Îmi amintesc perfect albastrul infinit al ochilor Ioanei Boureanu, la nunta tatălui său cu Valentina Pelinel, poate cel mai fastuos fapt public din viaţa unui politician cu look de aviator american, dar cu o aterizare forţată pur românească, din lumea crudă a celor aleşi. Fetiţa cu chip coborât de pe Capela Sixtină, de acum nouă ani, îngerul înfăşurat în falduri, are ceva din prăbuşirea lui Britney Spears, copilul teribil care a ajuns să fie bântuit de demonii vârstei ei, până când a învăţat ce înseamnă echilibrul. Privirea victorioasă a adolescentei la ieşirea de la Poliţie, cumva mândră că şi-a dat tatăl în primire şi pentru o perioadă nu o va mai agresa, e drumul de la rai la iad. E simbolul unei generaţii pe care nu o mai poţi ghida după principiile spartane cu care se lăudau părinţii secolului trecut. Bătaia nu a fost niciodată ruptă din rai, dar acum e semn de tragedie. Adolescentul de azi – conştient de puterea media şi de limitele legii – e în stare, ca Ioana, să-şi vadă tatăl venind ameninţător către ea şi să strige că e un răpitor, pentru ca jandarmii aflaţi la faţa locului să-l imobilizeze. Adolescentul de azi, prieten al Ioanei, decide să cheme paparazzii înainte de a suna la Poliţie – aşa s-a petrecut în această scenă! – şi iată cum tocmai presa tabloidă devine nu un câine de pază, ci chiar un pitbull fără lesă al societăţii!
Ioana zâmbeşte, flancată de mama ei. Crede că a învins. De fapt, a pierdut enorm. Dar de ce să ne aşteptăm să înţeleagă totul un copil care este victimă? Victima erorilor părinţilor săi.
Cristi Boureanu, e foarte limpede, a încetat demult să fie prieten al fiicei sale, ci doar un părinte dur care nu are ca soluţie decât forţa când copilul, dornic să evadeze, minte sau cade în păcatul alcoolului, ţigărilor etc. Educaţia unui copil înseamnă – după cum spun unii mai pricepuţi ca mine – mai ales răbdare, diplomaţie şi negociere. Or, el le-a pierdut pe traseu. Când copilul găseşte soluţia de a te scoate din pepeni, drag cititor, uită-te la Cristi Boureanu şi vezi că nu forţa e soluţia! Educaţia prin fermitate e „old school”, cum spun puştii. Ioana a speculat firea impulsivă a tatălui, pentru a declanşa ruperea. Pentru ea, binele e ACUM, nu în viitor.
Mama, Irina, e cea care i-a provocat trauma primordială când a fugit cu naşul Sebastian Vlădescu şi copilul a crescut cu mame de împrumut, ca Valentina Pelinel. E cea care, fără discuţie, hrăneşte dorinţa de evadare a fetei şi ca o poliţă plătită pentru faptele din trecut ale soţului Boureanu. Nu ştim cât şi dacă îşi doreşte perfomanţă la învăţătură şi repere valorice, cât şi-a propus Cristi şi a investit bani grei în asta!
Ca în atâtea cazuri – şi thriller-ul Prigoană-Bahmuţeanu e doar Biblia –, copiii sunt gloanţele războiului de orgolii al părinţilor şi ei vor fi sacrificaţii.
Refuz să-i judec pe cei trei. Sunt însă câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi trebuie să le spun.
1. Nu înţeleg ce crede că va obţine Cristi Boureanu, dacă lansează în public ipoteza că Ioana se droghează. Rămâne copilul lui pe veci şi îi va reproşa stigmatul pus!
2. Nu înţeleg cum poate Laura, iubita de 19 ani, să se bage în această discuţie. Ce ascendent are ea? Vorbeşte – şi Cristi îi permite – ca şi cum ar avea dreptul şi experienţa de a decide ceva în viaţa Ioanei. Face dezvăluiri de familie nepermise pentru o fată despre care Ioana spune că, atunci când a descoperit-o la braţul tatălui, s-a crucit. Ar fi tipul ca Laura să descopere decenţa a-şi ţine gura.
3. Nu înţeleg de ce nu înţelege Irina că într-o bună zi, fiica îi va răspunde cu aceeaşi monedă a trădării, când o va condiţiona cu ceva, cu orice!
Ceea ce vedem e, de fapt, varianta cu celebrităţi a unei drame naţionale. Drama copiilor generaţiei Facebook. Dumnezeu să-i apere!
