Vântul jucăuş al Rusaliilor dă viaţă, pentru o secundă, sobrietăţii supertative pe care o are întâlnirea dintre doi preşedinţi nemţi. Unul e chiar al lor, al nemţilor – pastorul Gauck este un simbol al luptei anticomuniste -, flancat de o parteneră de viaţă mult mai tânără şi mai sobră, în taiorul negru auster, decât Carmen Iohannis, prima doamnă a neamţului nostru, care dă măsura prospeţimii sale printr-o toaletă vaporoasă roz pal – ROZ? -, perfectă pentru tabloide.
Nu culoarea stârneşte excesul de titluri bombastice, ci bănuiala că frau prasident nu poartă sutien. Privesc poza, realizez că dilema jurnalistului e profund legitimă – oare doamna chiar nu are lenjerie? – şi stau să-mi scormonesc în memorie când mă putea interesa dacă vreo soţie de şef de stat are sau nu are sutien. O scoatem din start din calcule pe fosta starletă Carla Bruni Sarkozy, pe care am văzut-o prima oară în sânii goi, apoi locatară la Palatul Elysee. Şi… nimic. Nicio referinţă cu „dedesubturi” în ultimii 25 de ani.
E vremea să recunoaştem. Doamna Iohannis are ceva din expresia sensului în care această ţară s-a modernizat. Dacă ar exista un pictor Rosenthal al acestui secol, Carmen Iohannis – cu chipul luminos, picioarele lungi şi rochiile aproximative – ar putea fi modelul noii pânze România revoluţionară.
Carmen Iohannis este Ţara zâmbitoare, chiar dacă jalea, foamea, violenţa şi decrepitudinea macină tăcut şi sigur fiecare urbe.
Carmen Iohannis este Ţara relaxată, dar mai puţin implicată decât ar fi nevoie în acţiuni, măcar simbolice, de schimbare a cancerului care cotropeşte familia română, a sistemului medical care ne omoară la propriu, a solidarităţii sociale care apare doar dacă mor măcar vreo 60 de oameni într-un club ars.
Este Ţara frivolă, pentru că da, România este cea mai activă şi mai agresivă piaţă de presă bulevardieră din Europa!
Într-un fel, nici nu ştii, ca primă doamnă, cum e bine să fii! Fantoma Elenei Ceauşescu – „cabinetul doi” care tăia şi spânzura – a bântuit după decembrie 1989 figura calmă şi puternică a Ninei Iliescu, obligând-o să nu dea niciun interviu şi să nu se lanseze în acţiuni publice. Se zvonea că ar avea accent rusesc, dar nimeni nu l-a putut auzi în lume! Cât bun simţ… Aceiaşi fantomă i-a dat nopţi albe şi Nadiei Constantinescu, consoarta lui Emil, ale cărei iniţiative din societatea civilă au fost taxate rapid ca semne ale faptului că ea e cocoşul în casă. Până la urmă, tocmai Emil a fost cocoşul bănuit că a zburătăcit prin curţile altor puicuţe, lucru peste care soţia a trecut cu o eleganţă exemplară. Maria Băsescu a fost, pentru un deceniu, „cuminţenia pământului”. A avut printre cele mai curate imagini, pentru că a funcţionat mereu în contrapondere cu stilul sulfuros, bătăios, belicos al lui Traian Băsescu. O doamnă fără iniţiative în societate civilă. Avea soţul şi pentru ea…
Prin urmare, e drept să-i cerem lui Carmen Iohannis mai mult decât altele pot da? Dacă vorbeşte mult, se va spune că e ca Mioara Roman şi ea are ultimul cuvânt. Dacă se implică în treburi administrative, i se va da în cap cu firma Danei Năstase, dată vinovată de unii pentru o serie de necazuri ale soţului.
Ce rămâne? You have the right to remain silent…
Carmen Iohannis poate mult mai mult, cu amintirea pozitivă şi consistentă despre care vorbesc foştii ei elevi. Şi aş face un pariu că un interviu ne-ar prilejui o revelaţie plăcută. Pănâ când se va sparge gheaţa, să ne dorim ca doamna preşedinte să nu mai ofere presei dileme de mall. Sunt convins că familia Iohannis îşi doreşte multe lucruri solide şi grandioase, dar în niciun caz fascinaţia derizoriului.
