Dumnezeu nu poate lucra decât prin oameni. Forţa incredibilă, imposibil de comensurat, poate doborî fiecare urmă a Întunericului numai cu condiţia ca sufletul să se racordeze cu toată puterea la Mântuire, la Lumină. Logica ne obligă să înţelegem însă că Dumnezeu dă, dar şi cere – îţi cere să ceri. Îţi cere să îl priveşti şi să îţi deschizi căile către dorinţa de a învinge, către Bine. Cel de Sus nu face cadouri, nu oferă ca un fel de pleaşcă aruncată absolut întâmplător în braţele oricui. De fiecare dată când Dumnezeu lasă o urmă, trebuie să căutâm în trecut sensul acestui semn.
Cristian Pomohaci a cerut. A cerut Minune şi a primit. Puzderia de semne ale harului cu care a schimbat în bine vieţile unor semeni – şi i-a ajutat pe mulţi! – este semnul că dorinţa sa de a face bine a existat şi Dumnezeu a lucrat prin el.
De ce a făcut-o însă pe termen scurt şi i-a oferit încercarea unor înregistrări audio în care vocea sa rosteşte lucruri inimaginabile pentru un preot?
Pentru că, în imensa sa Putere, Dumnezeu a oferit şansa schimbării şi celor mai crunţi păcătoşi. Iar întoarcerea lor către Bine le-a oferit alt drum, împăcat şi drept. Plin de renunţări, dar drept. Fascinaţia şi forţa cu care a fost dăruit Pomohaci a plecat, însă, de pe drumul drept.
Dumnezeu nu poate fi închipuit precum statuia Justiţiei. O sumă de fapte bune, puse pe un taler, nu pot cântări decisiv în defavoarea altor gesturi pe care preoţi, cu la fel de mult har, nu şi le pot închipui.
Cristian Pomohaci şi-a dorit celebritate, dar Minunea Domnului se face, cu adevărat, fără a o trâmbiţa. În smerenie şi modestie. Ca Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.
Cristian Pomohaci a căutat obsesiv fascinaţia şi dependenţa credincioşilor veniţi către el. Fiecare descriere a ritualurilor ţinute de acesta în Biserică – le spun aşa, pentru că uneori nu seamănă cu slujbele pe care noi, ortodocşii, le ştim – denotă o desprindere de admiraţia firească, dezinteresată faţă de Dumnezeu, ci un drum aproape hipnotic către el, Părintele Pomohaci, ca mic mântuitor. Arsenie Boca nu a cerut niciodată dependenţă. Milioanele de oameni au venit firesc.

Cristian Pomohaci a uitat că, în sutană, Binele se face fără a cere ceva anume în schimb. Acel părinte care îmi trece pragul îmi spune mereu să ofer cât simt nevoie pentru sfeştanie. Ceea ce e totalmente diferit de tariful fix cerut cerut în biserica de la Moşuni pentru „serviciile divine” oferite. Preţul ferm al unei împărtăşanii şi obligativitatea unui „plocon” achiziţionat de la un magazin lipit de casa Domnului – îndeobşte, găsim cădelniţe, mir şi tămâie, nu mălai şi ulei la poartă! – nu sunt Dumnezeire. Sună a întreprindere lucrativă.
Prin tot ceea ce a făcut, a dorit să fie înlăuntrul, dar şi în afara Bisericii Ortodoxe. Adevărul este răsplata sa.
Dacă e real sau nu că Părintele Pomohaci trăieşte în păcat cu minori? Se prea poate.
Finalul nu putea fi decât previzibil, căci, stânjenită măcar pentru faptul că a tolerat un preot divorţat de 14 ani şi a închis ochii în faţa practicilor religioase „prea diferite”, Biserica Ortodoxă a căutat căile cel mai diplomatice pentru a stinge vâlvătaia. Deşi, ca în cazul tragediei de la Colectiv, o voce mai fermă, orientată către oameni, a BOR ar fi adus un plus de încredere şi nu unul de îndoială.
Mai râmâne o pildă pentru Cristian Pomohaci, spusă de unii mai înţelepţi decât mine: pentru preoţi, trebuie să ceri nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine. Dar nu ca să AI, ci ca viaţa ta să fie aidoma Oglinzii Divine pe care o propovăduieşti. Or, aici Cristian Pomohaci este mult, mult, mult prea departe.
Harul, atâta cât este el, nu scuză orice.