Am ţinut să scriu aceste rănduri înainte de finala Simonei Halep cu Caroline Wozniacki, de la Australian Open. Pentru că, din punctul meu de vedere, Simona Halep este câştigătoare.
Să privim cu atenţie în jur şi să înţelegem de ce.
Pentru că Simona Halep poate să devină, aidoma Nadiei Comăneci în anii 70, modelul care să determine zeci de fetiţe să se viseze regine ale rachetei şi să se îndrepte către terenurile de tenis.
Pentru că Simona Halep este exponenţială pentru învingerea „sindromului românesc mioritic”, pe care-l invocăm mereu ca un blestem, în virtutea căruia pierdem mereu în ultima secundă, pe un fond psihic slab, şansa de a deveni învingători. Că ne culcăm pe o ureche. Dacă am pierdut de mai multe ori şansa de a fi numărul unu, asta nu înseamnă câ mâine nu o luăm de la capăt şi ajungem în vârf?
Pentru că Simona Halep arată acum că ne putem învinge slăbiciunile, temerile, că putem lupta cu himerele, pentru a deveni un „mare zid”, ca mentalitate, şi să devenim cei mai buni. Că motivele sufleteşti, sentimentale, care ieri ne opreau din cursa către victorie nu sunt decat experienţele de care ştim mai apoi să ne folosim, pentru a ne întări.
Pentru că Simona Halep dovedeşte că nimic altceva decât munca şi smerenia ne pot duce în fotoliul „numărului unu”. Nu ajută nici şmecheriile, nici pilele, nici învârtelile. Numărul unu înseamnă muncă de salahor. Şi victorie acolo, pe teren, nu în afara lui.
Pentru că Simona Halep a arătat că durerea fizică nu e o scuză sau motiv de abandon, ci doar un argument pentru a fi mai puternic.
Pentru că Simona Halep a fost trimisă de Dumnezeu pentru a fi resuscitarea acelui „Romanian dream” – ce lipsea de câţiva ani din scena publică -, acela care ne-a motivat în sport prin Năstase, Nadia, Hagi, Doroftei, Patzaichin, Lipă sau în lume prin Coandă, Ionesco, Enescu, Zamfir.
Secretul ei? Iată-l.
Acum câteva zile, am avut onoarea să stau câteva minute cu îngerul din viaţa Simonei. E Stere Halep, tatăl ei, cel care a sacrificat totul pentru ca Simona să-şi împlinească menirea. Anii gloriei ei sunt în plină desfăşurare, dar titlurile şi averile nu-l schimbă deloc pe părintele care vede, lucid, că Simona nu e un simbol, ci un om. Doar un om.
O femeie care trebuie să aibă o viaţă împlinită. Stere Halep nu vrea o sută de milioane de euro pentru fata, nici zeci de titluri. Vrea ca ea să mai joace acolo, sus, cât va îngădui Dumnezeu, dar îşi doreşte mai mult decât orice să fie fericită, să fie iubită, să-şi găsească împlinirea în suflet, în dragoste, în echilibru.
Cheia Simonei e acolo, acasă.
Cheia către lumină.