Încărcătura spirituală a Paştelui învăluie casa fiecărui creştin. E momentul cel mai puternic al celor care cred în Dreapta Orânduire a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie clipa în care fiecare dintre noi se priveşte în oglinda existenţei şi se întreabă: cine sunt? E bine ce se petrece cu mine?
Pentru că simt că uită mereu să facă acest gest, pierzându-se mai degrabă în contemplarea proprie în oglinda ochilor iubitului ei, aş vrea să se producă o minune, de Paşti, şi Cel de Sus să îi pună o Mare Oglindă pentru suflet Antoniei. Poate se va trezi cumva. E oare succesul profesional suficient pentru a crede că i se cuvine orice, inclusiv să fie cauţionată public de trei ani pentru faptul că nu face mai nimic pentru a ieşi din căsnicia cu Vincezo Castellano, transformând astfel iubirea vinovată – creştineşte analizând – cu Alex Velea într-o relaţie cu adevărat binecuvântată?
Oare această fată căruia Dumnezeu i-a dat chip de înger – deocamdată doar pentru a seduce, nu şi pentru a se înălţa spiritual – înţelege că nu e firesc ca fiul lor, Dominic, să nu fie botezat până la vârsta de un an şi cinci luni? Oare să nu-i fi spus nimeni că botezul nu e un chef pentru media şi prieteni, ci Taina care aduce mai mult bine în viaţă decât ne putem închipui?
Ştirea tristă provocată de această lungă serie de întrebări este că ele rămân doar retorice. Antonia nu înţelege absolut nimic. Ba chiar, a răspuns tuturor prin piesa Vorbeşte lumea – aşa a auzit ea că aşa fac marile staruri – cu o oribilă aroganţă. Când niciun fapt nu poate legitima deciziile absurde ale vieţii, nu rămâne decât un singur lucru de spus, ca superlativ al superficialităţii – sunt frumoasă, am succes, eşti invidios, de-asta nu mă înţelegi.
Antonia e convinsă, deci, că poate candida cu succes la postul de buric al pământului.
Ştiu acest lucru, pentru că meseriile noastre ne-au intersectat într-o luminată seară, la Panciu, invitaţi amândoi de primarul Iulian Nica. Surprinsă oarecum de politeţea mea, m-a întrebat, cu ochii ei mari de copil care DOAR PARE că e mirat că i se ia jucăria: ai ceva cu mine? Ţi-am făcut ceva rău? De ce mă critici? Dincolo de răspunsul firesc – meseria de jurnalist nu înseamnă să te întrebe cineva, când îi dai tu acordul, ce planuri de viitor ai, ci să spună în mod public când o iei razna – am avut ocazia să înţeleg că Antonia nu putea concepe că cineva poate să-i spună adevărul verde în faţă. Dacă nu eşti de acord cu ea, sigur ai un motiv ascuns. Am invitat-o, totuşi, să comunicăm la fel de des cum o fac cu familia Castellano, pentru un echilibru perfect. Am căzut de acord, dar nu a răspuns la telefon niciodată.
Grav şi trist este că oamenii din jurul ei nu o iubesc îndeajuns. Poate Alex, poate Smiley. Poate mama ei. Atunci, i-ar fi spus adevărul şi ar fi invitat-o să facă recurs la bun simţ.
Nu ai voie să crezi că poţi văzută ca mamă dacă îţi vezi copilul, la Maya mă refer, o dată la trei luni. Drumul către Napoli este atât de scurt, dacă există cât de cât dor de mamă…
Nu ai voie să crezi că fiul tău nu va suferi mai târziu pentru promiscuitatea în care îl ţii, doar în virtutea unei prescrise lupte de orgolii cu familia Castellano.
Nu ai voie să crezi că iubirea lui Alex Velea îl va face imun la nesfârşit în faţa acestei tumori sufleteşti care, poate nu îşi dă seama, dar creşte. Între benign şi malign e doar un pas.
Frumuseţea şi talentul nu pot ţine loc de minte şi de inimă.
Dar, Doamne, sigur nu poţi face o minune?
