Partir, c’est mourir un peu…
Fiece despărțire are undeva, în subtextul sufletesc a două destine care aleg să rupă binecuvântarea iubirii, ceva mortuar. Se îngroapă ceva. O felie de existență, un balon mare de speranță și, dacă există și un copil prin preajmă, durerea se fragmentează în mici și numeroase episoade. Căci nu ai cum să uiți, deși timpul se străduiește să închidă răni.
Despărțirea poate lăsa în urmă decență și prietenie. Dar de cele mai multe ori lasă ură, răzbunare, încrâncenare, batjocură.
Meseria de jurnalist m-a făcut să fiu un martor fidel al despărțirii dintre Alina Vidican și Cristi Borcea.
Cumplită poveste.
Felul de a fi al acestui bărbat – poate nedrept, poate cotropitor, poate vânător fără leac – oferă ocazia femeilor din viața sa ocazia unui test de turnesol pentru caracterul acestora. Și a avut astfel ocazia de a întâlni Polul Nord și Sud al caracterului. De la noblețe la mizerie.

Mihaela a fost femeia care îl iubește dincolo de prezența fizică. Este cea care a știut că durerea despărțirii, a plecării lui se poate transforma – pentru copii – într-o prietenie cu accente incredibile. Un exemplu de incredibilă maturitate sufletească. Ea rămâne un stâlp al existenței lui, un echilibru de care Borcea avea nevoie mai ales din momentul în care a ajuns la pușcărie.
Era căsătorit cu Mihaela când a cunoscut-o pe Simona, atrăgătoarea avocată care a dorit să aibă un copil cu un om căsătorit și a acceptat discretă și consistentă susținere financiară a tatălui fetiței sale. Ea a fost prima care a crezut că un copil e un argument să pună mână pe împărăție. E cea care îl striga “infractor” în fața instanței. Vorba cântecului: sunt infractorul vieții tale, ca într-un film cu Raj Kapoor… Astăzi, avocata caută pacea și nu o mai găsește.
Alina? Este secvența de slăbiciune a vieții lui Cristi Borcea. Femeia care a așteptat – între tentative de sinucidere și dovezi de iubire pătimașă – ca Mihaela să îi dea prilejul bărbatului comun să-și dorească să o aducă pe ea în fruntea bucatelor. Femeia care nu a uitat să aștearnă covoare de reproșuri, exact când partenerul se aștepta mai puțin. Femeia care a transformat iubirea în posesivitate și apoi, chiar în file de șantaj. Femeia care nu încetează să-l surprindă pe Borcea. Chiar și când îi înmoaie sufletul în lacrimi cu ajutorul copiilor, deși tocmai îl “vanduse” cu cinci minute în urmă, pentru o exclusivitate de presă.
Un fel de răzbunare a firii pentru un rătăcitor în raiul feminității.
I se poate permite unei femei să uzeze de orice armă pentru a-și păstra bărbatul, când acesta iubește pe altcineva? Poate fi înțeleasă, cautionata orice formă de luptă?
Într-un loc virtual cu atâtea femei excepționale, prefer să fiu ultimul care și-ar permite să răspundă la această întrebare.
Îmi permit doar, ca bărbat, să mă întreb ce rămâne în urma unei rafale de atacuri, constrângeri, lacrimi, care nimerește nu numai rivala, dar mai ales omul pentru care lupți.
Dacă dragoste nu mai e, ce mai e? Vorba lui Preda…

P.S.: Nu am uitat-o pe Valentina. Orice boltă se susține dacă are doi stâlpi. Mihaela e parteneriatul, de la business la prietenie. Valentina e spiritul care ține sus moralul și furnizorul de iubire necondiționată. Necondiționată. De ce ar fi ales Valentina Pelinel și Cristi Borcea să treacă printr-un iad mediatic de prejudecăți, acuze, bârfe, atacuri, dacă nu pentru o mare iubire?

Textul a fost publicat si pe femeide10.ro