Poţi să fii o săptămână Lorelai Mosneguţu?

“Sometimes all I need is the air that I breathe…”
Vocile dulci din legendara piesă The Hollies au îmbrăcat, în anii 90, poate unul dintre cele mai şocante clipuri publicitare cu conţinut social din istorie. Imagini cu copii aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte – născuţi cu handicap sever sau cu chipul răpus de boli incurabile – defineau, prin tristeţea sufocantă a privirii lor, fericirea mereu uitată a vieţii: oare de ce avem nevoie mai mult decât de aer, pentru a fi fericiţi?
Noi, cei mulţi şi atât de norocoşi că Dumnezeu ne-a lăsat întregi, trăim, de fapt, într-o profundă ingratitudine. Nu ne mai ajung visele, orgoliile, izbânzile, conturile! Vrem tot! Judecăm arogant! Trăim urât!
Dacă Cel de Sus ar declanşa cu adevârat o Apocalipsă, ar trebui ca, vreme de o săptămână, să ne ţină pe lume exact ca pe Lorelai. Da, acea Lorelai, fata care a câştigat Romanii au talent cu aceeaşi candoare şi senin în ochi cu care o vedeam, acum ani de zile, într-un reportaj la Observator, sfidând ideea de soartă, de predestinare. Aruncând la coş noţiunea de „imposibil”.
Un copil născut fără mâini poate cânta la pian? Poate aduna milioane de oameni în faţa televizoarelor când se acompaniază la chitară? Da, pentru că mâinile ei sunt ambiţia divină de a cuceri lumea prin artă.
Mi-a amintit, privind-o, de Amy Purdy. Nu o ştiţi? E o femeie superbă care, la 19 ani, şi-a pierdut ambele picioare. Dar a câştigat o ambiţie devoratoare, care a făcut-o să ajungă dublă campioană mondială la snowboarding, să participe cu succes la „Dansează printre stele” şi apoi să vină, cu zâmbetul ei cuceritor, la Conferinţele TED şi să spună: „Nici nu e aşa rău să nu ai picioare. În fond, poţi să îţi cumperi pantofi cu ce număr pofteşti. Sau chiar să ai număr la picior în funcţie de ce pereche de pantofi e la reducere!!!”
Ce forţă!

thumb_lorelai-mosnegutu-a-emotionata-pana-la-lacrimi-pe-mihaela-radulescu-vedeta-a-apasat-golden-buzz

De fapt, pentru foarte mulţi români din ţara intoleranţei, ar putea fi o altă handicapată.
Da, asta ar putea fi pedeapsa Lui pentru atâtea milioane de oameni care fac umbră degeaba pâmântului în clipa în care cred că o fată poate înduioşa o lume întreagă doar pentru că handicapaţilor li se face mereu loc.
O săptămână să facă schimb cu Lorelai. E esenţial.
Să înveţe că nu e obligatoriu să mânânci cu măinile.
Că nu pot să-i ţină în braţe pe cei pe care ţi iubeşte pentru că ele… nu există.
Să descopere că mersul la toaletă fără însoţitor este imposibil.
Să descopere că tot ceea ce fac ceilalţi oameni – iubesc, se căsătoresc, muncesc, călătoresc – nu li se permite.
Nici măcar ochii să nu poată să şi-i şteargă de lacrimi… Pentru că nu are cu ce…
Să se întrebe de ce toţi ceilalţi copii sunt crescuţi de părinţii lor naturali, dar ea nu, pentru că au părăsit-o. Să intuiască înfricoşătorul răspuns, dar – cum e posibil, oare?! – să nu-i urască.
Şi să nu devină doar o excrescenţă umană mustind de frustrări, ci să transforme tot ce NU are in ALTCEVA.
Să înţeleagă că picioarele – chiar dacă nici pe ele nu le are întregi – nu sunt făcute pentru a fi arătate sau operate, ci sunt singura cale prin care să arate că sufletul de artist nu poate fi oprit de NIMIC, atunci când există.
Şi abia apoi, după o săptămână care va părea un nesfărşit purgatoriu – iar pentru Lorelai sunt doar şapte zile fireşti – să se întrebe cine este cu adevărat cel cu handicap.
Handicapul sufletesc este cu mult mai trist, mai jalnic, decât cel fizic.
În timpul celor trei cântece ale lui Lorelai în acel concurs, eu unul nu am observat că ar fi altfel decât noi, toţi ceilalţi.
Am văzut aură. Lumină. Binecuvântare.
Şi, la final, am înţeles că urâm doar pentru că nu am învâţat cu adevărat ce înseamnă NECAZUL.

Tragedia unui copil mare – Denisa Raducu

Iminenta tragicului – cand dă tarcoale cea mai cumplită boală din lume – provoacă oceane de compasiune pentru orice posibilă victimă – de la un copil de doi ani pentru care intrebarea “de ce, Dumnezeule?” nu primeste niciodată un raspuns si pană la cei maturi. Mai mult, in clipa in care ravagiile se asează pe chipul unei celebrităti, efectul public este nemăsurat.
Iar cand acest chip are trăsăturile angelice ale Denisei – o fată cu chip senin, atat de diferit de pervertirea lumii in care cantă -, povestea are toate sansele sa tină o tară intreagă cu răsuflarea tăiată.
Romania a invătat abia astfel, silabisind, numele acestei fete si pentru a o repera mai bine, i-a lipit pe frunte si meseria – Denisa. A devenit actul ei de identitate, insă istoria ei merită mai mult decat o simplă lecturare tabloidă.
Pe nesimtite, lucrand incet si profund in gusturile publicului dornic sa uite mizeria zilnica, manelele s-au instalat in societate, dupa ani de contestare. Nu există televiziune cunoscută – de la cea publică si pană la specializatul Taraf TV – care să nu privească spre lumea manelelor si celebritătile sale. Nimeni nu a simtit nevoia să contrazică expresia definirii ipocriziei nationale sub forma “stăm cu nasul pe sus, dar la petreceri, rupem pe manele”. Genul a castigat legitimare. Dar, o dată cu el, veselia lui a adus si dramele din spate.
A fi cantăret de manele este, fără dubii, o meserie la fel de grea ca mineritul. De ce? Pentru că acest gen exercită o fascinatie pentru cele mai negre zone interlope, acolo unde, in functie de starea psihică sau bahică a “clientului” urmărit general sau proaspăt eliberat, poti primi un munte de bani sau, dupa opt-zece ore de cantat (cat dureaza pofta “angajatorului”!), să ti se spună să pleci neplătit, dacă vrei să scapi cu viată. Oameni trecuti prin cele mai fine petreceri de la Paris, dar si pe la nunti ale unor clanuri foarte violente, cum ar fi Ionita de la Clejani, au observat că, pentru a fi cantăret de manele cu mare succes, e esential sa fii un psiholog de inaltă clasă. In marea de orgolii, bani si hachite iesite la lumină cand se imbată petrecaretii – iar la un pahar iese la lumină caracterul fiecaruia -, un singur cuvant al lui Nicolae Gută, Adrian Minune sau Salam pot face ca evenimentul să denegenereze in lupte cu săbii, cutite si gloante sau toti să se pupe plangand. Omul cu microfonul e un dirjor obligat sa facă slalom printre simfonii ale supravietuirii.

denisa-1

Nu e mirare că unii mai firavi de inger se prăbusesc in patima drogurilor – clientela il imbie -, iar efortul inuman să-i macine. Candva, Minodora, din postura ei de tipă “bărbătoasă”, mi-a spus că aceasta nu e o meserie pentru femei obisnuite.
Suprapuneti acest sablon de viata – terifiant pentru un om normal, care ar trebui să inteleagă că orice avere castigată repede are pretul ei! – pe structura firavă a Denisei, numită generic, să nu uităm, Denisa Manelista.
Un talent artistic născut pentru acest gen de muzică, dar nu pentru lumea ei!
Un copil cu vise, aruncat la 14 ani in cursa după faimă si bani de o familie care vedea, in fine, drumul spre bunăstare!
Un caracter calin care a avut nevoie de “spate” – cineva care să-si arate muschii pentru ea! – ca să nu fie devorata de rechinii intunecati ai noptilor de cantare. Acel cineva a ales pentru ea chiar si cand epuizarea era vecină cu colapsul. Lupta pentru influenta decisivă asupra vietii “minei de aur” a răscolit-o pe interior. Macinată mereu de această disputa sufletească intre incredere si abuz, nu a vrut să supere nimeni, iar interiorizarea a conturat, zi de zi, boala.
Si, poate, cel mai trist, o femeie care nu a atins cu adevărat cerul fericirii.
Prea multe incercări pentru un copil mare.
Pretul renumelui – al “cotei” respectabile la care a ajuns – a fost cel mai scump posibil. Viata.
Mai cumplit este că, nici cand numarul tumorilor a adus resemnare chiar si pentru doctorii de la Viena -, nu a primit ceea ce si-a dorit mereu: pace. In spatele unei cortine impuse de “no comment” mediatic, lupta apropiatilor a continuat mai mult ca niciodată. Marea drama este că intreg anturajul – părinti, veri, impresari, unchi, prieteni, colegi, un iubit mai degrabă inexistent – stie ce e mai bine pentru ea.
Dar in detrimentul celuilalt! Iar ea, pacientul Denisa Răducu, nu stie. E ca un fulg in bătaia vantului.
Prea multe orgolii pentru pacientul care – lucrul pe care il uită toti – i-a scos din anonimat si sărăcie.
Minunile nu sunt in mana oamenilor. Doar Dumnezeu le asează pe aura noastră. In asteptarea mainii intinse de Sus, Denisa ar trebuie sa aleagă, pentru prima dată, singură, cu sufletul.

Gina Pistol, în tabloul lui Dorian Gray

Definiţia norocului – ca o balanţă menţinută într-un relativ echilibru de către o fată frumoasă cu ochii albaştri acoperiţi de o eşarfă fashion – bântuie de câţiva ani de zile scena vedetelor. Ecuaţia cu prea multe necunoscute a fericirii unei femei mondene are, uneori, o rezolvare ultra-rapidă – demnă de un olimpic la matematica împlinirii -, când apare alesul frumos şi cu cont consistent. Alteori, când rezultatul corect întârzie să apară, apare explicaţia previzibilă. Norocul. El e decisiv.
Gina Pistol este fata cu balanţa în mână din imaginea de mai sus. „The girl next door” – una dintre puţinele vedete românce născute în stil american de revista-iepuraş a lui Hugh Hefner – este genul de fată pe care o iubeşte toată lumea, mai puţin marea iubire a vieţii, care deocamdată o ocoleşte. Respectul meu pentru Gina Pistol a fost câştigat definitiv cu mulţi ani în urmă când, aflată în curba de jos a sinusoidei carierei (există un gen de femei frumoase care se lipesc greu de o slujbă constantă…), ea nu s-a ferit să se angajeze la un mall, la un magazin oarecare, pe postul de consultant vânzări. Este exemplul minunat al faptului că munca nu e ruşinoasă niciodată şi, decât să te îndrepţi spre zona gri a „întreţinutelor” sau a celor „plătite la lucrare”, mai bine treci la munca de jos.
Frumos.
Nu există o justificare a trecerii graniţei de la respectacilitate la prostituţie mascată, ci doar dorinţa nemărturisită de a o face.
Bombardată vehement cu clişeul „fată bună, dar nu are noroc”, Gina ar trebui să se liniştească. O are pe Fortuna în spatele ei, dar nu ştie încă ce să-i şoptească Zeiţei despre propria ei viaţă! Dacă ea, Fortuna, nu ar fi, Gina nu ar fi primit multiple şanse de a-şi vinde profesional ingenuitatea de Marylin Monroe, până în clipa în care, iată, este în echipa celui mai mare succes al Antenei din ultimii ani – Chefi la cuţite. Puteau fi mulţi în locul ei, dar Zeiţa a mişcat bagheta şi a dat… după speranţa Ginei.

Gina-Pistol-a-mers-aproape-1000-de-kilometri-pe-jos-pe-El-Camino

Iubirea? Ei, aici suntem suma unor alegeri în care Zeiţa, ca şi Şeful ei mai mare, dă, dar nu bagă în traistă. Gina este definită de numele filmului lui David Lynch – Wild at heart. Asemenea îngerului şi micului necurat care ni se aşează pe umeri, Gina alege şi aleasă de băieţi cu un pedigree interesant, cărora le arată dragostea în momente decisive. Pentru că, poate, altele ar fi dat bir cu fugiţii când îi putea spune „Te iubesc” lui Alin Cocoş la vorbitor. Sau, când gelozia colosala unui fost iubit a devenit sufocantă, ea s-a întors mereu la el, până când celulele sănătoase ale acelei iubiri au dispărut cu totul. Aici îl arată pe „cel alb” de pe umărul drept, dar „cel negru” de pe celălalt umăr o face să uite că anii trec şi fiecărei vârste îi stă bine cu un anume fel de aşezare în viaţă.
Gina e un copil care se joacă de-a oamenii mari şi când vine ceasul unui gest ce prespune „până când moartea ne va despărţi” – cum ar fi un copil sau o căsnicie. Atunci, Gina crede că e timpul să mai joace o dată la cazinoul vieţii. Încă se simte liberă şi puterea tânâră. Timpul mai are răbdare, cum ar fi zis Marin Preda.
Sau ca un postmodern Dorian Gray feminin.
Dacă Gina ar fi o persoană căruia să-i stea bine haina femeii singure, fără constrângeri, fără note de plată inutile – cum e Tania Budi -, verdictul ar fi simplu. Ea însă nu renunţă să viseze la o armonie în doi.
Undeva, din Universul potrivirilor sufleteşti, Gina ar putea să-l găsească acel gen de jumătate care să o împlinească, să o înalţe – aşa cum este Răzvan Munteanu pentru Delia. Până atunci, copilul teribil trebuie să ştie că a-l iubi pe cel de lângă tine mai presus decât pe tine este, de fapt, definiţia fericirii.

Gabriela Cristea – despre fericire la puterea a treia

Ceea ce urmează este o istorie despre alchimia sufletului.
O fată de 18 ani a ales să evadeze din viaţa ei de familie, ferecând totodată faptele care aveau să nu se mai uite niciodată înapoi. Cu pieptul înainte, a suflat vânt în pânzele nevoii ei de fericire. Tăierea legăturilor – chiar şi pe cele nevăzute, încurcate în sertarele minţii -, cu cei pe care nu aveau să-i mai fie părinţi aveau să-i aducă în faţă primul versant greu de urcat: să fii conştientă că nu mai ai aproape pe nimeni pe lume şi, în egală măsură, să-ţi doreşti cu ardoare să acoperi cu iubire această rană mare, uriaşă.
Al doilea versant greu de urcat – şi poate niciodată escaladat până la capăt – a venit o dată cu celebritatea. Trăim în ţara în care rolul de părinte se îmbracă automat în haina sfinţeniei. În locul lui “eu te-am făcut, eu te-omor”. Iar ruperea brutală a cordonului ombilical – mai ales pentru o celebritate pusă mereu sub lupa unui gel de invidie publică, deseori nerostită – declanşează automat dojane apăsate, spuse chiar în versuri. “Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând”… Nu orice părinte e născut să fie întruchiparea sacrificiului şi iubirii, din desenele poetice ale lui Adrian Păunescu. Egoismul, traducerea iubirii ca posesivitate – “e copilul meu, să mă asculte” – sunt, chiar în faţa unui duhovnic, tot păcate. Mama e filiala lui Dumnezeu pe pământ, cum spune frumos Florin Condurăţeanu, cu condiţia ca părintele să aibă, sincer şi onest, fir direct cu Dumnezeu şi nu cu celălalt…
Fata care a sărit pe geam nu a vrut să deschidă niciodată cutia Pandorei şi, privind din perspectiva traumatizantă a războiului public/tragic dintre Oana Zăvoranu şi mama ei, poate a făcut mai bine. Deşi nu avem vreodată să ştim cât de greu e să taci, când o lume te poate acuza de ceea ce nici nu bănuieşte. Şi ce a fost cu adevărat acolo.
Sentimentul singurătăţii în faţa lumii – privind armonia familiilor adevărate – e mai acut. Sufletul are nevoie de o jumătate şi ceva în plus.
Acel „ceva în plus” poate fi însă totul.
Fata care a sărit pe geam, pe numele ei Gabriela Cristea, nu şi-a oferit inima de multe ori. Dar de două ori a mizat că o va face pentru totdeauna. Prima ei căsătorie avea argumentul unii bărbat care inspira maturitate. Poate chiar acel gen de protecţie care a lipsit, când tatăl nu a fost prin preajmă. Era însă un soţ cu concepţii tradiţionale care oferea un gen de dragoste ce nu putea asimila rana sufletească a partenerului ca şi cum ar fi fost a lui.
Ceea ce înseamnă, în fond, iubirea în forma ei supremă.
Marcel Toader spunea că ea, soţia, avea un sloi în rol de suflet. De fapt, el nu putea oferi sacrificiul care poate topi şi un aisberg. Sau poate că nu pentru ea. Eşuarea căsniciei într-un degradant scandal public cu accente frivole şi financiar-contabile e doar constatarea faptului că, oricât ai crede că îl simţi pe cel de lângă tine, surprizele pot fi spectaculoase.
Pentru Gabriela, închiderea rănii din trecut o poate produce un copil. Şi Dumnezeu nu a îngăduit să fie al lui Marcel, din motivele de mai sus.

gabriela-cristea-tavi-clonda-2

A doua încercare majoră de a FI împlinire este cheia acestei povestiri. Părea, pentru superficiali, doar un paliativ după deznodământul jenant al primei căsnicii, dar el, Tavi, avea de fapt dragostea pe deplin vindecătoare pentru ea. El, menestrelul, ludicul, era jumătatea care avea ceva în plus. Lui i se hărăzise rolul de a fi tatăl copilului Gabrielei. I se citea de ani de zile apăsarea imensă a faptului că urmaşul întârzia să vină. Şi doar el era atât de pregătit să facă tot ceea ce ea putea să viseze!
Dragostea la puterea a treia – ea, el şi cadoul lui Dumnezeu, copil – nu se naşte din clişee sau aşteptări, ci doar din sentimentul care, poate, pluteşte prin preajmă. Trebuie doar să-l vedem.
Gabriela coboară acum versantul care o poate aduce către deplina, meritata pace. După atâţia ani…

Mihaela Rădulescu vs. Andreea Marin: acum se joacă marea finală!

Divele – cele autentice, nu cele de carton – pot schimba lumea chiar şi când – sau poate mai ales atunci când – războiul lor atinge cote vecine cu insuportabilul. Din antichitate şi până la în zilele noastre, „cherchez la femme” este mobilul factorului de progres al faptelor istorice, iar când apar două şi lupta se înteţeşte spectacolul este garantat, dar şi efectul lor, însutit, ca valoare de model.
Sunt cronicarul celei mai importante rivalităţi mondene din istoria modernă – Andreea Marin versus Mihaela Rădulescu – încă de la naşterea acesteia, pe culmile de audienţă cucerite de ambele cam în acelaşi timp, adică în 1998-1999. Am simpatizat şi am criticat ambele tabere, dar apariţia cu frecvenţă săptămânală a amândurora în aceeaşi incintă, în direct, în prime time, mi s-a părut ca fiind „finala” unui meci feminin de Champions League, care nu e cu nimic mai prejos, ca investiţie din partea părţilor implicate, decât un Real Madrid – FC Barcelona.
Să ne amintim alte secvenţe, ca argument?
Era decembrie 1999 când, sub cupola primelor Superlative VIP cu ecou istoric, în direct la Antena 1, Mihaela dădea măsura unei fine lovituri sub centură. Ca moderator, a acceptat jocul propus de noi – să se aşeze pe canapea a la Surprize, surprize cu deja „Zâna” – şi a pus întrebarea pentru care a fost pusă la zid. „Ce face mama ta?”, ceea ce ar fi fost o pastişă bună, dacă decesul cumplit al mamei Andreei – într-un accident, încercănd să-şi salveze puiul – nu ar fi o durere născătoare de lacrimi şi după trei decenii.
A fost clipa din care orgoliile s-au întins ca un arc. Zâmbetele de protocol au durat o perioadă, până când Andreea a lăsat să se aşeze – aidoma picăturii chinezeşti – aluzii ironice pe tema rivalei. Rădulescu a explodat.
Teritoriile au fost bine definite şi niciodată schimbate. Furia nedisimulată a Mihaelei versus calmul aparent, dar cu vorbe chiar mai dureroase, al Andreei. Şi mereu, o competiţie acerbă pe orice „formă de relief” socială – caritate, divertisment, aspect fizic, shooting-uri (vă mai aminţiţi când amăndouă au refăcut aproape concomitent scena sărutului Madonna – Britney Spears, una cu Daniela Nane, alta cu Andreea Raicu?!) şi – pentru că Dumnezeu a hotărât ca pasiunea să fie infinită – Ştefan Bănică jr.
Statutul de bărbat de neuitat la lui Ştefan este adjudecat încă de la Nadia Comăneci încoace, dar rolul de soţ pentru ambele dive l-ar face un martor UNIC, de culise, al eternei lupte. Doar el ar putea confirma ceea ce „soţul numărul trei” pentru ambele – adică Elan pentru Mihaela şi Tuncay pentru Andreea – au mărturisit off the record: dacă este adevărată teoria că, de vreme ce nu te desprinzi de o duşmănie, rişti să trăieşi sub acelaşi acoperiş cu ea, atunci Andreea şi Mihaela sunt împreună de 20 de ani! Sus-numiţii soţi au adus ca argument veşnica raportare a unei la cealaltă, pe parcursul căsniciei. Ceea ce, sigur, nu e neapărat un lucru negativ. Ce le putea ambiţiona mai tare? Dar, o dată ce le vezi în 2017, împreună şi FIZIC, în acelaşi show, e de întrebat ce-ar spune un cititor de gânduri, dacă ar sta o seara cu ele, acolo, faţă în faţă. Probabil că ar trece rapid pe medicaţie!
Pe perioade scurte – şi de dragul unor cauze publice – beligeranţii au înţeles să-şi dea mâna. Dar chiar şi în rarele ocazii când au apărut umăr la umăr – ca în comica dezminţire televizată a unei inexistente bătăi cu maioneză dintre ele, se vedea ceva. Era ca atunci când o femeie puternică nu lasă niciodată bărbatul să conducă dansul – amândouă doreau să fie „liderul” chiar şi în când aveau un ţel comun!
Peste ani, diferenţa de fond interior le-a făcut să nu mai fie „a filei două feţe”. Substanţa frivolă a Mihaelei Rădulescu nu a mai putut fi ascunsă sub alte ţeluri – culturale, caritabile, feministe -, poate şi pentru că „le-a bifat” şi acum vrea să fie doar ea, aşa cum este: mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, mai mult ironică decât diplomată, mai mult provocatoare decât profundă. Lipsa de griji a vieţii la Monte Carlo i-a dat această libertate. Îşi trăieşte viaţa aşa cum simte.
Substanţa puternică, de femeie dominatoare, a Andreei a dus-o departe de orice accent de bombă sexy – trecutul în acest sens fusese mai degrabă o joacă – şi vrea cât mai mult în rolul de motivator aspiraţional al societăţii, de om care schimbă legi. Sobrietatea ei e mult mai potrivită vârstei. Ea nu are niciun spate şi trebuie să joace „un rol” pentru viitorul copilului ei. Numai marea dezamăgire numită Tuncay a determinat-o să atingă forma fizică de odinioară – pentru a se simţi din nou perfectă. Dar a trăi lângă o femeie „locomotivă” nu îi este dat oricui să poată!

img

Tocmai pentru că urcă pe versanţi diferiţi ai vieţii a făcut ca această „finală de Champions League” televizată să le arate aşa cum sunt. În aparenţă împăcate, dar niciodată la unison. Sub pretextul nevoii de a face audienţă – „ia să mai vedem dacă se mai împung Mihaela şi Andreea!” -, Rădulescu aruncă săgeţi, despre căsnicii şi rolul de şef în faţa tuturor, iar Andreea se fereşte ca Neo din Matrix de gloanţe. Acest show TV era exact ce aveau ambele nevoie, pentru a fi din nou – peste ani – pe buzele tuturor. Dar adevărul despre ceea se simt una despre cealaltă este altul. Cel ce se va fi arătat după ce munca în comun se încheie.
Aşa cum Toni Grecu spunea cândva că televiziunea fără moldovence ar fi un fost un loc infinit mai plictisitor, ce ar fi fost România ceasului de bârfă la gura sobei fără cele două „roze”?
O pajişte de sanatoriu.

Ileana Ciuculete a trăit un secol. De iubire.

Un zâmbet de soare.
Aşa o voi vedea, mereu, pe Ileana Ciuculete. Felul în care inunda fiecare întâlnire cu spiritul ei pozitiv era o porţie de optimism şi sinceritate interioară, absolut rarisimă într-un univers folcloric profund pervertit, divizat – în spatele catrinţelor sobre – în găşti, cu un mercantilism dus până la cer şi o răutate şlefuită până la străluciri de diamant.
Deşi curăţenia ei mentală putea părea o formă discretă de inocenţă, Ileana Ciuculete a fost un artist cu gesturi revoluţionare, greu de înghiţit, dar manifestate înaintea vremurilor. Pe vremea când mafiile folclorice nu permiteau nicio breşă, Ileana Ciuculete a sfidat arătându-şi feminitatea şi oferind, astfel, motive pentru a fi ignorată profesional infinit mai mult decât au permis performanţele artistice. Ileana a fost prima care in libertate a cântat folclor şi în civil, iar azi mulţi artişti o fac. Este cea care a scurtat rochia – e drept, avea ce să arate, prilej de frustrări în plus! -, iar acum, o întreagă generaţie de voci tinere nu se sfiesc să etaleze fotografii sexy, festivaluri de operaţii estetice care le fac din ciumă mumă şi jocuri mondene, pe alocuri frivole, care arată că folclorul nu mai poate fi îngheţat în trecut. Adaptarea la vremuri nu se traduce în sfidarea valorilor perene decât în capul celor ce li se cutremură soclul sau dacă îmbâcseala le-a contaminat gândirea. Ileana a fost printre primele artiste vii din folclor şi o parte din ficatul său bolnav îşi are resursa în lipsa de recunoaştere şi respect a unei branşe care se manâncă de vie, când nu-şi zâmbeşte larg, până le crapă obrajii.
Ileana nu era iubită de breaslă pentru că intra cu dezinvoltură în jocuri mondene şi nu-i era ruşine să râdă din toată inima cu un Serghei Mizil. Era vie. Era din carne şi oase, se lua în serios atât cât trebuia. Era autentică. Iar asta i-a încurcat pe mulţi, căci nu simţea să intre în conivenţe şi minciuni pentru a fi un nume la Sala Palatului sau vedetă la postul public care o uita sistematic.

nunta-ciuculete-si-gales

Cornel… Am să am mereu în minte imaginea unui mic dirijor din spatele orchestrei de talent numite Ileana Ciuculete. De parcă a fi taximetrist presupune un fel de înjosire a minţii sau a statutului social, Cornel – care accepta cu drag să-i spun şi „domnul Ciuculete” – era cel care, în serile televizate în care Ileana a venit singură în studio pentru a da replici de duh despre această lume, stâtea în spatele camerei şi făceau un adevărat festival de gesturi şi semne, pentru a-i şopti iubirii sale o idee simpatică. E cel care, simţind-o fragilă, s-a luat de guler cu oricine, fâcând scut în faţa intereselor artistice ale consoartei. Era omul care cerea banii şi să te ferească Dumnezeu să nu cumva să nu te ţii de cuvânt. Spatele scenei e plin de tipi bătăioşi şi, fără el, Ileana ar fi clacat cu mult mai devreme. S-a simţit iubită, ocrotită, încurajată, răsfăţată, apărată, relaxată. Ca în istoria oricărei mari iubiri. Cornel e un tip descurcăreţ, mintea l-ar fi ajutat să atingă un cheag financiar oriunde, nu numai ca umbră a sufletului Ilenei Ciuculete. El însă a iubit-o cu patimă, curat. Aşa cum ar merita fiecare femeie de pe această planetă. Acest fel de iubire – unică şi dătătoare de fericire – i-a lungit Ilenei viaţa mai mult decât existenţa fizică.
Acesta e adevărul – Ileana a trăit, de fapt, o sută de ani!
Căci ce e mai bine pe lumea aceasta – să atingi suta de ani în spatele unei convenţii sociale în care ai uitat acum câte decenii ai auzit ultimul „Te iubesc” sau să simţi clipă de clipă iubirea, secunda de fericire care poate valora cât luni de viaţă cenuşie? Prin iubire, Ileana Ciuculete a trăit un secol de iubire! Chiar şi dacă ar fi durat doar un minut. Dar pur.

Adrian Cristea. Genul programului: Romance

Fotbalul e Rege, dar nu este îngăduitor cu toţi supușii săi. Mai ales cu cei pe care-i hărăzeşte cu tone de talent, dar acesta sfârşeşte într-un morman diform şi urât mirositor de…ratare.
Recent concediat – de la Chiajna, nu de la Barcelona -, Adrian Cristea, Prinţul Regatelor fotbalistice necucerite, ar fi trebuit, la cât har a avut, să fie un milionar relativ liniştit şi împlinit, obişnuit să joace pentru plăcere când anii se adună alarmant. Ratând toate şansele pe care le-a avut pentru că, pentru el, e mai plăcut de cucerit o fată decât careul advers, Adrian Cristea este tată la „fără frecvenţă”, iar pensia copilului se plăteşte după posibilităţi. Adică mai degrabă nu. Deşi nu face parte din stirpea jenantă a celor care-şi pedepsesc copiii prin pensii alimentare jalnice, asimilate cu portofelul fostelor consoarte. Adrian îşi iubeşte copilul, dar nu atât de mult încât să-şi fi dat viaţa pe gazon pentru viitorul acestuia.
Dacă ar fi să enumerăm cele mai mari „meciuri” din cariera sa, finala sa de Champions League a fost… Revelionul în care a reuşit să o smulgă pe Bianca Drăguşanu de lângă soţul Victor Slav, pentru un week-end erotic răvăşitor la Paris. Apoi un întreg sezon de „pase” monosilabice pe la talk-show-uri de noapte. Pe scurt, ceva de neuitat.
Acestea au fost marile lui ambiţii. Echipe mari şi l-au dorit, unele l-au şi avut, dar străinătatea n-a fost de el, ci mai degrabă terenul bine irigat cu fete al cluburilor din România, unde – se ştie -, Adrian este un bârbat de neuitat, dar, fără finanţe, acum prea puţin atrăgător pentru o generaţie de fete cu profil de rechini sub acoperire. Băiat bun, altfel, Adrian a avut norocul de a aduce pe lume un urmaş cu o femeie bătăioasă, Denisa Nechifor, care refuză să fie dependentă de banii unui bărbat, aşa că ea găseşte calea către profit mai repede decât un Cristea care, cu un şut la vinclu bine plasat, în ziua potrivită, ar fi putut rezolva finanţele familiei pe un an şi mai bine.
„Selectivitatea” fetelor de oraş bine puse pe căpătuit – pentru că cearşafurile bine mototolite nu ţin loc de Hermesuri ediţie limitată -, l-au adus, paradoxal, pe Adrian Cristea în postura de a alege, în fine, o femeie mai matură, mai responsabilă, mai interesantă. Maria Păuna, un nume valoros al industriei frumuseţii, nu încetează să se bucure de „vâna” de marcator a lui Adrian, lucru care-l poate face pe jucător, măcar pentru o perioadă, să stea lângă o jumătate cu mai multe repere. Lângă o femeie adevărată.

az5i3277

Ferească Dumnezeu să-l vedem pe Adrian un fel de gigolo pentru femei coapte, dar nu ar fi exclus ca atuurile pe care încă le mai are să fie mai degrabă puse în valoare de o Maria Păuna inteligentă, decât de vreo buzată înfometată. E drept, şi Maria foloseşte apariţia – neaşteptată pentru mulţi – lângă fostul „număr 10” pentru promovare. Oricum, toată lumea e, la urma urmei, pe plus.
Dacă acesta ar fi semnul unei maturizări întârziate a lui Adrian Cristea, tot ar fi bine. E un semn că e „recuperabil”. Într-o zi, Rania, fetiţa frumoasă şi deşteaptă a lui Adrian, îşi va întreba tatăl ce a făcut în viaţă. Uşor încurcată de referinţele Google mai puţin favorabile unui părinte cu privire blândă. Şi Adrian va spune…
De ce să nu credem în minuni?

Oana Roman şi fericirea soarelui cu zimţi

Primăvara se simte în aer, dar nu în toate sufletele care se văd prin preajmă.
E aprilie 2001 şi selectul club Ilie Năstase din cartierul Primăverii ar trebui să găzduiască efuziunea plenară a prieteniei la care visează, zi de zi, Oana Roman. E aniversarea ei. Anii trecuţi imortalizau întâlniri ale unor miniştri, degrabă depunători de omagii la picioarele unui Petre Roman în plină vigoare politică, sau valuri de vedete care ştiu/simt că e bine să fie văzute. Persoană cu o rarisimă apetenţă pentru monden, Oana era frecventabilă. Dar acel aprilie din 2001 a fost expresia dezolării. Am fost doar o mână de oameni. Saloanele largi au rămas aerisite şi le-am umplut doar cu un dans extrem de exuberant. Ajuns doar un parlamentar deposedat de partid cu mâna iscusită a lui Băsescu, Petre Roman nu mai era, prin fata lui, un punct de atracţie. O primă şi aspră lecţie despre prietenie adevărată pentru o Oana Roman, în ochii căreia am zârit, pentru prima dată, deşertăciunea lumii. L-am admirat atunci pe Cornel Păsat. O iubea frumos, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
2006. Primăvara are, parcă, mai multă culoare în obraji. Cu vocea ei simpatică, deşi parcă îţi impune mereu ceea ce vrea si crede, Oana Roman trece pragul celor 30… Saloanele vaste nu-şi mai au rost, dar un restaurant cochet din zona Nordului este efectiv ticsit de oameni. De data aceasta, mulţi şi adevăraţi. Oana se transformase definitiv, în cinci ani, din „fiica lui…” în Nume Prenume. Petrecerea are ceva din bucuria cu care sărbătorita vrea să împărtăşească lumii plăcerea ei de a petrece. Cornel este aici, dar doar ca un invitat care nu uită o felie importantă a vieţii sale. În fruntea bucatelor, Petre Roman stă lăngă Mioara – cine şi-l poate imagina altfel?! – şi, în chip ciudat, pare un străin. Când tortul Oanei vine, înfăşurat în decibelii muzicii şi valuri de zâmbete, tatăl priveşte într-un punct fix, îndepărtat, al camerei, cu privire de deţinut. Nimeni nu are ochi pentru el, dar acel semn de om golit de conţinut sufletesc avea să-şi găsească rostul câteva luni mai târziu, când a evadat neverosimil către o altă realitate pe care nici azi, doamnele Roman nu o digeră şi nu o înţeleg pe deplin. Şi un alt castel s-a prăbuşit în ochii Oanei.

oana-roman-nunta-botez

Indestructibila construcţie de la baza crezului Oanei în lume, cheia de boltă a visului ei – o familie puternică – s-a năruit de atunci. Şi a căutat-o – cu ambiţia ştiută şi cu ştacheta înaltă a unei familii cu pretenţii – chiar în căsnicia sa, în care Marius, băiat cu suflet bun, dar sosit din cu totul altă lume, cu alte standarde, “defectează” deseori. Pare că-l depăşeşte rolul. În calitate de soţie, Oana a învăţat însă ceea ce Mioara Roman descrie în subtextul fiecărui rând al cărţii sale – arta compromisului în viaţă, privind însă mereu înainte, niciodată în jos.
Sau poate privind doar înapoi, pentru că o Oana rănită e una care îşi dă drumul la gură. Între cei patru pereţi ai căsniciei sale, Petre Roman – încă un bărbat cu aspect franţuzit liberal – ascunde motivul dispariţiei masive din momente decisive ale vieţii unei fiice care nu încetează să-l taxeze. Cât mai ţine la ceea ce a rămas din imaginea sa – cândva un etalon de transparenţă – Petre Roman ar trebui să dea măcar o umbră de explicaţie.
2015… Primăvara mijeşte, dar încă nu îşi cere drepturile cu toată puterea. La vârsta de un an, Isabela va trebui să-şi aleagă viitorul de pe tăviţa aspiraţiilor familiei – că doar noi toţi împingem în faţa pruncului bani, chei, carduri, poate se lipeşte ceva în plus în calea destinului! Prietenii sunt mai puţini, poate cei care au rămas cu adevărat. Petre Roman e prezent doar în intrebările tuturor, la cota de pariuri a motivului absenţei. Copilul este însă adorabil şi croieşte adevăratul sens al vieţii Oanei Roman. Nici nu contează ce a ales de pe tavă. Pe tot ce a pus mâna este doar speranţă.
Printre primăveri, o fată cu nume de eroină încă speră să-şi celebreze împlinirea. Figura oţelită a unui bărbat, lângă ea – tată sau soţ -, e poate cheia de care ar avea nevoie. Deşi destinul femeilor Roman a fost mereu să fie şi una, şi alta. Cu fericirea unui soare cu zimţi.

Andreea Bălan şi-a pus tatăl pe coji de nucă

Ce se întâmplă când trezeşti un copil care visează?

Între lacrimi, se naşte, irepresibil, şi învinovăţirea celui a îndrâznit să frângă stropul de speranţă. Şi sunt vremuri în care copilului asta-i mai rămâne, doar visarea.
Andreea Bălan este cel mai ambiţios prototip al unei generaţii de copii-minune cu care s-a îmbogăţit industria muzicală. Între toate Andreele, Cleopatrele, Risteii şi Nonii post-decembrişti, apriga ploieşteancă îşi apără teritoriul cu impetuozitate, chiar şi atunci când cel care îl invadează este chiar tatăl ei, Săndel – recent surghiunit de la viiitoarea nuntă a fiicei şi primit foarte târziu, după multă analiză interioară, să-şi vadă nepoata proaspăt născută. Pentru persoanele cărora Dumnezeu le-a hărăzit părinţi rupţi din Rai, gestul pare un sacrilegiu, acompaniat de dojane inspirate din păunescienele „enigmatici şi cuminţi”.
Lumea e plină însă de părinţi ghidaţi după principiul „eu te-am făcut, eu te-omor”. Aceştia provoacă mari drame personale copiilor care, ca în cazul Andreei Bălan, îşi pun la bătaie anii dedicaţi păpuşilor pentru a deveni vedete – produse de succes, mai exact -, iar la ceasul maturizării, când vor să preia fructele financiare ale strădaniei lor, descoperă că tatăl manager a folosit banii în scop personal, fără măcar să fi informat progenitura că i-a golit conturile.
Şi nici nu vă puteţi imagina cât capital a lăsat în urma sa proiectul Andre, definit ca fenomen popular, deşi a durat fix doi ani de zile!
Alţi copii – la vederea deposedării de munca lor – cad în depresie, mai puţin o Andreea bătăioasă ca o grenadă în plin teatru de luptă, care n-a înghiţit scuza lui Săndel – cum că, în calitate de compozitor al nemuritoarelor refrene „Liberă la mare” şi „Moşule, ce tânăr eşti”, avea mai multe drepturi asupra finanţelor familiei – şi a promis că va plăti poliţa. Mai ales când – efectiv devastată de trădarea unui Keo pe care-l vedea bărbatul ei pe viaţă – a descoperit, prin intermediul unor cărţi motivaţionale, că o copilărie netrăită la vremea ei, pe motiv de muncă asiduă pe scenă, poate face un adolescent să piardă etape importante ale maturizării. Iar, mai târziu, să nu ştie când trebuie să muncească şi când să iubească. Şi iubitul să se dedea la o Misty mult mai versată.

61770377-660x400

O dată pusă vina în cantităţi industriale pe capul lui Săndel – pe post de exploatator al anilor de candoare -, pasul către primele mărturii publice despre bătăile încasate de Andreea de la omul care încurca rolul de manager cu cel de tată a fost mic. Şi uşor de făcut. Săndel mărturiseşte în culise, cu chip terifiat, că mai mult de o ciufuleală n-o fi fost – căci, zice el, e greu să struneşti un copil ca să fie un performer. Dar şi atât ne e suficient. O dată ce ai ridicat mâna asupra lui, copilul are dreptul să hiperbolizeze umbra ta, ca părinte, şi să te transforme în balaur.
Ai greşit.
Scuzele sunt tardive, iar momentele unice de care fiica te văduveşte, inclusiv refuzul plăcerii nebuneşti de a fi bunic, nu le mai dă nimeni înapoi. Preţul plătit e aproximativ egal.
Săndel Bălan se poate obişnui cu ideea: poate urmări nunta la TV, sigur se va transmite. Şi-a pierdut fiica pe vecie. Andreea Bălan e o fire foarte tăioasă şi neiertătoare, adică acea combinaţie care a ajutat-o să ajungă departe în show-business. Şi dacă tatăl s-a întrebat, de zeci de ori poate, unde a greşit, ar trebui să ştie adevărata lui dilemă hamletiană – a fi sau a nu fi… prieten cu copilul tău?

Romaniţa Iovan şi glonţul care loveşte

Breaking news: 6 octombrie 2005. Ora 3.30. Un invidid a intrat prin efracţie, în plină noapte, în locuinţa din cartierul Primăverii a Romaniţei şi a lui Adrian Iovan. Hoţul a furat un ceas şi câteva bijuterii, apoi a intrat în dormitorul familiei. Adrian Iovan l-a împuşcat mortal pe Bogdan Iancu, în timp ce acesta încerca să fugă. Se naşte astfel cazul „Crima din Primăverii”, în urma căruia Romaniţa a pierdut o sarcină ce era în creştere, iar Adrian Iovan a mers în tribunal pentru a-şi pleda nevinovăţia. Media, mai ales Dan Diaconescu, a lansat, vreme de două luni, o serie de atacuri la adresa Romaniţei, speculând fără dovezi că Romaniţa ar fi avut o altă relaţie cu hoţul. Cu sufletul făcut fărâme, Romniţa alege să nu răspundă decât printr-o carte, Cuvântul care ucide, cel mai lung discurs pe care ea l-a avut vrodată în public.
Din nou breaking news: 20 ianuarie 2017. În vârful Apusenilor, acolo unde autorităţile nu au putut ajunge şi doar câţiva localnici au putut salva o mână de supravieţuitori, Romaniţa Iovan participă, cu ochii în lacrimi, la parastasul de trei ani al soţului său, Adrian Iovan.

„Glonţul are, prin structură, darul de a face istorie. Indiferent de statutul social al expeditorului. Celebritatea acestuia dă micii bucăţi de metal o însemnătate uriaşă pentru milioane de oameni. Dar, într-o bună zi, nimeni nu-l urăşte mai mult decât expeditorul, pentru felul în care îi schimbă viaţa…
Rândurile pe care le citiţi esunt născute de-un glonţ, plecat din carabina lui Adrian Iovan. Istoria nopţii de 6 octombrie 2005 a fost supralicitată până la proporţii de isterie naţională de el, glonţul care a dus la dispariţia unui hoţ şi a unui înger pe care Romaniţa îl purta în pântece.
E noaptea care a dinamitat viaţa familiei Iovan, e clipa care a născut o pornire confesivă a Romaniţei, în cartea Cuvântul care ucide. În ciuda valului însemnat de cărţi biografice dedicate vedetelor din ultimii ani, creatoarea de modă nu vedea niciun motiv să-şi pună, editorial, viaţa pe tapet. Şi probabil că n-ar fi făcut-o nici după ce hoţul Bogdan Iancu i-a intrat în casă cu gânduri neclare. Dar acuzaţiile nebuneşti lansate mediatic aveau nevoie de o reacţie. Stilul aristocratic al Romaniţei elimină şansa să devină invitat de profesie la talk-show-uri insalubre, punându-şi fustele în cap, cot la cot cu surori frustrate şi avocate înfometate.
Tăcerea elegantă are rost, însă, când ai şansa minimă a unui răspuns pe măsură. Când atacurile au atins parnoia, s-a născut scriitorul în mintea Romaniţei. Şi, vă recunosc de bun început, a fost unul surprinzător. Nu bănuiam că, în spatele imaginii maiestuoase a Romaniţei, se ascunde un om care-şi poate coordona atât de bine ideile, în faţa colii albe. Dar durerea deschide drumuri neştiute. Romaniţa Iovan a născut o carte-pledoarie ca o exorcizare, explicabilă pentru un personaj măcelarit fără a se produce măcar o dovadă palpabilă a vinovăţiei sale. Efectul terapeutic al cărţii este evident, pentru că autoarea şi-a curăţat astfel sufletul, a vărsat toată mânia nerostită pentru a reveni public în forţă. Avea atât de multe de spus, încât a hotărât, după două luni de izolare, să dea o formă publică gândurilor sale. Mobilizată de faptul că prea mulţi o judecau, pozitiv sau negativ, fără a-i cunoaşte cariera sau gândurile, Romaniţa a scris o carte specială. Lumea trebuie să ştie suficient despre Romaniţa, înainte să dea verdicte.

iovan-romanita-1024x768.

Romaniţa râmăne sinceră cu ea însăşi. Este un om de afaceri care a reuşit, un creator de modă căutat şi respectat, domenii în care şi-a dovedit excelenţa. Când scrie, se spovedeşte. Şi astfel, se întrevede şi explicaţia succesului ei în viaţă: o minte organizată, care ştie ce vrea. O minte care este capabilă să redea fidel emoţiile teribile pe care le-a trăit. Ştie să transmită starea, atmosfera. M-am mutat astfel în viaţa Romaniţei, pentru câteva clipe. Mi-a bătut niţel inima, alături de a ei. Ceea nu-i puţin, câtă vreme, recunosc, n-am fost niciodată în relaţii atât de apropiate cu Romaniţa, încât să-mi pierd obiectivitatea. O pot judeca drept şi asta poate face, prin această carte, oricine. Şi ea vrea doar atât, dreptate.
Romaniţa s-a bătut în scris cu toţi cei care au atacat-o. Cu Vadim, cu Diaconescu, cu familia infractorului, tuturor le dă un răspuns, uneori vehement, alteori maliţios. Dar atenţie,d e fiecare dată civilizat. Romaniţa are graţie chiar şi atunci când vrea să fie dură.
Cei care vor spune că nu este ea omul indicat să vorbească despre deontologie presei le spun că se înşală. S-au scris multe lucruri îngrozitoare despre ea, iar în spatele dreptului la opinie nu se poate ascunde la nesfârşit orice opozant. Romaniţa s-a documentat şi crede în puterea legilor profesionale ale jurnalismului, cu încrederea pe care o are în justiţie. Nu e naivă, dar nu vede nicio diferenţă între regulile imuabile ale tribunalului şi milioanele de feţe ale unei profesii liberale precum gazetăria. Crede în repere şi o spune pe faţă. Nici măcar din solidaritate de breaslă nu m-am simţit vexat. Am luat totul ca atare. Şi ea are dreptul la opinie! Mai ales că ea spune mereu: „Vă invit să nu treceţi prin ce am trecut eu!” Nici prin drama invadări intimităţii în noapte, nici prin drama morţii hoţului, nici nenaşterea unui copil, nici execuţia mediatică.
Povestind, ea face cunoscută tuturor prăpastia dintre criză şi pânza diafană a poveştii de iubire cu Adrian Iovan. Atât de mult şi-a dorit fericirea, căsnicia, copil, viaţa de film (ce se vede în strălucirea nunţii lor…) şi îi ieşise totul până în acea noapte. Cred că nimic nu putea întări legătura Romaniţei cu Adrian decât acea încercare. E un test dat de Dumnezeu pentru a ajunge, în final, tot la fericire. Ceea ce nu a ucis-o pe Romaniţa a făcut-o mai puternică.”
Romaniţa aşează textul jos şi plânge.
Suntem în ianuarie 2006, în livingul casei în care se petrecuse totul, şi familia Iovan citeşte prefaţa cărţii în pregătire. Cea de mai sus.
Lacrimile strigă frustrarea de a fi obligată să iasă din discreţia ei funciară, căci a devenit subiectul de bârfă al tuturor. Iar pierderea sarcinii fusese, de fapt, glonţul din inima ei. Funcţia de exorcizare pe care această carte îl are ar trebui să vindece rănile.
Glonţul din acea noapte pare să-şi fi atins ţinta. Şi gata! Era manifestul Romaniţei, era pledoaria ei publică. În aprilie 2006, când a lansat public cartea, Romaniţa purta deja în pântece pruncul, Albert, care urma să fie semnul cicatrizării rănii. Aşa-numitul caz „Crima din Primăverii” urma să schimbe legislaţia ţării, introducând sintagma de legitimă apărare. Adrian Iovan era un om liber şi nevinovat.
Gata?
Glonţul însă avea să lovească iar. Şi iar, Şi iar.
Avea să fie limpede că tragedia acelei nopţi sapă încet şi sigur. Cu câteva săptămâni înainte de naştere, în octombrie 2006, când Romaniţa a apărut lângă altcineva. Nimic nu putea hrăni vechile ipoteze frivole mai mult… Romaniţa nu era însă decât o femeie care, la ceasul maximei sensibilităţi provocate de sarcină, căuta ceva ce nu mai găsea în preajmă. Speranţa rândurilor mele de mai sus – dedusă din faptul că Romaniţa dedicase cartea „Soţului meu, fără de care, poate, n-aş mai fi acum în viaţă…” – fusese doar un semn de optimism. Povestea lor însă mai merita o şansă. Acel „altcineva” a dispărut ca un fum – ca şi alibiul apariţiei lui, o nouă carte despre viaţa ei – , iar fericirea naşterii lui Albert era noua injecţie de optimism…
Alţi doi ani de încercări au fost zadarnici. Glonţul nu putea fi uitat.
Povestea hollywoodiană cu femeia de succes îndrăgostită de aviatorul puternic şi invicibil nu are happy-end. Adrian avea să devină omul ce se temea că acest trecut îl va prinde din urmă – şi chiar a fugit din culisele unei emisiuni în care–i promisesem că vom vorbi despre altceva! Ea, Romaniţa, a găsit însă liniştea.
Avea să mi se înfăţişeze, splendid, într-o noapte de iarnă din octombrie 2009. În intimitatea unui boutique-hotel de lângă Poiana Braşov, unde urma să fim, Oana şi cu mine, protagoniştii unui shooting. La ceas de mic dejun, Albert alerga pe lângă gesturile discrete de tandreţe ale Romaniţei şi ale lui Iulian Gogan. Câtă vreme realitatea ne „striga” dragostea lor, aşa cum era, Romaniţa a vorbit, dar avea să fie printre ultimele ei mărturii publice despre viaţa personală.
” Am căutat fericirea în fiecare clipă a vieţii mele. Am atins culmile fericirii şi cu siguranţă voi ajunge din nou acolo. Adrian este bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. El este tatăl copilului meu, îl respect şi îl consider un bun prieten şi sunt convinsă că pe viitor relaţia noastră va fi una specială. Niciun factor extern nu a influenţat viaţa de cuplu a mea şi a lui Adrian. Nu se pune problema despărţirii noastre din cauza existenţei unui alt bărbat în viaţa mea. Sunt o persoana normală şi îmi trăiesc viaţa aşa cum simt. Încerc ca de acum înainte viaţa mea să fie un subiect tabu.”
Glonţul… Glonţul avea să dea lovitura de graţie.
Vă mai aminţi cel mai cumplit breaking news ? 20 ianuarie 2014. Un avion de mici dimensiuni, ce transporta o echipă medicală, a dispărut în Apuseni, iar numele lui Adrian Iovan este scris cu litere uriaşe pe burtierele inundate de galben şi negru. Acel Adrian Iovan care ar fi putut să-şi trăiască liniştit pensia de excelent aviator dacă statul român nu i-ar fi amputat în chip criminal pensia şi, pentru a trăi, pilota pentru misiuni medicale.
Romaniţa mi-a răspuns la telefon. ”Cristi, nu am nicio îndoială, o să fie bine!”.
Peste câteva ore, când e limpede că Adrian a făcut supremul sacrificiu, îmi aduc aminte de o clipă a premoniţiei… Era iulie 2008 şi Romaniţa, împreună cu Albert, se află printre primii invitaţi ai emisiunii “Confidenţial”. Parcă e aer cald în studio, totul respiră linişte şi lipseşte doar un şemineu aprins.
Oana îl întreabă pe Albert: “Unde e tati?”. Copilaşul, cu ochi scânteietori, priveşte în sus. Şi degetul se aţinteşte la cer. Aşa era.
Adrian Iovan a rămas la cer.