Arhive etichetă: Hagi

De la Dobrin la Balaci şi înapoi. O Românie mai mică, mai urâtă.

Tablourile aceluiaşi eveniment funebru se suprapun, ca o hârtie de turnesol. Adevărul ieşit la iveală este ceea ce doare chiar mai mult decât dispariţia unui contemporan uriaş.
26 octombrie 2007. Fotbalul românesc deplânge, la unison, disparţia unuia dintre rarisimele sale genii: Nicolae Dobrin. Piteştiul în haine negre îşi poartă pe ultimul drum, poate, cel mai iubit fiu din ultima sută de ani. Anvergura unui personaj istoric a impus prezenţa celor care l-au iubit. La căpătâiul celebrului Gâscan s-au aşezat, cu ochii inundaţi de lacrimi, actorii Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache. Ilie Balaci e acolo. Răpus de durere, poetul Adrian Păunescu. Firescul omagiu din partea lui Mircea Sandu, fotbalist din aceeaşi generaţie si preşedinte ale federaţiei. În trombă, printre nori de colb, a apărut preşedintele României, Traian Băsescu, la umbra unei coroane de flori. Gica Dobrin, femeia vieţii marelui dispărut, combina în suflet durerea imensă a despărţirii cu mândria că România, de la structurile de stat până la cele sufleteşti, profunde, consfinţeşte rolul lui Dobrin întru frumuseţe şi unicitate.

11 ani mai târziu…
22 octombrie 2018. Fulegătoare, prematură şi nemeritată moarte a celui asemuit, ca importanţă istorică, cu Dobrin, şi, ca talent, cu Gică Hagi. Ilie Balaci, “Minunea Blondă”, a venit la Craiova pentru a se despărţi de lume. Hagi, Gică Popescu, Lupescu, Răducioiu, Piţurcă, plus colegii generaţiei Craiova Maxima – cei încă vii – sunt lângă sicriul său. Bănia freamătă, suporterii şi nu numai inundă străzile. A mai plecat unul cu care ne mândream.
Oglinda este nemiloasă, însă, la distanţa deceniului trecut. Marile figuri culturale lipsesc… şi nu pentru că nu l-ar fi iubit pe Balaci, ci pentru că anii 60-70-80 au presupus o fraternitate a oamenilor de spirit cu sportivii şi s-au legat prietenii care, astăzi, sunt imposibile. Azi, cele două lumi sunt despărţite de o prăpastie financiară, de educaţie şi culturală. Moral, fotbaliştii de azi sunt prea jos. Artişii sunt mai manierişti, dar au şi dreptate: fotbalul parcă nu mai e frecventabil. Poezia fotbalului rămâne la stadiul de folclor. Ar fi putut veni cei care l-au iubit pe Dobrin şi Balaci din generaţia veche, dar cei mai mulţi au murit. Îl aşteptau pe Ilie dincolo.
Statul român? Prezent doar prin onoruri militare şi salve de tun. Genul preşedintelui Iohannis nu rezonează cu fotbalul. Nici măcar un mesaj pe Facebook nu a fost transmis. Iohannis iubeşte tenisul şi, încă sperăm, valorile, deşi despre Balaci nu a ştiut să spună un cuvânt.
Rămâne, egală cu ea, elita fotbalului. Ei, cei care au trăit prin ei, dar şi prin valorile trecutului, magia reală a gazonului, au fost acolo.
Doar ei, pentru că preşedintele de federaţie, Răzvan Burleanu, nu se putea afişa lângă Lupescu şi Hagi. Nu e al acestei lumi, dar nici nu se străduieşte să fie. Poate că aceste glorii ar trebui să treacă mai degrabă în istorie, ca să-l lase cu proiectele sale financiare.
Ce Românie e aceasta? Una mai mică, mai urâtă. Centenară. Dar mai urâtă.

Cheia secretului Simonei Halep

Am ţinut să scriu aceste rănduri înainte de finala Simonei Halep cu Caroline Wozniacki, de la Australian Open. Pentru că, din punctul meu de vedere, Simona Halep este câştigătoare.
Să privim cu atenţie în jur şi să înţelegem de ce.
Pentru că Simona Halep poate să devină, aidoma Nadiei Comăneci în anii 70, modelul care să determine zeci de fetiţe să se viseze regine ale rachetei şi să se îndrepte către terenurile de tenis.
Pentru că Simona Halep este exponenţială pentru învingerea „sindromului românesc mioritic”, pe care-l invocăm mereu ca un blestem, în virtutea căruia pierdem mereu în ultima secundă, pe un fond psihic slab, şansa de a deveni învingători. Că ne culcăm pe o ureche. Dacă am pierdut de mai multe ori şansa de a fi numărul unu, asta nu înseamnă câ mâine nu o luăm de la capăt şi ajungem în vârf?
Pentru că Simona Halep arată acum că ne putem învinge slăbiciunile, temerile, că putem lupta cu himerele, pentru a deveni un „mare zid”, ca mentalitate, şi să devenim cei mai buni. Că motivele sufleteşti, sentimentale, care ieri ne opreau din cursa către victorie nu sunt decat experienţele de care ştim mai apoi să ne folosim, pentru a ne întări.
Pentru că Simona Halep dovedeşte că nimic altceva decât munca şi smerenia ne pot duce în fotoliul „numărului unu”. Nu ajută nici şmecheriile, nici pilele, nici învârtelile. Numărul unu înseamnă muncă de salahor. Şi victorie acolo, pe teren, nu în afara lui.
Pentru că Simona Halep a arătat că durerea fizică nu e o scuză sau motiv de abandon, ci doar un argument pentru a fi mai puternic.
Pentru că Simona Halep a fost trimisă de Dumnezeu pentru a fi resuscitarea acelui „Romanian dream” – ce lipsea de câţiva ani din scena publică -, acela care ne-a motivat în sport prin Năstase, Nadia, Hagi, Doroftei, Patzaichin, Lipă sau în lume prin Coandă, Ionesco, Enescu, Zamfir.
Secretul ei? Iată-l.
Acum câteva zile, am avut onoarea să stau câteva minute cu îngerul din viaţa Simonei. E Stere Halep, tatăl ei, cel care a sacrificat totul pentru ca Simona să-şi împlinească menirea. Anii gloriei ei sunt în plină desfăşurare, dar titlurile şi averile nu-l schimbă deloc pe părintele care vede, lucid, că Simona nu e un simbol, ci un om. Doar un om.
O femeie care trebuie să aibă o viaţă împlinită. Stere Halep nu vrea o sută de milioane de euro pentru fata, nici zeci de titluri. Vrea ca ea să mai joace acolo, sus, cât va îngădui Dumnezeu, dar îşi doreşte mai mult decât orice să fie fericită, să fie iubită, să-şi găsească împlinirea în suflet, în dragoste, în echilibru.
Cheia Simonei e acolo, acasă.
Cheia către lumină.

Patimile sfântului Iosif. Rotariu.

Un om trece, cu pași mici și egali, printre miile de fețe ale străzii aglomerate, muncit de gânduri. Pare un om ca atâția alții, pus pe jar de supliciul cotidian. Vă conjur să vă uitați cu mai multă atenție la el. I-ați putea vedea aura. Așa cum ni se întâmplă mereu – zi de zi, alunecăm pe lângă oameni despre care nu simțim nimic, iar ei ar putea fi dumnezeirea. Iubirea. Sau dimpotrivă…

Omul, mic de statură și atletic, este un sfânt. Ca orice sfânt, atunci când este în viață, realitatea îi deformează imaginea aripilor și nu realizăm lecția pe care el ne-o oferă.

Ar fi trebuit să știm cine este el. Este un sfânt născut dintr-un erou. In 1989, era printre cei unsprezece care jucau, pentru o echipă românească, finala Cupei Campionilor la fotbal. Era la marea Steaua, alături de Hagi, Lăcătuș, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu… Apoi, direct din acea generație care ne-a permis să ne uităm fix în ochii oricărui mare campion al lumii, a mers la un campionat mondial, în 1990, șI ne-a făcut mândri. Dar nu, nu acest trecut glorios – dar trăit cu modestia oamenilor de calitate care schimbă istoria – îI dă acestui tip, pe nume Iosif Rotariu, aripile divine. Acel trecut aproape uitat (pe nedrept) pălește în fața cruciadei la care s-a angajat vreme de 20 de ani și mai bine. Ar fi putut fi un pion, mai mult sau mai puțin obedient, al fabricii de “necurațI” pe care fotbalul continuă să-i producă. Ar fi putut trăi fără multe griji la Istanbul, acolo unde a jucat câțiva ani și e venerat pe stradă.

Dar a ales acel gen de iubire care, pentru majoritatea, nu poate fi accesată. Ce poate fi mai puternic, ca misiune, decât să înfiezi un copil? Cei mai mulți își spun – și nu știi dacă-i poți contrazice – că înfierea e o loterie a genelor, în care poți privi ca un înger un viitor om cu apucături de demon. Cazul Luminiței Anghel e limpede ca lumina zilei. Si, sfidând orice prejudecată, Iosif Rotariu a ales drumul cel mai greu.

Iar Dumnezeu, pentru a-l consacra cu aura de sfânt, i-a pus câteva greutățI în spinare lui Iosif Rotariu pe drumul său spre vârful Golgotei. Când fiica sa naturală s-a îmbolnăvit de diabet, în Centrul Medical de la Buziaș le-a zâmbit un bîiețel, Cristian, pe care l-au luat în suflet cu nemărginită iubire. Soții Rotariu au ales să lupte pentru reabilitarea unui adolescent care a ajuns însă la șase injecții pe zi și a ajuns să-și petreacă zilele în care visează la o viață normală, cu o pompă de insulină în burtică.

Nu e prea mult, Doamne, pentru acest Iosif Rotariu, cunoscut astăzi mai mult în public ca tatăl Kassandrei, copilul salvat din îmbrățișarea morții?
Poate că așa a fost mai bine – Iosif nu mai este eroul din teren, ci părintele care a găsit un copil maltratat până la colaps de rude scelerate, cu trupul distrus de tortură, și să pună toate resursele onorabilității sale publice pentru a putea suține nu una, nu două, ci aproape 50 (!) de operații care i-au dat șansa acestei fetițe să nu fie doar un suflet inert într-un scaun cu rotile, ci chiar un bulgăre de speranță care aleargă, trăiește aproape normal, doar cu o mânuță puțin diferită. Ce bine că nu-și mai amintește când a fost arsă cu țigara, otrăvită cu acid și aruncată pe fereastră…

Fiecare ivire a zorilor este un nou episod pentru Patimile sfântului Iosif. Rotariu. Plănuind o nouă operație pentru Kassandra. Incercând să găsească o altă soluție pentru suferințele lui Cristian, băiatul cu diabet. Așteptând vești bune de la Romina și Roberto, copiii lor naturali. Sacrificiu. Clipă de clipă.

Inainte a muta privirea către un alt subiect, în goana vieții, să privim mai mult în noi: câți ar avea curajul să pună viața lor gaj pentru a salva doi copii suferinzi, născuți de niște străini?

Rotariu este numele unei mine de iubire care ar trebui exportată către răutatea acestei lumi.

Vă amintiți? Sfântul Iosif este în Biblie cel pe care Dumnezeu l-a ales pentru a fi soțul Mariei și cel care va sacrifica tot ce părea conveniență și viață ușoară, pentru a putea face posibilă nașterea lui Iisus Hristos. Cu discreție și putere, a făcut posibilă Minunea acestei lumi.
Iosif al nostru, cel de azi, îi moștenește aura.

Zâna Andreea Marin, în lumea celor patru lăbuţe. Cu colţi agresivi.

Aidoma actorului Robert Powell – prizonier pe viaţă al rolului Isus din Nazaret după ce Franco Zefirelli l-a făcut nemuritor în filmul omonim -, ştampila pusă pe un personaj după ce acesta îşi capătă celebritatea într-o anumită haină devine, la un moment dat, falsă şi prea strâmtă. Andreea Marin este cel mai recent şi mai limpede caz.
Suma faptelor bune şi a feluritelor misiuni mediatice ale Andreei nu o desprind niciodată de “calitatea” de Zână. Zâna Surprizelor. Surprizelor care nu mai sunt la TVR din 2008! Zâna, conform basmelor copilăriei, trebuie să fie hieratică, blândă, salvatoare, pe scurt un munte de miere, acţiune şi cuminţenie. Totuşi, Zâna Andreea vrea să fie şi om. Dar uită că nu are dreptul, ca noi toţi, să se enerveze, să scape o sudalmă. Şi în niciun caz să îşi iasă din minţi când e încolţită de o haită de câini. Zâna trebuie să rămână Zână. Cum devine Om, poate fi retrogradată rapid la categoria zgripţuroaică.
Nu aş glumi prea mult pe seama unui moment de reală spaimă prin care a trecut Andreea Marin. Altfel, o femeie foarte bătăioasă, ba chiar colţoasă când o ataci – v-o amintiţi când s-a întors din Dubai în plin anunţ de divorţ şi paparazzii o şicanau în trafic, cu copilul în maşină? După 25 de ani de media, aş avea nevoie, totuşi, de la filozofii internetului, de un manual de bune practici, pentru cazul în care eşti vedetă şi în egală măsură eşti înconjurată de nişte câini agresivi. Să te laşi muşcată, cu privire de martir? Să spui repede în gând un acatist? Sau să faci ceva pentru ca pericolul să nu mai existe?
Îmi declin competenţa, pentru că pe mine m-a compostat un maidanez – fără să fi provocat în viaţa mea cu ceva vreo vietate – pe vremea când nu eram decât un biet redactor-şef de revistă. E drept, am fost înconjurat de haite de câini isterici de zeci de ori pe străzile Bucureştiului şi am scăpat mergând liniştit printre ei. Dar până la un punct… Iarăşi, nu sunt în măsură să comentez, pentru că primul sentiment pe care l-am avut când am auzit la radio că un copil, Ionuţ Anghel, a fost mâncat de câini, a fost să iau o puşcă şi să fac dreptate. Evident, un gând greşit, dar am un băieţel şi m-am gândit ce ar fi fost dacă era al meu!

maxresdefault

Am puternica senzaţie că gânditorii reţetelelor de socializare care o fac pe Andreea Marin fiară, brută, criminală – şi femeia n-a făcut altceva decât să cheme autorităţile şi să SPUNĂ “off the record” la nervi că şi-a luat armă legală, fără să fi folosit-o însă! – se pot împărţi în trei tabere: naivi manipulaţi, persoane cărora le plac căţeii pănă în clipa în care trebuie să-i ia în casă şi, finalmente, oameni care au foloase clare de pe urma patrupedelor. Dacă s-ar da un leu pentru fiecare mostră de ură şi jignire spusă online, am fi o ţară de milionari!
Cândva, Dan Negru mi-a spus că există în România câteva “branduri mergătoare”, cum le spunea el – Nadia, Năstase, Hagi, Beligan, Tamara, Draga, Piersic -, la care adăuga din zona TV, cu modestie, deşi se putea include şi pe el, pe Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu. Adică persoane care “vând” prin simpla lor prezenţă. Uite că, la 17 ani de când a devenit Zână, Andreea Marin e încă bună de “locomotivă” pentru promovare şi obţinere de fonduri, chiar şi pentru cei care dau în ea pentru a-şi trage beneficii. Departe de mine dorinţa de o idiliza pe Andreea – nu pot să o fac eu mai Zână decât este -, ba chiar istoria relaţionării noastre are mulţi ani în care am avut opinii contrare şi nu am vorbit. Dar nu pot însă nu remarc că a ajuns la un echilibru existenţial potrivit cu momentul vieţii. Îşi poartă frumos anii – nu ca altele care nu înţeleg că de la o vârstă încolo, treci în limita jalnicului dacă te dezbraci şi vorbeşti doar despre sex. Iar în acest caz cu patru lăbuţe, nu s-a dezis de acest statut.
E grav că a înjurat ? Bun… Să ridice mâna cine nu a înjurat în viaţa asta! Fără ipocrizie.