Cu aceeaşi frecvenţă cu care degustătorii îndobitociţi de internet cad în capcana de a devora o ştire despre o celebritate autohtonă goală puşcă – şi când colo, sunt aceleaşi imagini prăfuite dintr-un film post-comunist -, media a sărit din nou ca arsă când Inna, cel mai cunoscut produs muzical românesc de export, a cântat atât de prost la un concert, încât a luat-o până şi pe ea plânsul.
Regăsesc în reflexul publicului de a o face praf pe Inna o mică probă de invidie carpatină: la câţi bani ai acumulat, fetiţă, trebuie să evoluezi ca Angela Gheorghiu! Si gândul nerostit merge mai departe: după ce că ai avut noroc cu carul să ajungi acolo unde alte voci mari nici nu au curaj să viseze, continui să cânţi ca purcelul în cocină?
Profund greşit: a o considera pe Inna cântareaţă este ca şi cum am pretinde că popcornul este mâncare. Inna este o haină trendy şi atât. Ai dat mulţi bani pe ea. O porţi în exces o perioadă, apoi uiţi că a existat. Ba chiar te descoperi peste ani în fotografii purtând-o şi îţi spui: vai, ce îngrozitor mă îmbrăcam! Show-business-ul caută mereu produse – nu artişti – care să stimuleze la maxim o emoţie care lipseşte de pe piaţa tonalităţilor. Astfel s-au născut peste ani hituri planetare cu texte aberante – gen Dragostea din tei! – sau oameni care, în esenţă, au aceeaşi legatură cu muzica pe care o avem noi cu ingineria genetică. E ca şi cum i-am cere lui PSY – asiaticul ţopăit care a inventat Gangnam Style – să cânte ca Marcel Pavel.

Inna a fost şi este precum bunicul decedat pus în geam pentru ca genialii producători din spatele ei – şi care au găsit la momentul-cheie “breşa” aducătoare de milioane de euro – să ia pensia. Trebuie să-i cerem doar să stea la fereastră şi să-l proptim bine, ca să nu cadă. Ceea ce nu pricep este insistenţa cu care Inna VREA să ne arate că ea este un mare artist. Răgetele emise live la Bucuresti de Madonna – între reprize de dans şi show la cel mai înalt nivel – erau dublate ori de o voce bună din spatele scenei, ori de un playback foarte fin. De ce nu ar fi acesta un model pentru Inna? In fond, ea trebuie doar să apară, să isterizeze puştimea şi să nu zgârie timpanele. Publicul e generos: nu-i cere să cânte Traviata.
Şi totuşi, insistă… Poate din complexul comparaţiei cu alte produse comerciale cu voce – Andra, Delia – sau chiar din analiza dovezii limpezi că şi cu o firimitură de talent muzical, dar cu multă voinţă, poţi evolua decent pe scenă. E cazul Antoniei. Sau poate e altceva: dictonul eminamente românesc care spune că succesul, mai ales financiar, te face mai deştept, mai înţelept, mai talentat! Altfel nu-mi pot explica de ce a ales într-o bună zi Inna să cânte imnul de stat la inaugurarea Naţional Arena. Eu, în locul ei, m-aş fi îmbolnăvit subit… Acel moment – arogant ca un pahar de cola care se crede vin franţuzesc de colecţie – a fost punctul zero al acreditării ideii că Inna este mai degrabă afonă decât primadonă. S-a crezut stema care acoperă gaura din tricolor şi a devenit doar nepoata lui Mister Bean.
Si ca să arate tuturor că ea chiar se crede buricul pământului, a revenit cu un live la lansarea olimpiadei de iarnă pentru tineret de la Braşov. Valoros, din punct de vedere muzical, ca ţipetele pirandelor când vin mascaţii să le salte soţii. Mare păcat pentru o fată altminteri echilibrată, care ştie să facă echipă bună cu managerii ei şi are un discurs şi o viaţă personală fără pete semnificative. Poate cel mai greu lucru, în universul grăbit şi plin de tentaţii în care alergăm, este să afli care e graniţa dintre succes şi ridicol. Şi să nu o treci, oricate daruri par să-ţi zâmbească dincolo de ea, pentru că media are darul de a-ţi aduce milioane de followers, dar şi să multiplice la infinit o gafă. Să ne rugăm, deci, ca Inna să rămână ceea ce este: un zâmbet frumos şi un ritm bun de dansat. Restul e tăcere.