Era decembrie. Și era tare, tare târziu. Emoţia mea se ridica însă pînă la cer. Intâlnirea mea cu sute de personalităţi pe scena Teatrul Național, în ceea ce urma să fie Superlativele VIP, avea o singură hibă: nu aveam costum! Iar Bucureștiul şic nu îmi dăduse nicio variantă fezabilă.
Atunci, m-am întors la origini. La primul meu costum frumos, pe care îl purtasem la balul de absolvire a liceului, când ai mei mă duseseră într-o clădire cu multe etaje din centru şi o doamnă superbă mă îmbrăcase din priviri. Și din stofă de bună calitate. Am sunat la mama Zina care, cu temperamentul matern, a schimbat furtunos programul ei, de o aglomerare demnă de Angela Merkel, şi ne-am văzut din nou acolo, la casa de modă Venus. A plutit câteva secunde printre sute de creații şi mi-a adus unul, ca turnat, pentru mine. M-am uitat la ceas. In 15 minute, plecasem de acolo. Zina demarase către alt vis.
Nu au trecut decat 10 ani de atunci. Iar ei, Zinei – perpetuum mobile al modei românești, femeia care a definit, după comunism, apetenţa compatrioţilor pentru stil -, i-a rămas doar zâmbetul şi bucuria rarisimă a întâlnirii cu un prieten. Lângă ea, se aşterne un gol. Mare, nesfârşit şi nespus. Se numeşte Costin Dumitrescu, profesorul vieţii ei, jumătatea ei, omul fără de care s-a prăbuşit către abis. Ii văd ca o definiţie a iubirii, trasată mie într-o noapte în care Iurie Darie împlinea 80 de ani şi vreme de câteva ore, dom’ profesor a vorbit, cu romantismul barbilian al omului de ştiinţă, despre iubirea lor, iar ea, Zina – fluviul de vorbe, croiuri şi idei – a tăcut, şezand fericită în piedestalul pe care i-l clădea el prin amintiri. Cu intensitatea cu care Irinel Liciu a căutat să plece imediat către veşnicie după ce omul vieţii sale, Ștefan Augustin Doinaş, cutezase să moară, Zina a fost acolo, la graniţa dintre lumi, dar Dumnezeu a tras-o inapoi.
Acum, mă întreb pentru ce.

Ce a primit de atunci, din clipa în care mintea ei şi-a resetat strălucirea?
De obicei, în cazuri asemănătoare, vin prietenii. Pentru clipele de cumpănă, soarta îţi dă ocazia să priveşti măsura iubirii neaşteptate a celor cărora le-ai marcat viaţa. Apar sutele de semne de preţuire. Zina a primit însă doar un cortegiu de jurnalişti devoratori de ştiri şi un snop de emoţii al contemporanilor. Mai vin la ea constant Cătălin Botezatu, Valentina Pelinel, Dana Androne. Puţin. Incredibil şi nemeritat, pentru cea care a dat un imbold către strălucire şi fericire pentru sute de manechine şi manechini, dar care, ce să vezi, sunt ocupaţi astăzi cu cariere, milioane, milionari, caţiva copii şi multă barfă.
Dar chiar şi absenţa prietenilor de carton are, pentru orice om, o alinare. FAMILIA. Medicamentul oamenilor întorşi din morţi. Oceanul de ataşament care lungeşte numărul zilelor. Aici, e momentul cel mai crunt. Familia Zinei Dumitrescu – după ce fiica din prima căsătorie domnului profesor Dumitrescu nu i-a permis nici măcar să poată veni la înmormantare în Germania – e compusă dintr-un fiu – Cătălin Negreanu – şi 25 de fini. Care au uitat-o însă definitiv.
Lista celor 25 de fini curge, ca un generic de film tragic, doar în mintea mamei Zina. NICIUNUL nu a vizitat-o vreodată la casa de bătrani.
Fiul? Risipitorul? A uitat adresa mamei de luni intregi. A uitat telefonul ei. A uitat să plătească azilul de un an şi îşi lasă mama într-o loterie a milei. Aş fi incercat să cauţionez un fiu asuprit de o mamă tiranică. Un fiu trădat de un părinte hrăpăreţ. Dar Zina a fost doar o mamă mult, mult prea ocupată. Poate uneori absentă. Și sinceră deseori. Dar, şi dacă ar exista un motiv să-i întoarcă spatele Zinei, parcă nu e cel mai bun moment… Nemărginită ruşine!
Să fie mama Zina, energica mamă a mondenităţii pentru atÂta vreme, cea care astăzi are drept ocrotire familială doar un proprietar de casă de bătrani?
Da.
Și atunci, pentru ce să mai trăieşti? Dumnezeu ne va spune, într-o zi, de ce îngăduie toate acestea…

Text aparut si pe femeide10.ro