Lumina cade blând pe tricourile lor albe, strecurându-se, ca un agent acoperit, printre crengile pădurii. Atâta linişte respiră în jocul nevinovat al celor doi, absorbiţi până la cer de joaca prietenoasă şi profund dezinteresată a unui Golden Retriever. Femeia care a jucat prin firele părul său blond o ţară întreagă pare a fi în căutarea timpului pierdut.
Şansa de a mai trăi ca oricare alta s-a pierdut tare demult. Cam atunci când umbra rochiei austere a doamnei Rodica Stănoiu şi-a pierdut din parfum şi a lăsat loc unei fuste scurte, albe, mult prea incomode pentru mobilierul clasic românesc din Palatul Cotroceni. Era 2005 şi Traian Băsescu a aruncat orice urmă de normalitate din viaţa acestei femei – şi nicio parte din fiinţa ei nu dorea altceva -, iar ea, Elena Udrea, devenea marele semn de întrebare. Acel semn de întrebare la care, din prima clipă, toţi au dat acelaşi răspuns, fără a şti cu adevărat ce s-a întâmplat şi ce este ficţiune. Era 2005 şi o primă întâlnire cu această figură atipică pentru un consilier prezidenţial se petrecerea chiar în biroul ei, aplecându-ne către un proiect cultural frumos, deşi toaleta doamnei nu recomanda deloc mişcările bruşte.
Era aproape vară, hainele mulate albe erau nefiresc de decoltate pentru acel Palat. Oricum s-ar fi aşezat, s-ar fi văzut tot.
Şi asta o durea cel mai tare – tocmai fusese în studioul lui Robert Turcescu, care o întrebase despre „preşedintele Danemarcei” şi prima impresie era de imens derizoriu. Rănită, Elena Udrea se simţea „de pe şoseaua de centură a politicii”, citându-şi mentorul, şi căuta să arate că acel CEVA oţelit din privirea ei, încă neşlefuit, o va face să înoate, cu acelaşi costum de baie minuscul, între dezastru şi puterea absolută.
Cheia către uşa „cabinetului unu” a fost principala monedă de schimb a patru ani de amiciţie cu Elena Udrea. Fiecare a avut ceva de câştigat. Ea a zidit, cărămidă cu cărămidă, ideea că ESTE mai mult decât prejudecata că „o femeie frumoasă în politică coboară, de fapt, din patul cuiva”. În timp, toaletele răpitoare au rămas pentru petreceri private. Vechea regulă – „roz şi scurt” – a cedat în faţa unui „negru şi lung”, dar în niciun caz ieftin!
Tentaţia pentru shopping a unei femei cochete nu poate fi inhibată de absolut nimic.
Vorbele au devenit rare şi apăsate, mişcările de culise puternice. Era o forţă.
Pentru un organizator de evenimente mari, sintagma „preşedintele ţării va fi în sală” este „Sesam, deschide-te”! Fie că Sesam e un buget de publicitate, o personalitate greu de accesat sau o televiziune de „sedus”. Iar ea, Elena Udrea, a fost, pentru zece ani, Sfântul Petru de la uşa lui Traian Băsescu. Cu ea trebuia să negociezi dacă doreai ca „el” să fie prezent. Cu ea analizai lista persoanelor ce urmau să vorbească şi doar ea putea să-ţi spună cu cine nu era „el” compatibil şi ar fi bine să-l trimiţi acasă, dacă vrei ca „el” să apară. Apropo, în principiu, mai puţin era vorba de politicieni, ci de oameni de afaceri… Influenţa acestei femei a deranjat „pupile” mai vechi, cum ar fi Adriana Săftoiu, care nu contenea să avertizeze acelaşi preşedinte că nu e bine să se asocieze cu diverşi jurnalişti „de scandal”, ca mine… Orice semn de îndoială primea acelaşi răspuns de la Elena Udrea: „veţi vedea la ora interviului cine decide”. Invariabil, privirea piezişă a lui Băsescu îşi făcea apariţia. De ce? Pentru că, spre deosebire de ceilalţi politicieni, Băsescu era cel mai conştient de puterea apariţiei lui. Nu şi-a „plătit” niciodată prezenţa sau laurii, ca alţii, pentru că ştia preţul asocierii lui. Şi au fost ani în care chiar era suficient! Şi pe ea, o „antrenase” atât de bine, încât să ştie UNDE şi CUM are ele de căştigat.
Ecuaţia avea mereu un singur „rezolvitor”: Elena Udrea. Hulită şi admirată cu aceeaşi putere de bărbaţi, dar mai ales de femei.
Excesul de putere şi inevitabila angrenare într-un joc mai degrabă ocult decât public trebuiau să aibă un preţ. În vremea lor, puşcăriile s-au deschis pentru politicieni şi tot în vremea lor, acestea au înghiţit-o şi pe Elena Udrea. A plătit pentru ceea ce „el” nu a semnat niciodată. Această slăbiciune reciprocă i-a determinat chiar să se supraliciteze. Elena Udrea din primii ani – necizelată, dar mai autentică şi mai realistă – s-a transformat într-un caz tipic: „mie nu mi se va întâmpla niciodată”. S-a schimbat fundamental. S-a născut un plus de aroganţă care a costat-o (cu un astfel de „profesor” lângă ea, cum putea fi altfel?). Dar şi o putere interioară cu care a uimit.
De la Elena Lupescu, Mata Hari modernă şi alte comparaţii străruitoare în mintea unor politicieni, jurnalişti, şefi de servicii etc, la femeia în bluză albă care se gândeşte la ce e mai important în viaţă, în timp ce se joacă în neştire cu un Golden Retreiever – la umbra unui iubit chipeş şi care nu pare a şti ce are lângă el! -, Udrea a impresionat prin forţa cu care nimic din prăbuşirea ei şi din inumanul unui penitenciar de Ev Mediu nu au determinat-o să se salveze, trădându-l pe „el”.

Acum, e vremea iubirilor cu nopţi albe, cu tatuaje, cu bucurii simple.
Elena Udrea de azi zâmbeşte din nou când te revede, stânjenită niţel, după ani în care privea PESTE tine. Ceva din acel zâmbet rămâne însă propriu jucătorului de cazino care spune – „s-ar putea să mă coste scump numărul pe care am pariat, dar să fiu a naibii dacă nu a meritat!”.