de Sus nu face cadouri, nu oferă ca un fel de pleaşcă aruncată absolut întâmplător în braţele oricui. De fiecare dată când Dumnezeu lasă o urmă, trebuie să căutâm în trecut sensul acestui semn.
Cristian Pomohaci a cerut. A cerut Minune şi a primit. Puzderia de semne ale harului cu care a schimbat în bine vieţile unor semeni – şi i-a ajutat pe mulţi! – este semnul că dorinţa sa de a face bine a existat şi Dumnezeu a lucrat prin el.
De ce a făcut-o însă pe termen scurt şi i-a oferit încercarea unor înregistrări audio în care vocea sa rosteşte lucruri inimaginabile pentru un preot?
Pentru că, în imensa sa Putere, Dumnezeu a oferit şansa schimbării şi celor mai crunţi păcătoşi. Iar întoarcerea lor către Bine le-a oferit alt drum, împăcat şi drept. Plin de renunţări, dar drept. Fascinaţia şi forţa cu care a fost dăruit Pomohaci a plecat, însă, de pe drumul drept.
Dumnezeu nu poate fi închipuit precum statuia Justiţiei. O sumă de fapte bune, puse pe un taler, nu pot cântări decisiv în defavoarea altor gesturi pe care preoţi, cu la fel de mult har, nu şi le pot închipui.
Cristian Pomohaci şi-a dorit celebritate, dar Minunea Domnului se face, cu adevărat, fără a o trâmbiţa. În smerenie şi modestie. Ca Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.
Cristian Pomohaci a căutat obsesiv fascinaţia şi dependenţa credincioşilor veniţi către el. Fiecare descriere a ritualurilor ţinute de acesta în Biserică – le spun aşa, pentru că uneori nu seamănă cu slujbele pe care noi, ortodocşii, le ştim – denotă o desprindere de admiraţia firească, dezinteresată faţă de Dumnezeu, ci un drum aproape hipnotic către el, Părintele Pomohaci, ca mic mântuitor. Arsenie Boca nu a cerut niciodată dependenţă. Milioanele de oameni au venit firesc.

cristian-pomohaci1-1

Cristian Pomohaci a uitat că, în sutană, Binele se face fără a cere ceva anume în schimb. Acel părinte care îmi trece pragul îmi spune mereu să ofer cât simt nevoie pentru sfeştanie. Ceea ce e totalmente diferit de tariful fix cerut cerut în biserica de la Moşuni pentru „serviciile divine” oferite. Preţul ferm al unei împărtăşanii şi obligativitatea unui „plocon” achiziţionat de la un magazin lipit de casa Domnului – îndeobşte, găsim cădelniţe, mir şi tămâie, nu mălai şi ulei la poartă! – nu sunt Dumnezeire. Sună a întreprindere lucrativă.
Prin tot ceea ce a făcut, a dorit să fie înlăuntrul, dar şi în afara Bisericii Ortodoxe. Adevărul este răsplata sa.
Dacă e real sau nu că Părintele Pomohaci trăieşte în păcat cu minori? Se prea poate.
Finalul nu putea fi decât previzibil, căci, stânjenită măcar pentru faptul că a tolerat un preot divorţat de 14 ani şi a închis ochii în faţa practicilor religioase „prea diferite”, Biserica Ortodoxă a căutat căile cel mai diplomatice pentru a stinge vâlvătaia. Deşi, ca în cazul tragediei de la Colectiv, o voce mai fermă, orientată către oameni, a BOR ar fi adus un plus de încredere şi nu unul de îndoială.
Mai râmâne o pildă pentru Cristian Pomohaci, spusă de unii mai înţelepţi decât mine: pentru preoţi, trebuie să ceri nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine. Dar nu ca să AI, ci ca viaţa ta să fie aidoma Oglinzii Divine pe care o propovăduieşti. Or, aici Cristian Pomohaci este mult, mult, mult prea departe.
Harul, atâta cât este el, nu scuză orice.