All posts by Cristi Brancu

Denisa e, de azi, mai bine…

„Sunt bine”…

Dacă puterea gândului ar fi putut vindeca o fată cu zâmbet de înger…
Din prima zi de când veştile despre boala ce o măcina au fost înfricoşătoare, fiecare frântură de voce stinsă a Denisei repeta, cu puterea unei mantre – „Sunt bine, voi fi bine”. „Sunt bine, voi fi bine”
Poate că ABIA ACUM, când a părăsit culmile suferinţei care au măcinat-o, Denisa Răducu e bine.
Nu o mai înregistrează nimeni pe ascuns, când trupul său, devenit un spectru, căuta medici şi vindecări.
Nu mai aude în preajma ei zumzetul oamenilor pe care-i iubea şi care-i căutau „binele” chiar şi când se certau.
Nu mai citeşte în ochii acelui munte de băiat, Florin – ce a iubit-o nebuneşte – că speranţa e doar un fum pierdut pe holurile unui spital de cauze pierdute.
Nu mai trebuie să muncească până la epuizare, deşi atât de mult ar fi vrut să fie din nou acolo, în lumini.
Nici măcar nu-i mai poate privi în ochi, cu câtă dojană îi putea da Dumnezeu, pe cei ce dansează mediatic la catafalcul ei, cu poze la sicriu sau „amintiri comune” inventate, doar pentru a da (tot) „bine” în faţa camerelor TV.
Spiritul Denisei răsuflă uşurat, undeva, între lumi. Au fost şase luni de luptă. Şi gata… Cu felul lor ingrat de a privi spectacolul suferinţei pentru ca apoi să-l uite, oamenii o vor mai privi câteva zile pe Denisa, apoi o vor uita. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va deveni un pretext pentru o nouă bătălie între rude şi cunoscuţi pentru orgolii.
Şi chiar dacă ar fi aşa, ea va fi undeva, sus, iar durerea nu va mai fi ÎN ea, şi pe LÂNGĂ ceilalţi.
Dar oare ce mai e bine…

Patima de a iubi mereu dincolo de reguli, cu Antonia şi Alex Velea

Clişeul este locul unde oamenii încetează să mai privească minunata şi geniala simplitate a lucrurilor perene, pentru că viaţa lor nu le-a oferit şansa să trăiască acel gen dumnezeiesc de iluminare. Acela care face ca gesturile banale să-şi capete mereu strălucirea.
Să luăm, de exemplu, o normă socială publică: modul în care „dragostea devine altceva” în timp, felul în care „e bine că respectul înlocuieşte fluturii în stomac”, ideea inoculată literar că „dragostea durează trei ani” – culmea, într-o carte în care finalul o dezminte!
Toate sunt feluri în care, de fapt, ne spunem că, de la o vreme, oamenii au fost fascinaţi să-şi îndrepte atenţia către Altceva – poate pentru că pasiunea n-a fost niciodată la maxim – şi când s-au întors, schimbaţi ca ţeluri, drumul nu mai putea să fie acelaşi. Pentru că şi cel de lângă ei nu mai era acelaşi.
Şi dacă, pe fond, există o compatibilitate umană, se naşte ideea „respectului”, a cuplurilor cu imagine armonioasă la nivel public. Deşi nu e deloc surprinzător că, pe ascuns sau chiar dimpotrivă, fluturii reapar, dar la vederea altei persoane.
Unde a dispărut dragostea? Ca în definiţia vieţii a la John Lennon, trece „în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri.”
Cei care invocă numeroase cupluri trecute de prima tinereţe -pentru care crepusculul vieţii e alături de un om şi un gen de afecţiune pură, dar lipsită de pasiune – pot avea dreptate. Dar nu e o regulă. N-aţi văzut pe stradă perechi de octogenari ţinându-se de mană, ca în liceu?
Există dragoste care nu trece? Care nu se transformă în respect?
Cred că da.
Există jumătăţi care efectiv nu pot simţi pe piele şi pe suflet altceva decât mântuirea atingerii celui cu care se potrivesc. Şi nu e gelozie, nu e posesivitate, ci doar o potriveală divină care se cere zilnic hrănită. Sunt cei care nu se pot rupe zilnic unul de altul, cei care desfidă prin tot ceea ce fac o altă vorbă consacrată doar pentru a ascunde alte adevăruri – „e bine să nu lucrezi în acelaşi loc cu perechea, ca să nu se uzeze relaţia”. Sau, mai exact spus, „mai bine nu te văd zilnic, ca să nu recunosc că nu sunt stăpân pe ceea ce trăiesc”.
Sunt oameni care se „sorb”vreme de decenii şi ajung în istorii controversate la nivel mediatc tocmai pentru că nu pot reprima ceea ce societatea nu acceptă. În faţa lui Dumnezeu, răspundem dacă nu acceptăm să trăim în spiritul lui. Şi atâtea mari iubiri au plătit, pentru că nu-şi puteau ţine „respiraţia vieţii” în faţa regulilor.
Citesc undeva că Antonia şi Alex Velea nu au putut concepe să filmeze un videoclip cu secvenţe de dragoste, pentru că nu pot vedea pe altcineva lângă unul dintre ei. Este un simplu si clar exemplu care arată că o iubire trăită cu toată puterea poate călca peste tot. Dar oare ce o poate opri? E limpede, s-au întâlnit când fiecare credea că iubeşte într-o căsnicie.

Pasiunea lor? Nimic mai scandalos. Antonia – o fată frumoasă, lansată cu grijă de familia soţului – s-a aruncat, ca de pe o coardă de bungee, în relaţia care o completează – de la fantezii la sentimente şi vise. În chip aproape iraţional, a ales să nască doi copii cu mult înainte ca divorţul „în stil italian” să se încheie. Situaţia incredibilă ca urmaşii lui Alex Velea să poarte numele Castellano – câtă vreme căsnicia cu Vincenzo nu e la final! – arată că, pentru iubire, ea a făcut ce a simţit. Se simte atât de împlinită şi protejată în “castelul ei de iubire”, încât nu înţelege ce rost au condamnările publice ale situaţiei sale fără precedent.
La rândul său, Alex Velea se privea în ochii limpezi ca un râu de munte ai Anei. Ar fi putut fi soţia perfectă de artist ocupat – frumoasă, tolerantă. Femeia, care, ca bărbat, nu te coboară. Doar că doar Antonia a fost “femeia care te urcă”!
Copilul de cartier Velea a demarat într-o poveste “hollywoodiană”, la care nici nu visa, aşa că a lăsat pasiunea să-l ducă în vârtejul scandalului. El ar fi putut să aştepte, ar fi găsit calea mai diplomată. Dar, împreună cu Antonia, compune un cocteil strălucitor, exploziv, profund instinctual, după reţeta cântată cândva de U2 – Love is Blindness.
Mă întrebam acum un an cum de Dumnezeu acceptă toate acestea. Da, acceptă, pentru că, în profunzime, Dumnezeu este Iubirea. Dar şi Dreapta Judecată. Aşa că lasă pedeapsa să se aşeze asupra unei mame, Antonia, care are un copil în Italia şi nu are niciun motiv să-l ignore atât de mult. O vizită pe an e prea puţin pentru anii în care o fetiţă îşi clădeşte universul…
Si atunci, să îndrăznim să ne dorim să trăim ceea ce visăm? De o mie de ori: da.
Indicat ar fi, însă, să strecurăm şi puţină maturitate într-atâta exaltare. Dacă se poate…

Cornel Galeş, între Ileana Ciuculete şi o altă femeie. Sau despre… ciorba de curcan.

Care e distanţa dintre dragostea infinită, profundă şi până la indiferenţă şi uitare? Literatura lui Shakespeare întăreşte faptul că între ele NU EXISTĂ graniţă, pentru că nu se pot învecina niciodată! Dacă iubirea se află în stare pură, moartea unui partener poate duce uşor până la depresie şi stingerea celeilalte jumătăţi, trezite fără rost. Romeo şi Julieta sunt însă prea departe de o actualitate în care sentimentele esenţiale nu mai există, pentru că nu îl mai vedem pe Dumnezeu între atâtea orgolii şi pofte pământene. Dar nici realitatea nu spune altceva decât Shakespeare – între dragoste şi uitare nu există hotar, pentru că dacă ele par să se întâlnească, atunci dragostea nu existat cu adevărat!
Când am privit iubirea dintre Ileana Ciuculete şi Cornel Galeş şi am spus că ea, dispăruta, a trăit cu adevărat o sută de ani de iubire, acea iubire care i-a lungit viaţa, a fost adevărat. Câteva luni mai târziu, când Cornel Galeş îşi înfăţişa în public o altă faţă decât cea cu care o punea zilnic pe piedestal pe Zânica, se confirmă că a fost o superbă visătoare, iar ceea ce s-a construit şi s-a năruit în jurul ei a contat mai puţin, câtă vreme ea a trăit frumos. Pentru ea, graniţa amintită nu a existat şi Dumnezeu i-a dat atâtea zile cât să nu afle, chiar de lângă ea, un alt fel de adevăr al vieţii.
De fapt, ce a ştiut Cornel Galeş despre dragoste?
Nu mare lucru.

Iubirea înseamnă sinceritate. Dacă fiii naturali ai Ilenei nu meritau financiar mai mult decât au primit în timpul vieţii, o minimă datorie a lui Cornel faţă de femeia care i-a fost icoană ar fi fost să le spună adevărul. Şi să le ofere şansa de a-l răsplăti ei pentru sufletul deschis. Ar fi rămas cu bani mai mulţi şi cu dureri de cap mai puţine.
Iubirea înseamnă generozitate. În primul rând sufletească. Orgoliile de pe vremuri – revărsate postum peste cumnat, fostul soţ şi cine mai apuca să-l contrazică – nu mai au un SCUT. Scutul numit Ileana Ciuculete. Doar ea avea dreptul – ca ascendent al succesului şi iubirii cu care era înconjurată – să ceară unora să tacă sau să vorbească. Fără scut, lui Cornel Galeş nu i-a mai rămas decât ura tuturor. Hrănită chiar de el, ca picătura chinezească. O mână întinsă ar fi făcut ca scutul să fie, acum, croit din iubirea lumii faţă de Ileana Ciuculete. O lume întreagă l-ar fi apărat.
Iubirea înseamnă decenţă. Decenţa de a-i CONFIRMA intensitatea şi după moarte, prin fapte. Există iubire când, la 40 de zile de la dispariţia Ilenei, doliul lui Cornel, hainele cernite, au dispărut? Există iubire când, la trei luni, a putut concepe să iasă la un „şpriţ” cu cântece, de ziua lui? Există iubire când, la patru luni, o femeie blondă s-a iţit dezinvolt la braţul lui?
Iubirea înseamnă, uneori, şi ruşine.
Veneraţia şi răsfăţul cu care a înconjurat-o Cornel Galeş pe Ileana Ciuculete au acum un alt sens. Admiraţia din ultimii 25 de ani poate fi privită în altă lumină. A doua zi după ce s-au întâlnit, când Ileana efectiv a alergat pentru a-l găsi pe băiatul frumos de la volanul unui taxi (numit destin), Cornel Galeş s-a îndrăgostit atât de o femeie frumoasă, cât şi de UN CEC ÎN ALB. De renta viageră, reprezentată de succesul ei. Iubirea lui reală a fost dublată fin – căci e cele mai abil dintre toţi oamenii acestei poveşti – de un control extrem de profitabil al unei mine de aur. Şi dacă această mină ar fi secat – caz unic între colegele de celebritate folcloristică ale Ilenei! – atunci de vină, în calitate de custode exclusiv al acestei averi, este tot el, Cornel.
Când, însă, adevărul trebuie smuls, şi nu oferit, e greu să-l mai crezi pe cuvânt.
Să ne revenim.
Istoriile dramatice de amor cu porumbei care mistuie iubirea la marginea subzistenţei râmân, în general, pentru discipolii lui Shakespeare.
Cornel Galeş a crezut mai degrabă în… ciorba de curcan.

Nimic despre sex cu Cristian Pomohaci

Dumnezeu nu poate lucra decât prin oameni. Forţa incredibilă, imposibil de comensurat, poate doborî fiecare urmă a Întunericului numai cu condiţia ca sufletul să se racordeze cu toată puterea la Mântuire, la Lumină. Logica ne obligă să înţelegem însă că Dumnezeu dă, dar şi cere – îţi cere să ceri. Îţi cere să îl priveşti şi să îţi deschizi căile către dorinţa de a învinge, către Bine. Cel de Sus nu face cadouri, nu oferă ca un fel de pleaşcă aruncată absolut întâmplător în braţele oricui. De fiecare dată când Dumnezeu lasă o urmă, trebuie să căutâm în trecut sensul acestui semn.
Cristian Pomohaci a cerut. A cerut Minune şi a primit. Puzderia de semne ale harului cu care a schimbat în bine vieţile unor semeni – şi i-a ajutat pe mulţi! – este semnul că dorinţa sa de a face bine a existat şi Dumnezeu a lucrat prin el.
De ce a făcut-o însă pe termen scurt şi i-a oferit încercarea unor înregistrări audio în care vocea sa rosteşte lucruri inimaginabile pentru un preot?
Pentru că, în imensa sa Putere, Dumnezeu a oferit şansa schimbării şi celor mai crunţi păcătoşi. Iar întoarcerea lor către Bine le-a oferit alt drum, împăcat şi drept. Plin de renunţări, dar drept. Fascinaţia şi forţa cu care a fost dăruit Pomohaci a plecat, însă, de pe drumul drept.
Dumnezeu nu poate fi închipuit precum statuia Justiţiei. O sumă de fapte bune, puse pe un taler, nu pot cântări decisiv în defavoarea altor gesturi pe care preoţi, cu la fel de mult har, nu şi le pot închipui.
Cristian Pomohaci şi-a dorit celebritate, dar Minunea Domnului se face, cu adevărat, fără a o trâmbiţa. În smerenie şi modestie. Ca Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.
Cristian Pomohaci a căutat obsesiv fascinaţia şi dependenţa credincioşilor veniţi către el. Fiecare descriere a ritualurilor ţinute de acesta în Biserică – le spun aşa, pentru că uneori nu seamănă cu slujbele pe care noi, ortodocşii, le ştim – denotă o desprindere de admiraţia firească, dezinteresată faţă de Dumnezeu, ci un drum aproape hipnotic către el, Părintele Pomohaci, ca mic mântuitor. Arsenie Boca nu a cerut niciodată dependenţă. Milioanele de oameni au venit firesc.

cristian-pomohaci1-1

Cristian Pomohaci a uitat că, în sutană, Binele se face fără a cere ceva anume în schimb. Acel părinte care îmi trece pragul îmi spune mereu să ofer cât simt nevoie pentru sfeştanie. Ceea ce e totalmente diferit de tariful fix cerut cerut în biserica de la Moşuni pentru „serviciile divine” oferite. Preţul ferm al unei împărtăşanii şi obligativitatea unui „plocon” achiziţionat de la un magazin lipit de casa Domnului – îndeobşte, găsim cădelniţe, mir şi tămâie, nu mălai şi ulei la poartă! – nu sunt Dumnezeire. Sună a întreprindere lucrativă.
Prin tot ceea ce a făcut, a dorit să fie înlăuntrul, dar şi în afara Bisericii Ortodoxe. Adevărul este răsplata sa.
Dacă e real sau nu că Părintele Pomohaci trăieşte în păcat cu minori? Se prea poate.
Finalul nu putea fi decât previzibil, căci, stânjenită măcar pentru faptul că a tolerat un preot divorţat de 14 ani şi a închis ochii în faţa practicilor religioase „prea diferite”, Biserica Ortodoxă a căutat căile cel mai diplomatice pentru a stinge vâlvătaia. Deşi, ca în cazul tragediei de la Colectiv, o voce mai fermă, orientată către oameni, a BOR ar fi adus un plus de încredere şi nu unul de îndoială.
Mai râmâne o pildă pentru Cristian Pomohaci, spusă de unii mai înţelepţi decât mine: pentru preoţi, trebuie să ceri nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine. Dar nu ca să AI, ci ca viaţa ta să fie aidoma Oglinzii Divine pe care o propovăduieşti. Or, aici Cristian Pomohaci este mult, mult, mult prea departe.
Harul, atâta cât este el, nu scuză orice.

Elena Udrea, între două toalete albe. Şi ce s-a întâmplat între timp….

Lumina cade blând pe tricourile lor albe, strecurându-se, ca un agent acoperit, printre crengile pădurii. Atâta linişte respiră în jocul nevinovat al celor doi, absorbiţi până la cer de joaca prietenoasă şi profund dezinteresată a unui Golden Retriever. Femeia care a jucat prin firele părul său blond o ţară întreagă pare a fi în căutarea timpului pierdut.
Şansa de a mai trăi ca oricare alta s-a pierdut tare demult. Cam atunci când umbra rochiei austere a doamnei Rodica Stănoiu şi-a pierdut din parfum şi a lăsat loc unei fuste scurte, albe, mult prea incomode pentru mobilierul clasic românesc din Palatul Cotroceni. Era 2005 şi Traian Băsescu a aruncat orice urmă de normalitate din viaţa acestei femei – şi nicio parte din fiinţa ei nu dorea altceva -, iar ea, Elena Udrea, devenea marele semn de întrebare. Acel semn de întrebare la care, din prima clipă, toţi au dat acelaşi răspuns, fără a şti cu adevărat ce s-a întâmplat şi ce este ficţiune. Era 2005 şi o primă întâlnire cu această figură atipică pentru un consilier prezidenţial se petrecerea chiar în biroul ei, aplecându-ne către un proiect cultural frumos, deşi toaleta doamnei nu recomanda deloc mişcările bruşte.
Era aproape vară, hainele mulate albe erau nefiresc de decoltate pentru acel Palat. Oricum s-ar fi aşezat, s-ar fi văzut tot.
Şi asta o durea cel mai tare – tocmai fusese în studioul lui Robert Turcescu, care o întrebase despre „preşedintele Danemarcei” şi prima impresie era de imens derizoriu. Rănită, Elena Udrea se simţea „de pe şoseaua de centură a politicii”, citându-şi mentorul, şi căuta să arate că acel CEVA oţelit din privirea ei, încă neşlefuit, o va face să înoate, cu acelaşi costum de baie minuscul, între dezastru şi puterea absolută.
Cheia către uşa „cabinetului unu” a fost principala monedă de schimb a patru ani de amiciţie cu Elena Udrea. Fiecare a avut ceva de câştigat. Ea a zidit, cărămidă cu cărămidă, ideea că ESTE mai mult decât prejudecata că „o femeie frumoasă în politică coboară, de fapt, din patul cuiva”. În timp, toaletele răpitoare au rămas pentru petreceri private. Vechea regulă – „roz şi scurt” – a cedat în faţa unui „negru şi lung”, dar în niciun caz ieftin!
Tentaţia pentru shopping a unei femei cochete nu poate fi inhibată de absolut nimic.
Vorbele au devenit rare şi apăsate, mişcările de culise puternice. Era o forţă.
Pentru un organizator de evenimente mari, sintagma „preşedintele ţării va fi în sală” este „Sesam, deschide-te”! Fie că Sesam e un buget de publicitate, o personalitate greu de accesat sau o televiziune de „sedus”. Iar ea, Elena Udrea, a fost, pentru zece ani, Sfântul Petru de la uşa lui Traian Băsescu. Cu ea trebuia să negociezi dacă doreai ca „el” să fie prezent. Cu ea analizai lista persoanelor ce urmau să vorbească şi doar ea putea să-ţi spună cu cine nu era „el” compatibil şi ar fi bine să-l trimiţi acasă, dacă vrei ca „el” să apară. Apropo, în principiu, mai puţin era vorba de politicieni, ci de oameni de afaceri… Influenţa acestei femei a deranjat „pupile” mai vechi, cum ar fi Adriana Săftoiu, care nu contenea să avertizeze acelaşi preşedinte că nu e bine să se asocieze cu diverşi jurnalişti „de scandal”, ca mine… Orice semn de îndoială primea acelaşi răspuns de la Elena Udrea: „veţi vedea la ora interviului cine decide”. Invariabil, privirea piezişă a lui Băsescu îşi făcea apariţia. De ce? Pentru că, spre deosebire de ceilalţi politicieni, Băsescu era cel mai conştient de puterea apariţiei lui. Nu şi-a „plătit” niciodată prezenţa sau laurii, ca alţii, pentru că ştia preţul asocierii lui. Şi au fost ani în care chiar era suficient! Şi pe ea, o „antrenase” atât de bine, încât să ştie UNDE şi CUM are ele de căştigat.
Ecuaţia avea mereu un singur „rezolvitor”: Elena Udrea. Hulită şi admirată cu aceeaşi putere de bărbaţi, dar mai ales de femei.
Excesul de putere şi inevitabila angrenare într-un joc mai degrabă ocult decât public trebuiau să aibă un preţ. În vremea lor, puşcăriile s-au deschis pentru politicieni şi tot în vremea lor, acestea au înghiţit-o şi pe Elena Udrea. A plătit pentru ceea ce „el” nu a semnat niciodată. Această slăbiciune reciprocă i-a determinat chiar să se supraliciteze. Elena Udrea din primii ani – necizelată, dar mai autentică şi mai realistă – s-a transformat într-un caz tipic: „mie nu mi se va întâmpla niciodată”. S-a schimbat fundamental. S-a născut un plus de aroganţă care a costat-o (cu un astfel de „profesor” lângă ea, cum putea fi altfel?). Dar şi o putere interioară cu care a uimit.
De la Elena Lupescu, Mata Hari modernă şi alte comparaţii străruitoare în mintea unor politicieni, jurnalişti, şefi de servicii etc, la femeia în bluză albă care se gândeşte la ce e mai important în viaţă, în timp ce se joacă în neştire cu un Golden Retreiever – la umbra unui iubit chipeş şi care nu pare a şti ce are lângă el! -, Udrea a impresionat prin forţa cu care nimic din prăbuşirea ei şi din inumanul unui penitenciar de Ev Mediu nu au determinat-o să se salveze, trădându-l pe „el”.

20170624_124051

Acum, e vremea iubirilor cu nopţi albe, cu tatuaje, cu bucurii simple.
Elena Udrea de azi zâmbeşte din nou când te revede, stânjenită niţel, după ani în care privea PESTE tine. Ceva din acel zâmbet rămâne însă propriu jucătorului de cazino care spune – „s-ar putea să mă coste scump numărul pe care am pariat, dar să fiu a naibii dacă nu a meritat!”.

Cu Boureanu la psihiatru. Dilema vânătorului de femei.

Agresorul în piele de victimă se apropie aparent spăşit, după şuvoaie de înjurături, către poliţistul care – în miez de noapte şi după sute de cazuri în care nu a mai văzut o celebritate demonizată de alcool – priveşte inofensiv.
„Baby, filmează!”.
Baby – iubita trecută recent de majorat – se apropie urgent, cu faţa de înger încă arsă de o palmă primită pentru că – iarăşi, a câta oară – nu se supune.
Mândru că e filmat, agresorul-victimă trage un genunchi direct în părţile moi ale „organului”. Instinctiv, poliţistul execută fulgerător un upercut – ce ghinion, a fost campion de box! – şi Cristian Boureanu pierde aproape decisiv lupta cu viaţa.
Arunc acum la coş cei 20 de ani de prietenie cu Cristi Boureanu, pentru că eu nu-l recunosc, în acest agresor ieftin, pe omul fin, abil, puternic, cu care am petrecut multe seri. La nunta cu Valentina Pelinel am avut bucuria să particip, împreună cu sute de oameni de bună calitate, în frunte cu preşedintele statului! Cristiu Boureanu părea a fi chiar Viitorul, în aspectul său emancipat, americanizat.
De parcă, celebrul film Face/Off – în care cel bun şi cel rău suportă un transfer reciproc de chip, astfel încât îngerul şi demonul împrumută circumstanţele celuilalt! – este chiar realitate, mi se pare acum că, sub acelaşi chip e altcvineva. Iar cu acest tip nu vreau să fiu prieten.
Aş mai face un ultim gest. I-aş recomanda o sumedenie de psihiatri respectabili pe care îi cunosc. Şi dacă, într-un gest de penitenţă necesar, acest Cristi Boureanu s-ar duce la doctor, i-aş oferi specialistului un mic pont, înainte de a-şi aşeza pacientul pe canapea.
Ispita irepresibilă a agresivitaţii ce-l bântuie din copilărie pe Cristian Boureanu a avut mereu o raportare „în oglindă” către o persoană de sex feminin din viaţa sa. Şi, în mod necesar, una care să-i fi devenit cumva captivă sentimental.

cristian-boureanu-scandal-in-trafic

Viaţa lui Boureanu e un lung şir de argumente. Îndelung blamata soţie „numărul unu” – ce-i drept, fuga cu naşul e ruşinoasă, dar se pare că a fost şi sănătoasă – a pus degetul pe rană când a afirmat că Boureanu „loveşte pe cei care sunt mai puţin puternici decât el” şi a relatat terifiată despre dorinţa „fostului” de a-i lua zilele.
Nimic mai diferit decât numeroasele isprăvi băieţeşti pe care le-a înfăptuit Cristi, când nu avea iubită, alături de prieteni, pe diverse meridiane ale lumii. Cu umor şi impetuozitate controlată.
Soacra a fost, la rândul ei, luată în cătare, Irina povestind că fostul ginere a vrut să o calce cu maşina.
În faţa socrului, nu ştim să fi ambalat Cristi limuzina.
Dumnezeu le-a dat Irinei şi lui Cristi o fetiţă, ajunsă la tată în urma fugii jenante ca imagine a finei cu naşul. În aparenţă un tată exemplar, Boureanu a cultivat micuţei rebeliunea încă din primii ani ai vieţii, prin genul aspru şi contondent de o educa. Celebrul citat „nu-ţi convine, marş la mă-ta, telefonul se confiscă” se justifică prin faptul că, în concepţia lui, fata trebuie protejată NUMAI astfel de anturajele dubioase. Dacă am fi putut comuta destine – ca în romane de ficţiune – şi Cristi Boureanu ar fi avut un fiu, am fi constatat că recuperarea odraslei din septembrie nu se făcea prin tragere de păr în plină stradă. O discuţie pe bordură, chiar cu o bere în faţă, ar fi fost nimerită pentru Cristi.
Fronda unei fete l-a lezat de o mie de ori mai mult.
După o Valentina Pelinel care suportă şi acum cu stoicism creditele neperformante cu care a fost blagoslovită de el şi, atenţie, nu a simţit nevoia să-şi apere din oficiu fostul soţ la ceas de acuze publice – ceea ce spune multe -, Cristi Boureanu a ales o iubită mult mai tânără ce poate deveni, la ceas de conflict, „baby, eşti proastă” sau, dacă e depăşită de măreţia momentului, chiar „taci, că-ţi sparg dinţii”. De aici rezidă şi fericirea de tip nou a lui Cristi Boureanu – în fine, o parteneră mult mai uşor de „crescut” în cele mai pur sindrom Stockholm – adică în arta de a-ţi iubi cu patimă agresorul.
Argumentele contra teoriei „misogine” ar aminti că alcoolul a fost „fitilul” scandalului cu poliţişti sau chelneri neatenţi care, sigur, nu au fost femei, ci bărbaţi! În fapt, alcoolul îl face pe Boureanu un agresor pur, care să vadă în jur doar ţinte, indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei. În stare de sobrietate însă, doar fiicele Evei par să aibă de suferit.
Balanţa Justiţiei Divine – singura care îi mai poate lumina lui Cristi Boureanu drumul – a aşezat pe celălalt taler, al posibililor salvatori, NU ÎNTÂMPLĂTOR, chiar o femeie. Singurul aliat. Monica Tatoiu. Dar nu orice fel de femeie, ci una tare ca piatra, aşa cum Cristi Boureanu nu ar alege niciodată ca parteneră. O filiaţie datată de pe vremea adolescenţei a născut o slăbiciune între Tatoiu şi Boureanu, dar atât de mare, încât distinsa femeie manager/lider de opinie ajunsese să prorocească, cu iz de blestem, la ceasul părăsirii lui Cristi de Valentina, că femeia ce face copii cu bărbatul altuia va aduce boală şi ruşine eternă. Ba chiar să cauţioneze violenţa părinte-copil, afirmând că ar fi făcut la fel cu juna fiică Ioana.
Chiar şi minţile cele mai strălucite pot avea rătăcirile lor.
Jocul de-a „demonul e celălalt” nu se va încheia, pare-se, niciodată pentru doamna Tatoiu în raport cu Cristi Boureanu, căci el, se pare, a ascultat-o chiar mai mult decât propriul ei fiu! El e chiar un Fiu pentru ea.
Deşi doar ar putea fi cea care să-l aducă pe canapeaua psihiatrului.
Doamnă Tatoiu, salvaţi-vă fiul! Aveţi legătura!

Poţi să fii o săptămână Lorelai Mosneguţu?

“Sometimes all I need is the air that I breathe…”
Vocile dulci din legendara piesă The Hollies au îmbrăcat, în anii 90, poate unul dintre cele mai şocante clipuri publicitare cu conţinut social din istorie. Imagini cu copii aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte – născuţi cu handicap sever sau cu chipul răpus de boli incurabile – defineau, prin tristeţea sufocantă a privirii lor, fericirea mereu uitată a vieţii: oare de ce avem nevoie mai mult decât de aer, pentru a fi fericiţi?
Noi, cei mulţi şi atât de norocoşi că Dumnezeu ne-a lăsat întregi, trăim, de fapt, într-o profundă ingratitudine. Nu ne mai ajung visele, orgoliile, izbânzile, conturile! Vrem tot! Judecăm arogant! Trăim urât!
Dacă Cel de Sus ar declanşa cu adevârat o Apocalipsă, ar trebui ca, vreme de o săptămână, să ne ţină pe lume exact ca pe Lorelai. Da, acea Lorelai, fata care a câştigat Romanii au talent cu aceeaşi candoare şi senin în ochi cu care o vedeam, acum ani de zile, într-un reportaj la Observator, sfidând ideea de soartă, de predestinare. Aruncând la coş noţiunea de „imposibil”.
Un copil născut fără mâini poate cânta la pian? Poate aduna milioane de oameni în faţa televizoarelor când se acompaniază la chitară? Da, pentru că mâinile ei sunt ambiţia divină de a cuceri lumea prin artă.
Mi-a amintit, privind-o, de Amy Purdy. Nu o ştiţi? E o femeie superbă care, la 19 ani, şi-a pierdut ambele picioare. Dar a câştigat o ambiţie devoratoare, care a făcut-o să ajungă dublă campioană mondială la snowboarding, să participe cu succes la „Dansează printre stele” şi apoi să vină, cu zâmbetul ei cuceritor, la Conferinţele TED şi să spună: „Nici nu e aşa rău să nu ai picioare. În fond, poţi să îţi cumperi pantofi cu ce număr pofteşti. Sau chiar să ai număr la picior în funcţie de ce pereche de pantofi e la reducere!!!”
Ce forţă!

thumb_lorelai-mosnegutu-a-emotionata-pana-la-lacrimi-pe-mihaela-radulescu-vedeta-a-apasat-golden-buzz

De fapt, pentru foarte mulţi români din ţara intoleranţei, ar putea fi o altă handicapată.
Da, asta ar putea fi pedeapsa Lui pentru atâtea milioane de oameni care fac umbră degeaba pâmântului în clipa în care cred că o fată poate înduioşa o lume întreagă doar pentru că handicapaţilor li se face mereu loc.
O săptămână să facă schimb cu Lorelai. E esenţial.
Să înveţe că nu e obligatoriu să mânânci cu măinile.
Că nu pot să-i ţină în braţe pe cei pe care ţi iubeşte pentru că ele… nu există.
Să descopere că mersul la toaletă fără însoţitor este imposibil.
Să descopere că tot ceea ce fac ceilalţi oameni – iubesc, se căsătoresc, muncesc, călătoresc – nu li se permite.
Nici măcar ochii să nu poată să şi-i şteargă de lacrimi… Pentru că nu are cu ce…
Să se întrebe de ce toţi ceilalţi copii sunt crescuţi de părinţii lor naturali, dar ea nu, pentru că au părăsit-o. Să intuiască înfricoşătorul răspuns, dar – cum e posibil, oare?! – să nu-i urască.
Şi să nu devină doar o excrescenţă umană mustind de frustrări, ci să transforme tot ce NU are in ALTCEVA.
Să înţeleagă că picioarele – chiar dacă nici pe ele nu le are întregi – nu sunt făcute pentru a fi arătate sau operate, ci sunt singura cale prin care să arate că sufletul de artist nu poate fi oprit de NIMIC, atunci când există.
Şi abia apoi, după o săptămână care va părea un nesfărşit purgatoriu – iar pentru Lorelai sunt doar şapte zile fireşti – să se întrebe cine este cu adevărat cel cu handicap.
Handicapul sufletesc este cu mult mai trist, mai jalnic, decât cel fizic.
În timpul celor trei cântece ale lui Lorelai în acel concurs, eu unul nu am observat că ar fi altfel decât noi, toţi ceilalţi.
Am văzut aură. Lumină. Binecuvântare.
Şi, la final, am înţeles că urâm doar pentru că nu am învâţat cu adevărat ce înseamnă NECAZUL.

Tragedia unui copil mare – Denisa Raducu

Iminenta tragicului – cand dă tarcoale cea mai cumplită boală din lume – provoacă oceane de compasiune pentru orice posibilă victimă – de la un copil de doi ani pentru care intrebarea “de ce, Dumnezeule?” nu primeste niciodată un raspuns si pană la cei maturi. Mai mult, in clipa in care ravagiile se asează pe chipul unei celebrităti, efectul public este nemăsurat.
Iar cand acest chip are trăsăturile angelice ale Denisei – o fată cu chip senin, atat de diferit de pervertirea lumii in care cantă -, povestea are toate sansele sa tină o tară intreagă cu răsuflarea tăiată.
Romania a invătat abia astfel, silabisind, numele acestei fete si pentru a o repera mai bine, i-a lipit pe frunte si meseria – Denisa. A devenit actul ei de identitate, insă istoria ei merită mai mult decat o simplă lecturare tabloidă.
Pe nesimtite, lucrand incet si profund in gusturile publicului dornic sa uite mizeria zilnica, manelele s-au instalat in societate, dupa ani de contestare. Nu există televiziune cunoscută – de la cea publică si pană la specializatul Taraf TV – care să nu privească spre lumea manelelor si celebritătile sale. Nimeni nu a simtit nevoia să contrazică expresia definirii ipocriziei nationale sub forma “stăm cu nasul pe sus, dar la petreceri, rupem pe manele”. Genul a castigat legitimare. Dar, o dată cu el, veselia lui a adus si dramele din spate.
A fi cantăret de manele este, fără dubii, o meserie la fel de grea ca mineritul. De ce? Pentru că acest gen exercită o fascinatie pentru cele mai negre zone interlope, acolo unde, in functie de starea psihică sau bahică a “clientului” urmărit general sau proaspăt eliberat, poti primi un munte de bani sau, dupa opt-zece ore de cantat (cat dureaza pofta “angajatorului”!), să ti se spună să pleci neplătit, dacă vrei să scapi cu viată. Oameni trecuti prin cele mai fine petreceri de la Paris, dar si pe la nunti ale unor clanuri foarte violente, cum ar fi Ionita de la Clejani, au observat că, pentru a fi cantăret de manele cu mare succes, e esential sa fii un psiholog de inaltă clasă. In marea de orgolii, bani si hachite iesite la lumină cand se imbată petrecaretii – iar la un pahar iese la lumină caracterul fiecaruia -, un singur cuvant al lui Nicolae Gută, Adrian Minune sau Salam pot face ca evenimentul să denegenereze in lupte cu săbii, cutite si gloante sau toti să se pupe plangand. Omul cu microfonul e un dirjor obligat sa facă slalom printre simfonii ale supravietuirii.

denisa-1

Nu e mirare că unii mai firavi de inger se prăbusesc in patima drogurilor – clientela il imbie -, iar efortul inuman să-i macine. Candva, Minodora, din postura ei de tipă “bărbătoasă”, mi-a spus că aceasta nu e o meserie pentru femei obisnuite.
Suprapuneti acest sablon de viata – terifiant pentru un om normal, care ar trebui să inteleagă că orice avere castigată repede are pretul ei! – pe structura firavă a Denisei, numită generic, să nu uităm, Denisa Manelista.
Un talent artistic născut pentru acest gen de muzică, dar nu pentru lumea ei!
Un copil cu vise, aruncat la 14 ani in cursa după faimă si bani de o familie care vedea, in fine, drumul spre bunăstare!
Un caracter calin care a avut nevoie de “spate” – cineva care să-si arate muschii pentru ea! – ca să nu fie devorata de rechinii intunecati ai noptilor de cantare. Acel cineva a ales pentru ea chiar si cand epuizarea era vecină cu colapsul. Lupta pentru influenta decisivă asupra vietii “minei de aur” a răscolit-o pe interior. Macinată mereu de această disputa sufletească intre incredere si abuz, nu a vrut să supere nimeni, iar interiorizarea a conturat, zi de zi, boala.
Si, poate, cel mai trist, o femeie care nu a atins cu adevărat cerul fericirii.
Prea multe incercări pentru un copil mare.
Pretul renumelui – al “cotei” respectabile la care a ajuns – a fost cel mai scump posibil. Viata.
Mai cumplit este că, nici cand numarul tumorilor a adus resemnare chiar si pentru doctorii de la Viena -, nu a primit ceea ce si-a dorit mereu: pace. In spatele unei cortine impuse de “no comment” mediatic, lupta apropiatilor a continuat mai mult ca niciodată. Marea drama este că intreg anturajul – părinti, veri, impresari, unchi, prieteni, colegi, un iubit mai degrabă inexistent – stie ce e mai bine pentru ea.
Dar in detrimentul celuilalt! Iar ea, pacientul Denisa Răducu, nu stie. E ca un fulg in bătaia vantului.
Prea multe orgolii pentru pacientul care – lucrul pe care il uită toti – i-a scos din anonimat si sărăcie.
Minunile nu sunt in mana oamenilor. Doar Dumnezeu le asează pe aura noastră. In asteptarea mainii intinse de Sus, Denisa ar trebuie sa aleagă, pentru prima dată, singură, cu sufletul.

Gina Pistol, în tabloul lui Dorian Gray

Definiţia norocului – ca o balanţă menţinută într-un relativ echilibru de către o fată frumoasă cu ochii albaştri acoperiţi de o eşarfă fashion – bântuie de câţiva ani de zile scena vedetelor. Ecuaţia cu prea multe necunoscute a fericirii unei femei mondene are, uneori, o rezolvare ultra-rapidă – demnă de un olimpic la matematica împlinirii -, când apare alesul frumos şi cu cont consistent. Alteori, când rezultatul corect întârzie să apară, apare explicaţia previzibilă. Norocul. El e decisiv.
Gina Pistol este fata cu balanţa în mână din imaginea de mai sus. „The girl next door” – una dintre puţinele vedete românce născute în stil american de revista-iepuraş a lui Hugh Hefner – este genul de fată pe care o iubeşte toată lumea, mai puţin marea iubire a vieţii, care deocamdată o ocoleşte. Respectul meu pentru Gina Pistol a fost câştigat definitiv cu mulţi ani în urmă când, aflată în curba de jos a sinusoidei carierei (există un gen de femei frumoase care se lipesc greu de o slujbă constantă…), ea nu s-a ferit să se angajeze la un mall, la un magazin oarecare, pe postul de consultant vânzări. Este exemplul minunat al faptului că munca nu e ruşinoasă niciodată şi, decât să te îndrepţi spre zona gri a „întreţinutelor” sau a celor „plătite la lucrare”, mai bine treci la munca de jos.
Frumos.
Nu există o justificare a trecerii graniţei de la respectacilitate la prostituţie mascată, ci doar dorinţa nemărturisită de a o face.
Bombardată vehement cu clişeul „fată bună, dar nu are noroc”, Gina ar trebui să se liniştească. O are pe Fortuna în spatele ei, dar nu ştie încă ce să-i şoptească Zeiţei despre propria ei viaţă! Dacă ea, Fortuna, nu ar fi, Gina nu ar fi primit multiple şanse de a-şi vinde profesional ingenuitatea de Marylin Monroe, până în clipa în care, iată, este în echipa celui mai mare succes al Antenei din ultimii ani – Chefi la cuţite. Puteau fi mulţi în locul ei, dar Zeiţa a mişcat bagheta şi a dat… după speranţa Ginei.

Gina-Pistol-a-mers-aproape-1000-de-kilometri-pe-jos-pe-El-Camino

Iubirea? Ei, aici suntem suma unor alegeri în care Zeiţa, ca şi Şeful ei mai mare, dă, dar nu bagă în traistă. Gina este definită de numele filmului lui David Lynch – Wild at heart. Asemenea îngerului şi micului necurat care ni se aşează pe umeri, Gina alege şi aleasă de băieţi cu un pedigree interesant, cărora le arată dragostea în momente decisive. Pentru că, poate, altele ar fi dat bir cu fugiţii când îi putea spune „Te iubesc” lui Alin Cocoş la vorbitor. Sau, când gelozia colosala unui fost iubit a devenit sufocantă, ea s-a întors mereu la el, până când celulele sănătoase ale acelei iubiri au dispărut cu totul. Aici îl arată pe „cel alb” de pe umărul drept, dar „cel negru” de pe celălalt umăr o face să uite că anii trec şi fiecărei vârste îi stă bine cu un anume fel de aşezare în viaţă.
Gina e un copil care se joacă de-a oamenii mari şi când vine ceasul unui gest ce prespune „până când moartea ne va despărţi” – cum ar fi un copil sau o căsnicie. Atunci, Gina crede că e timpul să mai joace o dată la cazinoul vieţii. Încă se simte liberă şi puterea tânâră. Timpul mai are răbdare, cum ar fi zis Marin Preda.
Sau ca un postmodern Dorian Gray feminin.
Dacă Gina ar fi o persoană căruia să-i stea bine haina femeii singure, fără constrângeri, fără note de plată inutile – cum e Tania Budi -, verdictul ar fi simplu. Ea însă nu renunţă să viseze la o armonie în doi.
Undeva, din Universul potrivirilor sufleteşti, Gina ar putea să-l găsească acel gen de jumătate care să o împlinească, să o înalţe – aşa cum este Răzvan Munteanu pentru Delia. Până atunci, copilul teribil trebuie să ştie că a-l iubi pe cel de lângă tine mai presus decât pe tine este, de fapt, definiţia fericirii.

Gabriela Cristea – despre fericire la puterea a treia

Ceea ce urmează este o istorie despre alchimia sufletului.
O fată de 18 ani a ales să evadeze din viaţa ei de familie, ferecând totodată faptele care aveau să nu se mai uite niciodată înapoi. Cu pieptul înainte, a suflat vânt în pânzele nevoii ei de fericire. Tăierea legăturilor – chiar şi pe cele nevăzute, încurcate în sertarele minţii -, cu cei pe care nu aveau să-i mai fie părinţi aveau să-i aducă în faţă primul versant greu de urcat: să fii conştientă că nu mai ai aproape pe nimeni pe lume şi, în egală măsură, să-ţi doreşti cu ardoare să acoperi cu iubire această rană mare, uriaşă.
Al doilea versant greu de urcat – şi poate niciodată escaladat până la capăt – a venit o dată cu celebritatea. Trăim în ţara în care rolul de părinte se îmbracă automat în haina sfinţeniei. În locul lui “eu te-am făcut, eu te-omor”. Iar ruperea brutală a cordonului ombilical – mai ales pentru o celebritate pusă mereu sub lupa unui gel de invidie publică, deseori nerostită – declanşează automat dojane apăsate, spuse chiar în versuri. “Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând”… Nu orice părinte e născut să fie întruchiparea sacrificiului şi iubirii, din desenele poetice ale lui Adrian Păunescu. Egoismul, traducerea iubirii ca posesivitate – “e copilul meu, să mă asculte” – sunt, chiar în faţa unui duhovnic, tot păcate. Mama e filiala lui Dumnezeu pe pământ, cum spune frumos Florin Condurăţeanu, cu condiţia ca părintele să aibă, sincer şi onest, fir direct cu Dumnezeu şi nu cu celălalt…
Fata care a sărit pe geam nu a vrut să deschidă niciodată cutia Pandorei şi, privind din perspectiva traumatizantă a războiului public/tragic dintre Oana Zăvoranu şi mama ei, poate a făcut mai bine. Deşi nu avem vreodată să ştim cât de greu e să taci, când o lume te poate acuza de ceea ce nici nu bănuieşte. Şi ce a fost cu adevărat acolo.
Sentimentul singurătăţii în faţa lumii – privind armonia familiilor adevărate – e mai acut. Sufletul are nevoie de o jumătate şi ceva în plus.
Acel „ceva în plus” poate fi însă totul.
Fata care a sărit pe geam, pe numele ei Gabriela Cristea, nu şi-a oferit inima de multe ori. Dar de două ori a mizat că o va face pentru totdeauna. Prima ei căsătorie avea argumentul unii bărbat care inspira maturitate. Poate chiar acel gen de protecţie care a lipsit, când tatăl nu a fost prin preajmă. Era însă un soţ cu concepţii tradiţionale care oferea un gen de dragoste ce nu putea asimila rana sufletească a partenerului ca şi cum ar fi fost a lui.
Ceea ce înseamnă, în fond, iubirea în forma ei supremă.
Marcel Toader spunea că ea, soţia, avea un sloi în rol de suflet. De fapt, el nu putea oferi sacrificiul care poate topi şi un aisberg. Sau poate că nu pentru ea. Eşuarea căsniciei într-un degradant scandal public cu accente frivole şi financiar-contabile e doar constatarea faptului că, oricât ai crede că îl simţi pe cel de lângă tine, surprizele pot fi spectaculoase.
Pentru Gabriela, închiderea rănii din trecut o poate produce un copil. Şi Dumnezeu nu a îngăduit să fie al lui Marcel, din motivele de mai sus.

gabriela-cristea-tavi-clonda-2

A doua încercare majoră de a FI împlinire este cheia acestei povestiri. Părea, pentru superficiali, doar un paliativ după deznodământul jenant al primei căsnicii, dar el, Tavi, avea de fapt dragostea pe deplin vindecătoare pentru ea. El, menestrelul, ludicul, era jumătatea care avea ceva în plus. Lui i se hărăzise rolul de a fi tatăl copilului Gabrielei. I se citea de ani de zile apăsarea imensă a faptului că urmaşul întârzia să vină. Şi doar el era atât de pregătit să facă tot ceea ce ea putea să viseze!
Dragostea la puterea a treia – ea, el şi cadoul lui Dumnezeu, copil – nu se naşte din clişee sau aşteptări, ci doar din sentimentul care, poate, pluteşte prin preajmă. Trebuie doar să-l vedem.
Gabriela coboară acum versantul care o poate aduce către deplina, meritata pace. După atâţia ani…