“Care era secretul puterii mele, în lupta cu sistemul comunist? Mă gândeam mereu ce ar face polonezii, cu curajul sindicatelor lor. Ce ar fi făcut francezii…”
O femeie, cât o mână de om, trăgea aer în piept şi, astfel, avea curajul de a răspândi manifeste anticomuniste în anii 80, de a scrie la postul de radio “Europa liberă” şi de a suna la ambasadele occidentale, în speranţa unei veşti bune. O profesoară, cu o voce subţirică, dar tăioasă ca un fierăstrău. Şi ochi blânzi, când nu simţeai fulgerul dârzeniei de eroină.
Da. Doina Cornea a fost o eroină. Şi tocmai a plecat unde se va simţi mai bine – în Rai. Să mergem pe logica aspiraţională a Donei Cornea. Ce ar face francezii, polonezii, când le-ar dispare o eroină care s-a luptat incredibil cu un sistem malefic? Ce ar face americanii, cei fără prea multe rădăcini istorice?
Ar fi fost o clipă perfectă pentru un omagiu, funralii naţionale şi o întoarcere la reperele de fiinţă şi de suflet ale Doinei Cornea.
Românii au altă treabă decât să-şi iubească eroii. Politică zilnică fără sfârşit. Monden folosit până la refuz. Da, Doina Conea a supravieţuit pentru scurtă vreme şi ştirii şampaniei de 100.000 de euro! Delirul nopţilor de 1 Mai nu mai e apanajul specialiştilor în monden, ci chiar tema preferată a televiziunilor de ştiri, cu pretenţii de influenţă în mentalul profund al poporului român.
O şampanie mult prea scumpă ajunge să fie mai importantă, pentru agenda fiecărui om şi a canalelor media cu pretenţii, decât memoria unui om, Doina Cornea, a cărui sacrificiu face ca azi să nu mai trăim în comunism… Eroi sau viaţă de consum? Cum o fi bine să trăim?
Sau nu ne mai dăm seama unde trăim?
Nu. Doina Cornea a plecat aproape în anonimat. Mulţumim, doamnă. Ce minune ai fost… şi cum am ştiut cu toţii să te uităm cât ai fost aici.
Iar noi? Noi merităm tot ceea ce avem. Sau nu avem.
Andreea a redevenit Tonciu. Dragostea nu traieste in inchisoare!
Iubirea inseamna sa fii TU. Si acum, si in veacul vecilor. Amin.
Si nimic nu trebuie sa te schimbe, nicio opreliste, nicio constrangere. In dragoste nu exista NU. Nu exista NU AI VOIE. Ci doar IMPREUNA PUTEM SCHIMBA ORICE, SI LUMEA.
Vorbim despre povestea uneia dintre cele mai vesele fete din Romania. Se numeste Andreea Tonciu. Indiferent daca e genul tau, cititorule, sau nu, e bine sa retii, in cunostinta de cauza, ca Andreea Tonciu nu isi numara barbatii din viata ei cu zecile. Nu a trait niciodata cu un barbat pentru banii lui. Poate doar dorinta ei de a fi celebra a indemnat-o catre o sumedenie de gesturi, unele extravagante, altele mult prea frivole. Dar era felul ei galagios de a petrece, intr-o lume de fete de oras in care s-a simtit ca pestele in apa. Nu am fost fanul ei niciodata, nu-mi plac stridentele, dar am retinut, in modul sau foarte „decibelic” de a trai, o sinceritate care valoreaza mai mult decat mii de femei ipocrite care pozeaza in sfinte, dar au facut cele mai mari mizerii existente.
Intr-o buna zi, cand credea ca o dragoste adevarata, pe viata, e greu de gasit, Andreea l-a gasit pe el. Sotul. Genul discret de baiat din oras. Iubirea lor, casnicia lor, copilul minunat, totul contura o Tonciu evoluata. In fond, aceasta prima generatie a pitiponcelii s-a linistit. Numai ca Andreea devenise tacuta, retinuta. Dincolo de ziduri nu era insa dorinta ei de a renunta la distractia lumii, ci o interdictie. A sotului.
Unde exista interdictie nu exista iubire. Dar Andreea a acceptat embargoul ani de zile. Noua Andreea Niculescu nu mai e decat in parte Andreea Tonciu, desi erau una si aceeasi persoana.
Dar nu pentru multa vreme. Fructul oprit va fi mereu mai gustos decat orice pe lumea asta. Andreea s-a visat Niculescu, dar nu a incetat niciodata sa fie Tonciu. El, orgolios, a plecat, ea a revenit pe mese, unde visa.
Ceva e limpede: ea l-a iubit mai mult. Pentru ca, in ciuda firii, a identitatii sale publice, a ales sa renunte la ea, de dragul sentimentellor lui.
El a iubit, dar nu stiu exact ce a iubit. Nu sunt convins ca a iubit-o pe acea Tonciu. Pentru ca iubesti o femeie asa cum este, pentru ceea ce este. El nu a iubit-o pe acea Tonciu, ci pe cea cu acelasi chip, dar cu alt comportament. Si nu e sigur ca ceea ce se poate naste in loc are tot atata sare si piper. Dar nu a inteles ca era doar o femeie cu sufletul in carcera?
Kamara si visul Cenusaresei de la videochat
Privesc si ma intreb daca, atunci cand iubirea prinde cheag in sufletele a doi oameni, in scanteia cea mai pura a desavarsirii n-ar trebui sa exista inca o secunda de cumpana. O secunda de judecata. Ar putea fi macar o drama in minus pe lume.
Am perfect in minte momentul in care Kamara, baiatul innebunit dupa fotbal din trupa Alb-Negru, pasea in urma ei, intrand in studiul Agentului VIP. Kamarra a credea in iubiri ca in filme. Oana era fata simpla de la magazin, emigranta la Paris, ce traia visul Cenusaresei, iar printul ce i se daduse – si in care spunea ca ea crede pana la cer – era Kamara. Un flirt pe Facebook, o intalnire curajoasa, o compatibilitate a senzualitatii cu nopti albe si… casatoria a aparut in plan atat de repede!
„Esti sigur ca e bine atat de repede?”. Eu, circumspectul de serviciu, care s-a indragostit pe loc in acelasi studio.
„Este perfecta! Sunt fericit!”.
Apoi, am mai multe secvente in care visul Cenusaresei mergea mai departe. Oana, sotia lui Kamarra, era Kim, cu aspiratii de cantareata hranite de el si Ralflo, prietenul lor cel bun.
O vad apoi pe Oana, cu visul lor in pantece. Ce ar fi putut sa opreasca fericirea?
Orice. Chiar si cel mai mare ghinion din lume. Sa dai peste un doctor cu profil de macelar, cand sotul tau e plecat cu nebunia lui de fotbal in lume si tu nu ai curaj sa ajungi la Bucuresti, pentru a naste in siguranta.
Drama ingrozitoare a nasterii unui copil cu probleme e fifty-fifty. Ori revarsa raiuri de dragoste peste prunc si parintii se strang in bratele durerii, ca unul si acelasi trup. Sau reprosurile ucid tot.
Povestea lor, povestea a milioane de cupluri care au ales despartirea.
Altceva efectiv ma amuteste.
Detaliile ingrozitoare ale despartirii. Lansarea lor in public.
Unde mai e visul Cenusaresei? In banii gramada de dolari castigati de ea la videochat? In aventura ei, provocata de o alta aventura a lui, in care, desi Kamara a provocat o „intalnire de gradul trei” cu ea si amorezul, actul sexual s-a consumat? Apoi noua iubita a lui Kamara, expusa mediatic in cadrul extins, pentru a da bir cu fugitii?
Ratacit intre atatea grozavii, e un copilas care nu va putea fi bine niciodata. Pentru care amandoi si-au consumat ani si suflet, dar care azi ar cere liniste, daca ar putea, pentru felul lui firav de a trai. Dar cine mai are rabdare…
Rita Muresan si fericirea kilogramelor in plus
„E clar! Am făcut gușă! Și sunt grasă! Ok! Repet: ne relaxăm puțin?! Cel mai important AZI e că SUNT SĂNĂTOASĂ! Și că am făcut doi copii MINUNAȚI! Și multe altele în viață, am transmis multe mesaje! Sunt vegetariană, însă atunci când nu țin post, când nu sunt în smerenie pe rugăciune, mai beau și alcool (vin, roze de preferință ?) – slavă Domnului că altfel aș levita! ???! De ce sunt “grasă”? Habar nu am! Mă apar?! Și sunt leneșă?! Nu sunt deloc o divă preocupată doar de asta?!”
Ar putea fi Ozana Barabancea un an. Sau Teo Trandafir acum zece ani. Sau Rita Muresan. Ieri. Sau tu, cea care citesti si te intrebi de ce lumea aceasta este creata pentru a se hrani fals cu sabloane. Idealul feminin, construit mai degraba din iluzii de marketing aspirational, photoshop, multa tristete si rareori prin exceptii ale naturii precum Tania Budi sau Anca Serea, cere ca o femeie cu trasaturi de celebritate sa fie, de la primul ceas al diminetii si pana cand adoarme, slaba si suava, imbracata si machiata perfect, in kilogramele ideale si cu un tonus care sa aiba mereu un vino-ncoa. In spatele acestor vise create doar pentru a exista un reper, apar niste instante care nu judeca nuantele.
Uitam sa punem in cadru ceva: fericirea.
Fericirea e in greutatea optima rareori.
Unde o cautam?
In cazul Ritei, retine cineva ca suntem in anul cumplit in care, o data cu plecarea la studii in strainatate a mezinei Gloria, mâna se va trezi, intr-o buna zi, golita de sensul fiecare zile, intr-o casa mare. In drumul vietii, Rita se cauta, dar nu stie unde se va gasi.
Creierul, sufletul au nevoie de un debuseu, pentru a nu inflori bolile fara leac.
Nemiloase instante mediatice ale frumusetii fara fond…
Daca citesti aceste randuri si simti ca gandul Ritei este si al tau, nu uita: cimitirele sunt pline de persoane very, very slim!
Nelu Ploiesteanu – Copilul si durerea
Durerea… Ne-o imaginam. O stim. Am simtit-o. Destinul ne-a oferit uneori sansa de a-i supravietui si de a fi, intr-o scara a intensitatii, printre cei care pot vorbi condescendent despre ea. E insa limita fiecaruia. Avem o granita proprie pentru durere.
Aici vorbim insa de DURERE.
Dincolo de orice limita ce se poate intrezari.
DUREREA tuturor. DUREREA unui tata, Nelu Ploiesteanu, prabusit in visul lui de a avea fiul pe care sa se sprijine cand anii il vor apasa. Si apoi redus la tacere de un diagnostic vecin cu agonia, zi de zi. Tetraplazie spastica. In fata acestuia, trebuie sa te ridici ca un bloxer. Si lupti. Desi ochii fiului spun, zi de zi, aceeasi poveste a desertaciunii.
DUREREA unei mame. A carui viata, de 32 de ani incoace, nu i-a mai apartinut. Al carui univers a fost sustinut de speranta ca a doua zi VA MAI FI. Iar suprema victorie e un zambet al copilului, din bula lui de inger adus aici pentru a invata familia despre iubire, rabdare, dedicare, sacrificiu. Intre peretii acestei suferinte, Elena, mama suprema, exerseaza mereu iubirea, dar nu crede in toleranta la nesfarsit… Si violenta cu care avea sa-l loveasca pe Nelu, cand s-a simtit abandonata, este proiectia directa a furiei adunate, in anii traiti la capataiul ingerului.
DUREREA unui fiu. Durerea prea putin constentizata. Fiul fara o existenta si cu atat de putine amintiri. Sufletul pur care nu a ajuns sa fie atins de veninul acestei lumi, caci nu a stiut-o. Seninul lui.
Forma aceasta de DURERE suprema a fost oprita de Dumnezeu dupa 32 de ani. Ingerul si-a recapatat, in fine, aripile. Sus.
Cineva respira usurat?
O alta forma de durere se naste. Absenta lui. Mai grea decat cea zilnica a existentei lui? Dar ce durere mai mare exista decat aceea cand copilul tau ajunge tarana?
Gheorghe. Şi ocazia în care înţelegem că pierdem, de fapt, totul.
Nu scriu aceste rânduri pentru cel care ar trebui să le citească. Era Andrei Gheorghe, e în continuare Andrei Gheorghe pentru cei cărora le-a schimbat viaţa în vreun fel. Nici măcar nu mă adresez lumii cu speranţa că se poate întâmpla ceva bun, ceva mai înalt. Cei ce vibrau cu el se vor regăsi, cei ce nu vibrează nici măcar nu vor citi. Acesta este motivul pentru care scriu mai multe pentru sufletul meu.
Curg amintirile despre Andrei Gheorghe. Curg omagiile. Cu mai mult patos de la cei care l-au tratat cu sictir. Eu… Aş putea să-mi amintesc salutul camaraderesc, zâmbitor, când ne-am intersectat acum câteva luni. Sau admiraţia cu care i-am privit, într-un week-end petrecut împreună la Arsenal Park Orăştie, dragostea părintească cu care avea grijă de copiii soţiei sale, Petruţa. Sau faptul că, acum zece ani, nominaliza Agentul VIP ca una dintre emisiunile sale preferate. Nici măcar momentul în care eram ochi în ochi, cu venele umflate la gâtlejuri, la Premiile VIP, el ţipând: „Eu nu am să mai urc pe scenă, câtă vreme e aici şi jigodia aia coruptă!”. Un tip din zona de business, cu care avea ceva personal. Diplomaţia a salvat momentul.
Acestea rămân la mine. Aşa cum a oferit multor oameni amintiri la extreme.
Vorbesc acum despre ceea cum arată această lume şi înainte, şi după ce a plecat Andrei. Un tablou al felului în care această lume se duce naibii. Nu am fost de acord cu multe idei ale lui Gheorghe – şi cel mai tranşant pe tema raportului lui cu Dumnezeu şi cu preoţii -, dar spiritul liber, profund democratic, mă făcea să-l ascult şi să polemizez, în gând sau cu voce tare, în funcţie de prezenţa lui. Aceasta este splendoarea existenţei noastre, iar absenţa ei l-a măcinat până la moarte pe Andrei Gheorghe. Priviţi în jur şi înţelegeţi de ce el era izolat şi a privit posibila colaborare cu Marina Almăşan ca un „balon de oxigen”. Era o posibilă ocazie de a difuza păreri care, chiar dacă nu ne plac, simpla dezbatere ne face să mergem mai departe, minţile să lucreze, ideile să se nască. Lumea să crească. Trăim momentul în care părerea contrară naşte duşmănie, aşa că e mai simplu să stăm în „bula” noastră şi să credem că avem dreptate. Jurnalismul părerilor contrarii dispare. Indiferent cât de extrem şi belicoase ar fi ideile – şi Andrei „îngroşa” doar pentru a sublinia efectul -, de o părere altfel nu mai e nevoie, pentru că ura e mai importantă decât „audiatur et altera pars”. Gheorghe nu mai avea loc, pentru că suntem în zona în care, în numele democraţiei şi dezbaterii de idei, toată lumea alege să vorbească de una singură. Incomodul, răul Gheorghe nu era plăcut. Televiziunea adoră oamenii frumoşi, care ascultă cuminţi de comenzi venite din cască sau de pe whatsap, în direct.
Câte spirite libere mai sunt în direct? Ei bine, atâtea câte sunt, ajung să fie demonizate.
Gheorghe a fost un tip care a greşit sau a avut dreptate. A fost generos sau egosit şi nemilos. Arogant sau pâinea lui Dumnezeu. Dar VORBEA, spunea ce crede.
Asta e tot ce am pierdut. Între noi fie vorba – repet, nu putem schimba nimic în lumea asta cu ce scriu – ceea e pierdem e, de fapt, totul.
Cheia secretului Simonei Halep
Am ţinut să scriu aceste rănduri înainte de finala Simonei Halep cu Caroline Wozniacki, de la Australian Open. Pentru că, din punctul meu de vedere, Simona Halep este câştigătoare.
Să privim cu atenţie în jur şi să înţelegem de ce.
Pentru că Simona Halep poate să devină, aidoma Nadiei Comăneci în anii 70, modelul care să determine zeci de fetiţe să se viseze regine ale rachetei şi să se îndrepte către terenurile de tenis.
Pentru că Simona Halep este exponenţială pentru învingerea „sindromului românesc mioritic”, pe care-l invocăm mereu ca un blestem, în virtutea căruia pierdem mereu în ultima secundă, pe un fond psihic slab, şansa de a deveni învingători. Că ne culcăm pe o ureche. Dacă am pierdut de mai multe ori şansa de a fi numărul unu, asta nu înseamnă câ mâine nu o luăm de la capăt şi ajungem în vârf?
Pentru că Simona Halep arată acum că ne putem învinge slăbiciunile, temerile, că putem lupta cu himerele, pentru a deveni un „mare zid”, ca mentalitate, şi să devenim cei mai buni. Că motivele sufleteşti, sentimentale, care ieri ne opreau din cursa către victorie nu sunt decat experienţele de care ştim mai apoi să ne folosim, pentru a ne întări.
Pentru că Simona Halep dovedeşte că nimic altceva decât munca şi smerenia ne pot duce în fotoliul „numărului unu”. Nu ajută nici şmecheriile, nici pilele, nici învârtelile. Numărul unu înseamnă muncă de salahor. Şi victorie acolo, pe teren, nu în afara lui.
Pentru că Simona Halep a arătat că durerea fizică nu e o scuză sau motiv de abandon, ci doar un argument pentru a fi mai puternic.
Pentru că Simona Halep a fost trimisă de Dumnezeu pentru a fi resuscitarea acelui „Romanian dream” – ce lipsea de câţiva ani din scena publică -, acela care ne-a motivat în sport prin Năstase, Nadia, Hagi, Doroftei, Patzaichin, Lipă sau în lume prin Coandă, Ionesco, Enescu, Zamfir.
Secretul ei? Iată-l.
Acum câteva zile, am avut onoarea să stau câteva minute cu îngerul din viaţa Simonei. E Stere Halep, tatăl ei, cel care a sacrificat totul pentru ca Simona să-şi împlinească menirea. Anii gloriei ei sunt în plină desfăşurare, dar titlurile şi averile nu-l schimbă deloc pe părintele care vede, lucid, că Simona nu e un simbol, ci un om. Doar un om.
O femeie care trebuie să aibă o viaţă împlinită. Stere Halep nu vrea o sută de milioane de euro pentru fata, nici zeci de titluri. Vrea ca ea să mai joace acolo, sus, cât va îngădui Dumnezeu, dar îşi doreşte mai mult decât orice să fie fericită, să fie iubită, să-şi găsească împlinirea în suflet, în dragoste, în echilibru.
Cheia Simonei e acolo, acasă.
Cheia către lumină.
Există fericire? Ce răspunde Catrinel Sandu…
Ce are ea şi nu am eu…
Ceva trist şi abisal se naşte în sufletul şi ochii acestei femei atunci când dragostea oferită cu linişte, frumuseţe, cochetărie e umbrită abrupt de certitudinea că „el” a uitat-o, căutându-se în braţele altei iubite.
Refren trist – întrebare fără răspuns… Care devine mai mult decât dureroasă, atunci când se repetă în viaţa ei. E oare faptul că tu, ca femeie, aprinzi scânteia inimii pentru bărbaţi fermecători, pe care nu-i desluşeşti sufleteşte până la capăt? Sau tot tu – căci în tine vei căuta vina mereu – greşeşti când transformi pasiunea într-o flacără de veghe caldă, constantă, perenă. Iar el, plicitist de binele cotidian, o ia razna şi uită de copii, de fericirea zilei dintâi. Nesigur pe el, prea sigur pe tine.
Povestea fetei bune, pe nume Catrinel Sandu, se repetă. Nu a fost niciodată femeia nebuniei în iubire, iar relaţiile ei au avut mereu parfum de căsnicie. O dată a ratat altarul, împotriva oricăror aşteptări, iar când relaţia cu Lucian Viziru era în colaps, o vară toridă îl regăsea pe el în cearşafurile Nicoletei, cea mai bună prietenă a ei. Poate că firile artistice sunt imprevizibile, şi-a zis Catrinel, aşa că a văzut fericirea până la adânci bătrâneţi în parcursul liniar şi serios al lui Gabriel Trifu. Renunţănd la tot – pentru că ea, Catrinel, a trăit şi vibrat prin televiziune şi dans în România. Şi a plecat acolo unde nu era nimeni şi trebuia să convingă ceea ce românii preţuiau deja. A meritat? Pentru copii? Pentru familie? Dar a meritat pentru amanta care avea să apară şi să nu se sfiască să producă marea sfidare!
Căci există mai mare sfidare în căsnicie decât tu, ca amantă, să o suni pe soţia amantului tău şi să o anunţi că este „ştirea zilei de ieri”!
Profilul de băiat de treabă al lui Trifu a fost minat definitiv de povestea amantei, iar acest lucru nu e o surpriză pentru femei. Bărbaţii, cei mai mulţi dintre ei, refuză cizelarea genei de vânător din comuna primitivă. O amantă e semn de „şmecherie”, de „cojones”. Trifu, ca om, nu e o ştire. E un caz banal.
Dar ce şanse sunt pentru ideal, pentru imaginea publică a posibilei iubiri curate care să treacă peste ani? Mai există modele la nivel public? Catrinel era printre puţinele pilde rămase. Ce pot gândi femeile cu credinţa în fidelitate? Are rost să crezi?
Există fericire până la capăt?
Continui să strig: există! Dar pe Catrinel nu ştiu dacă o mai pot convinge…
O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I
O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era „Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca „Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La „Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.
Viaţă şi neant cu Cristina Stamate
Nu i-ar fi plăcut să zăbovim prea mult pe acest subiect. Tristeţea cehoviană din profunzimea privirii ei era dublată, după o clipită, de explozia umorului ei cu sclipiri de geniu. Ar fi vorbit, pentru câteva clipe, despre moarte – pe care a privit-o în ochi şi când o lua peste picior în vorbele şi scrierile sale, şi când a ales să încheie socotelile cu această lume, fixând-o pe ea, pe moarte, în găvane, până când a plecat către lumea mai bună pe care o merita.
Ar trebui acum, la despărţire, să depănăm, ca un fel de provizie pentru vremuri grele, vagoane de bancuri – mai toate fără perdea – de genul celor pe care le-am împărtăşit, fluvii de superlative pentru felul UNIC în care scria. Si râuri de zâmbete pentru sinceritatea dezamantă a apariţiei sale, deşi – apropiaţii ştiu – a fost o statuie de discreţiei în privinţa viecii personale, scoase complet de pe lista norocoşilor în amor.
A ales şi a cules tot ceea ce putea lumina viaţa, oricâte corabii s-ar fi înecat la orizont, şi a tras de sine şi prin sine orice urmă de tristeţe a femeilor hopa-mitică, pentru că numai asta o făcea să creadă în ziua de mâine, cu un bun simţ aproape fatal în ziua de azi.
Am preţuit-o, cu toţii, prea puţin. Am privit prea puţin către noi, ascultând-o. Am luat zâmbetele ca atare, fără lecţiile lor de viaţă. Noi am pierdut.
Dar zgomotul de fond e asurzitor, drumul fără întoarcere, aşa că numai noi, cei ce am iubt-o, vom mai spune:
“Cum ar fi fost lumea de privit prin ochii Cristinei Stamate?”
Ca o eternă aniversare…