Arhive etichetă: raducioiu

De la Dobrin la Balaci şi înapoi. O Românie mai mică, mai urâtă.

Tablourile aceluiaşi eveniment funebru se suprapun, ca o hârtie de turnesol. Adevărul ieşit la iveală este ceea ce doare chiar mai mult decât dispariţia unui contemporan uriaş.
26 octombrie 2007. Fotbalul românesc deplânge, la unison, disparţia unuia dintre rarisimele sale genii: Nicolae Dobrin. Piteştiul în haine negre îşi poartă pe ultimul drum, poate, cel mai iubit fiu din ultima sută de ani. Anvergura unui personaj istoric a impus prezenţa celor care l-au iubit. La căpătâiul celebrului Gâscan s-au aşezat, cu ochii inundaţi de lacrimi, actorii Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache. Ilie Balaci e acolo. Răpus de durere, poetul Adrian Păunescu. Firescul omagiu din partea lui Mircea Sandu, fotbalist din aceeaşi generaţie si preşedinte ale federaţiei. În trombă, printre nori de colb, a apărut preşedintele României, Traian Băsescu, la umbra unei coroane de flori. Gica Dobrin, femeia vieţii marelui dispărut, combina în suflet durerea imensă a despărţirii cu mândria că România, de la structurile de stat până la cele sufleteşti, profunde, consfinţeşte rolul lui Dobrin întru frumuseţe şi unicitate.

11 ani mai târziu…
22 octombrie 2018. Fulegătoare, prematură şi nemeritată moarte a celui asemuit, ca importanţă istorică, cu Dobrin, şi, ca talent, cu Gică Hagi. Ilie Balaci, “Minunea Blondă”, a venit la Craiova pentru a se despărţi de lume. Hagi, Gică Popescu, Lupescu, Răducioiu, Piţurcă, plus colegii generaţiei Craiova Maxima – cei încă vii – sunt lângă sicriul său. Bănia freamătă, suporterii şi nu numai inundă străzile. A mai plecat unul cu care ne mândream.
Oglinda este nemiloasă, însă, la distanţa deceniului trecut. Marile figuri culturale lipsesc… şi nu pentru că nu l-ar fi iubit pe Balaci, ci pentru că anii 60-70-80 au presupus o fraternitate a oamenilor de spirit cu sportivii şi s-au legat prietenii care, astăzi, sunt imposibile. Azi, cele două lumi sunt despărţite de o prăpastie financiară, de educaţie şi culturală. Moral, fotbaliştii de azi sunt prea jos. Artişii sunt mai manierişti, dar au şi dreptate: fotbalul parcă nu mai e frecventabil. Poezia fotbalului rămâne la stadiul de folclor. Ar fi putut veni cei care l-au iubit pe Dobrin şi Balaci din generaţia veche, dar cei mai mulţi au murit. Îl aşteptau pe Ilie dincolo.
Statul român? Prezent doar prin onoruri militare şi salve de tun. Genul preşedintelui Iohannis nu rezonează cu fotbalul. Nici măcar un mesaj pe Facebook nu a fost transmis. Iohannis iubeşte tenisul şi, încă sperăm, valorile, deşi despre Balaci nu a ştiut să spună un cuvânt.
Rămâne, egală cu ea, elita fotbalului. Ei, cei care au trăit prin ei, dar şi prin valorile trecutului, magia reală a gazonului, au fost acolo.
Doar ei, pentru că preşedintele de federaţie, Răzvan Burleanu, nu se putea afişa lângă Lupescu şi Hagi. Nu e al acestei lumi, dar nici nu se străduieşte să fie. Poate că aceste glorii ar trebui să treacă mai degrabă în istorie, ca să-l lase cu proiectele sale financiare.
Ce Românie e aceasta? Una mai mică, mai urâtă. Centenară. Dar mai urâtă.