Tag Archives: traian basescu

Oana Roman şi fericirea soarelui cu zimţi


Primăvara se simte în aer, dar nu în toate sufletele care se văd prin preajmă.
E aprilie 2001 şi selectul club Ilie Năstase din cartierul Primăverii ar trebui să găzduiască efuziunea plenară a prieteniei la care visează, zi de zi, Oana Roman. E aniversarea ei. Anii trecuţi imortalizau întâlniri ale unor miniştri, degrabă depunători de omagii la picioarele unui Petre Roman în plină vigoare politică, sau valuri de vedete care ştiu/simt că e bine să fie văzute. Persoană cu o rarisimă apetenţă pentru monden, Oana era frecventabilă. Dar acel aprilie din 2001 a fost expresia dezolării. Am fost doar o mână de oameni. Saloanele largi au rămas aerisite şi le-am umplut doar cu un dans extrem de exuberant. Ajuns doar un parlamentar deposedat de partid cu mâna iscusită a lui Băsescu, Petre Roman nu mai era, prin fata lui, un punct de atracţie. O primă şi aspră lecţie despre prietenie adevărată pentru o Oana Roman, în ochii căreia am zârit, pentru prima dată, deşertăciunea lumii. L-am admirat atunci pe Cornel Păsat. O iubea frumos, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
2006. Primăvara are, parcă, mai multă culoare în obraji. Cu vocea ei simpatică, deşi parcă îţi impune mereu ceea ce vrea si crede, Oana Roman trece pragul celor 30… Saloanele vaste nu-şi mai au rost, dar un restaurant cochet din zona Nordului este efectiv ticsit de oameni. De data aceasta, mulţi şi adevăraţi. Oana se transformase definitiv, în cinci ani, din „fiica lui…” în Nume Prenume. Petrecerea are ceva din bucuria cu care sărbătorita vrea să împărtăşească lumii plăcerea ei de a petrece. Cornel este aici, dar doar ca un invitat care nu uită o felie importantă a vieţii sale. În fruntea bucatelor, Petre Roman stă lăngă Mioara – cine şi-l poate imagina altfel?! – şi, în chip ciudat, pare un străin. Când tortul Oanei vine, înfăşurat în decibelii muzicii şi valuri de zâmbete, tatăl priveşte într-un punct fix, îndepărtat, al camerei, cu privire de deţinut. Nimeni nu are ochi pentru el, dar acel semn de om golit de conţinut sufletesc avea să-şi găsească rostul câteva luni mai târziu, când a evadat neverosimil către o altă realitate pe care nici azi, doamnele Roman nu o digeră şi nu o înţeleg pe deplin. Şi un alt castel s-a prăbuşit în ochii Oanei.

oana-roman-nunta-botez

Indestructibila construcţie de la baza crezului Oanei în lume, cheia de boltă a visului ei – o familie puternică – s-a năruit de atunci. Şi a căutat-o – cu ambiţia ştiută şi cu ştacheta înaltă a unei familii cu pretenţii – chiar în căsnicia sa, în care Marius, băiat cu suflet bun, dar sosit din cu totul altă lume, cu alte standarde, “defectează” deseori. Pare că-l depăşeşte rolul. În calitate de soţie, Oana a învăţat însă ceea ce Mioara Roman descrie în subtextul fiecărui rând al cărţii sale – arta compromisului în viaţă, privind însă mereu înainte, niciodată în jos.
Sau poate privind doar înapoi, pentru că o Oana rănită e una care îşi dă drumul la gură. Între cei patru pereţi ai căsniciei sale, Petre Roman – încă un bărbat cu aspect franţuzit liberal – ascunde motivul dispariţiei masive din momente decisive ale vieţii unei fiice care nu încetează să-l taxeze. Cât mai ţine la ceea ce a rămas din imaginea sa – cândva un etalon de transparenţă – Petre Roman ar trebui să dea măcar o umbră de explicaţie.
2015… Primăvara mijeşte, dar încă nu îşi cere drepturile cu toată puterea. La vârsta de un an, Isabela va trebui să-şi aleagă viitorul de pe tăviţa aspiraţiilor familiei – că doar noi toţi împingem în faţa pruncului bani, chei, carduri, poate se lipeşte ceva în plus în calea destinului! Prietenii sunt mai puţini, poate cei care au rămas cu adevărat. Petre Roman e prezent doar în intrebările tuturor, la cota de pariuri a motivului absenţei. Copilul este însă adorabil şi croieşte adevăratul sens al vieţii Oanei Roman. Nici nu contează ce a ales de pe tavă. Pe tot ce a pus mâna este doar speranţă.
Printre primăveri, o fată cu nume de eroină încă speră să-şi celebreze împlinirea. Figura oţelită a unui bărbat, lângă ea – tată sau soţ -, e poate cheia de care ar avea nevoie. Deşi destinul femeilor Roman a fost mereu să fie şi una, şi alta. Cu fericirea unui soare cu zimţi.


Donald Trump şi femeia „ca bucată de fund”


„Măi păsărică, nu ai şi tu treabă azi?”
Drumul de la „femeile nu sunt decât nişte bucăţi de fund” la „păsărica” de mai sus – retrogradată în intimitate la statutul de „ţigancă împuţită” – este infinit mai scurt decât o cursă Bucureşti-Washington DC cu aeronava prezidenţială. Chiar că ea se numeşte Air Force One sau nu. Misoginismul pare a fi ca o un tărâm fără margini, dar în fapt, totul se petrece pe muchia unui cuţit.
Şocant, nu-i aşa, să descoperi că aceşti „gentlemeni desăvârşiţi”, Donald Trump şi Traian Băsescu, nu au pierdut nici măcar o fărâmă de popularitate şi intenţie de vot, pentru a fi în fruntea unui stat, prin declaraţiile lor grobiene. Simptomatic, dacă nu chiar niţel masochist, a fost să descoperim ce număr copleşitor de femei i-au votat, în cunoştinţă de cauză! Mârlănia păleşte în faţa credinţei că omul „e tare” dacă spune ce gândeşte! Şi dacă e sincer, sigur va face treabă, iar manierele nu ţin de foame, aşa că „înghitem” orice.
A fost o vreme de autoflagelare naţională când eram mai mult decât convinşi că degradarea programată a mentalului românesc a permis ca mitocănia faţă de femei să nu smulgă de pe umeri galoanele unui lider politic. Reflecţiile filozofice ale lui Gigi Becali – „cum să conducă o femeie România?” – au avut, şi încă mai au, reflexii de margine de lume, de junglă a bunului simţ. Balcanici, mitici, dâmboviţeni, bizantini… Atâtea epitete pentru convingerea jenantă că suntem polul lipsei de respect faţă de femei!
Victoria lui Donald Trump în cea mai importantă slujbă a planetei – nimeni altul decât autorul seriei de epitete „grase”, „căţele”, „animale”, „puturoase”, „căutătoare de aur” – ne-a aruncat într-o altă perspectivă a lumii în care trăim. Nu în cea în care credeam că trăim. Dacă ne încălzeşte cu ceva, nu suntem noi iadul civilizaţiei.
Să privim însă mai departe… De atâtea ori în istorie, cuvintele reprimate, nerostite, au ajuns să erupă, în gura mare, provocând revoluţii sociale, spirituale, culturale, sexuale. Nimeni n-a stabilit însă niciodată graniţa dintre anarhie şi geniu, aşa că, de pe 8 noiembrie 2016, ziua victoriei, spontaneitatea unui misogin a născut un nou model de comportament – modelul Trump -, mai contagios decât oricare. Nimeni nu spune că Donald Trump nu poate fi un lider extraordinar pentru America. Aş putea paria că experienţa lui vastă din afara jocurilor politice va da şansa unor decizii pozitive, istorice. Dar acest Trump va veni la pachet cu acel Trump „degrabă vărsătoriu” de atacuri la persoană. Ca bibliografie, putem ataşa Twitter-ul viitorului lider de la Casa Albă, doldora de etichetări – „nebun”, „prost”, „ratat” – pentru oponenţii săi din media, bunăoară.

donald-trump-ef5b70ca-0090-47ba-91f9-de687022aa34

Pare ciudat, unic în istorie, pentru că e vorba de un preşedinte ales la Americii. Adevărul este însă că Trump este reflexia copleşitoarei majorităţi a planetei care judecă şi se comportă ca el şi se regăseşte în ceea ce face el. Şi ar fi făcut banii, dacă ar fi putut, ca el. Şi ar fi avut aceleaşi neveste ca el. Şi ar fi agăţat fete ca el. Prin alegerea lui, iese la lumină acel tipar care domină în universul online – locul exprimării libere – şi pe care mass-media controlată de legi mai aspre – televiziune, radio, print – nu şi-l permite. De aceea, pierde teren în piaţa media. Trump este cuvântul majorităţii. Fără îmbătări patetice cu apă rece.
La nivel social, victoria lui Trump pare un mare pas înapoi pentru civilizaţie. O oglindă a crizei. Nu e însă decât „pasul următor” în mersul societăţii şi care, mai devreme sau mai târziu, va căuta un alt fel de echilibru. Sunt încă optimist, ca să nu zic că vine sfârşitul lumii.


Irina Schrotter – poveşti cu linii fine


E chiar 1999. E chiar decembrie şi tavanul sălii de evenimente a hotelului „Bucureşti” aproape că se îndoaie în faţa numărului de personalităţi prezente la prima mare ediţie televizată a Superlativelor VIP. În sală sunt Traian Băsescu, Florin Călinescu, Florian Pittiş, Marin Moraru, Andreea Marin, Vama veche, Sergiu Nicolaescu şi alţi zeci asemenea lor. Transmitem în direct la Antena 1, prezint braţ la braţ cu Mihaela Rădulescu şi sunt emoţie din cap până în picioare. E, practic, botezul meu de foc, ca prezentator. Au trecut ani, viaţa s-a schimbat – vorba refrenului -, dar secvenţele acelei seri care mi-a deschis un alt drum în viaţă îmi sunt vii în memorie. Era primul mare eveniment public în care se acordau premii pentru personalităţi, era tonul care urma să facă muzica pentru mulţi epigoni. Acel ton a avut, la secţiunea Modă, o întâlnire. Căştigătoarea detaşată se numea Irina Schrotter, marea revelaţie a acelor ani. Şi pentru că fiecare laureat urma să aibă parte de surpriză, Irina avea să descopere cu ochi mari că îi organizasem, în direct, fără să ştie, o prezentare de modă cu următoarele manechine: Mirabela Dauer, Mădălina Manole, Eugenia Enciu şi Mihaela Rădulescu. Secvenţă de album…
Trecerea anilor a consolidat câteva lucruri. În primul rând, rolul Irinei în industria modei. Curând, vor fi două decenii de la acel moment, dar rolul acestei brave ieşence în business a rămas la nivelul de sus al profesionalismului şi creativităţii. Gândiţi-vă câţi din protagoniştii de atunci ai modei mai sunt astăzi, în prima linie, cu aceeaşi efervescenţă! În al doilea rând, s-a născut o prietenie între noi – nezdruncinată -, pentru că ne animă aceleaşi valori: respect, repere în viaţă, dorinţa de a fi mai bun.

203---3

O revăd în amintiri pe Irina trei ani mai târziu. Era o seară de şuetă, cu câţiva tipi fermecători – Cătălin Căţoiu-Ţeavă, Ovidiu Zegheru -, o fată cu o şapcă îndesată pe cap care visa să fie mare – Monica Bârlădeanu – şi, târziu, spre miezul nopţii, avea să apară şi Irina. Lividă de oboseală, ratase aproape toată întâlnirea, pentru că urma să redeschidă în câteva zile un magazin al mall-ului din Vitan şi nu plecase până nu aşezase cu ochii minţii sale fiecare detaliu. Era cheia reuşitei în modă, pentru că aşa e ea: atentă până la fanatism la detaliile care aduc, în fapt, succesul. A fost mereu în avangardă. Îmi amintesc de o colecţie realizată în 2003 şi prezentată la Bucureşti, care a fost extrem de densă ca ţinute, dar care a durat puţin peste un sfert de oră. Românul, obişnuit cu evenimente lungi, a privit-o ca pe un OZN. Era exact ca în Vest.
Acelaşi loc, altă amintire, dar acum suntem doar noi doi. E iarnă timpurie, se apropie Crăciunul. E 2007 şi Irina – care îmbrăcase între timp cu eleganţă şi farmec haina moderatorului TV, dar nu pentru multă vreme – îmi mărturiseşte visul de a schimba ceva în istoria Iaşiului. Visa să candideze la primărie, iar planurile sale erau absolut seducătoare. În fond, era oraşul pe care îl făcuse capitala modei prin festivalul organzat de ea şi locul de unde business-ul său nu a plecat niciodată. Era locul unde avea angajaţi şi plătea taxe! Am susţinut-o în campanie şi am sperat că vine vremea unui val proaspăt la alegerile din 2008. Vise deşarte – mafia politică îşi păzea aprig hălcile de influenţă şi bani -, iar Irina, cu un scor decent la alegeri, a rămas omul care nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nu a dat viaţa ei, moda, pe minciuna politică.
Apoi, surprinzător, o revăd într-un aeroport. Malpensa, Milano. Alergam înnebuniţi după geamantanele pierdute, în tentativa de a face un interviu cu Al DiMeola chiar acolo, în Italia, iar Irina aştepta bagajele – şi nu mai veneau -, călătorind spre Lugano. Locul care a devenit în parte căminul ei, căci fiul ei, Mark, acolo studiază. Aceasta este mama, dedicată în chip minunat viitorului.
2008 e şi anul în care, dacă închid ochii, pot simţi cu degetele liniile fine ale creaţiei ei, într-unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele. E 24 octombrie, seara cununiei mele cu Oana la Tel Aviv – despre care v-am povestit – şi alegerea ei de a îmbrăca o rochie Irina Schrotter mi s-a părut mai mult decât firească.
Era frumos şi cald în 2010 când m-am întors cu Oana la Iaşi, pentru că Irina a pus la cale o ediţie de festival de modă în care, pentru ea, vorbeam noi. Noi, cei care ştim ce înseamnă ea. Adică Iulia Vântur, Andreea Marin, Simona Gherghe, Irina Păcuraru, Andreea Raicu si… noi. Revedeam cu ochii organizatorului ce maşinărie bine la pusă la punct era festivalul Irinei şi mă întreb şi acum dacă acest oraş ştie cât a pierdut când Irina nu mers mai departe cu festivalul. Căci, cu siguranţă, merita mai multă susţinere.

aCIMG2269

Irina nu mai e atât de vizibilă publicului, pentru că a ales să vorbească prin creaţiile brandului său, văzute pe scenă la Berlin, la Lugano sau în magazinele din Bucureşti. Prin inteligenţa de a lua lângă ea de-a lungul anilor oameni creativi şi valoroşi – de la Răzvan Ciobanu la Lucian Broscăţean sau Andreea Raicu. Prin alegerea de a fi mereu în avanpostul rafinamentului. Prin faptul că, oricând, de departe, fără a fi un specialist, ŞTIU când văd o haină care este Irina Schrotter. Pentru că Irina ştie.


O după-amiază cu Ioana Băsescu


Soarele alegea să scalde o imagine inundată de prietenie printre coloanele Ateneului. Fotograful nu ezită să declanşeze, iar ea îmi arată o fotografie care spune tot despre dragostea ei discretă.
Era vara unor mari promisiuni. Iunie 2008. Ea, Ioana Băsescu, fată de preşedinte şi notar, îl iubea până la nori pe un tip descurcăreţ, Giovanni Francesco, sfidând o vânătoare paparazzi ce sugera că fusese înşelată la drum de seară. Eu, autorul, îi mulţumeam că-mi acorda un interviu care potenţa lansarea revistei „Confidenţial”. E unicul interviu despre viaţa ei de până astăzi.
Vorbele de atunci capătă mai multă valoare acum.

Ioana, de ce ai renunţat la meseria de avocat?
Mi s-a părut ca e mai uşor să fii notar decât avocat. După şapte ani în care am profesat, în decembrie 2004, am constatat că îmi puteam face meseria cu mare greutate. Clienţii mei sperau tot timpul la mai mult – doar îi apără fata lui Băsescu! -, iar eu nu le puteam oferi ceea ce îşi doreau. Unii mă rugau, în 2005, să vin doar la un termen al procesului, să fiu văzută de judecători, nimic mai mult. Prin urmare, am dat examenul pentru notar fără multă pregătire, să văd dacă pot să-l iau…
Şi prima dintre probe a fost exact în ziua în care ai avut prima înfăţişare pentru divorţul cu Bodo…
Da, se vede din notele mele… Adevărul e că orice om pierde obişnuinţa de a învăţa, o data cu trecerea anilor. Nu te mai concentrezi la fel… Atentie însă, luasem în calcul posibilitatea de a ajunge notar în provincie. Nici nu se repartizau locuri în Bucuresti, când am dat examen. Ce-i drept, am căutat ceva timp Pauneştiul pe harta, în ziua anunţării rezultatelor. Dar l-am găsit la două ore distanţă de mers cu maşina de Bucuresti, la 8 kilometri de drumul european. 10.000 de locuitori, 5 biserici şi mii de poveşti.
Când vorbeşti de viaţa în localităţile mici, simt un uşor iz politic.
Nici vorbă! Politica e suficient de bine reprezentată in familie. Eu nu voi intra niciodata în politică. Dar asta nu înseamnă, fireşte, că nu-i voi ajuta mereu pe tata sau pe Elena. De altfel, tata nu ne-a obligat să facem nimic niciodată. Fiecare îşi asumă drumul său.
Chiar aşa, Traian Basescu e descris deseori ca un tată intruziv…
E momentul să lămuresc, o dată pentru totdeauna, problema asta. Oamenii îl văd pe tata şi in familie, ca în politică. Incorect. El are suficientă încredere în noi ca să ne lase să facem singure alegerile în viaţă. Aşa ne-a învaţat de mici, cum ar putea acum să se contrazică? Exemplu: când eu am hotărât să urmez un liceu cu profil uman, tata n-a fost deloc fericit. Dar nu m-a oprit!
Apropo, te vezi des cu tatăl Basescu?
Ne-am văzut des în perioada de după divorţ când am locuit cu părinţii, după ce am vândut casa de la Corbeanca, pentru că nu mai era pe gustul meu. Am căutat mult un loc pe care să-l simt, pentru toata viaţa ca fiind CASA mea. Ştii acel sentiment că eşti “acasă”? Pentru mine, “acasă” va fi mereu apartamentul părinţilor mei de la Constanţa. Acolo, am simtit o căldură greu de înlocuit.
Dezrădăcinare?
O, nu. Dimpotrivă. Din ce in ce mai mult, simt ca suntem o familie mai puternică. Nu uita că, ani şi ani de zile, tata era pentru noi doar o fotografie, fiind plecat în voiaje. Apoi, când s-a apucat de politică, era doar cel care ne pupa seara de “noapte bună” şi atât. Sau îl auzeam la telefon, când noi stăteam încă la Constanţa şi el era la Bucureşti. Acum, îşi încarcă bateriile mai mult ca oricând acasă.
Acolo unde e mama ta, pe care romanii au apreciat-o mereu ca o femeie elegantă!
Dar mama a fost o femeie strălucitoare dintotdeauna. Primele sacouri cu decolteu, stil Jackie Kennedy, de la mama le am, când eram în clasa a noua! Ea este exemplul tipic de femeie care şi-a dedicat viata familiei, dar asta nu o face în niciun caz să fie ştearsă, fără personalitate. Nu, ea şi-a dorit mereu să fie discretă, şi mereu ne sfătuieşte pe toţi să nu exagerăm…
Are timp Traian Băsescu pentru tine? Te ajută?
Daca e nevoie, tata îşi face timp pentru mine. Niciodată nu s-a întâmplat să vreau să vorbesc cu el şi să nu se poată, indifferent unde era şi ce functie ocupa. Întelegeţi, oameni buni, că nu tata ne rezolvă problemele în viaţă şi nu îi cerem asta. Aşa sunt eu – decât să mă duc la tata să-i cer ceva, mai bine fac singură. La 18 ani, mi-a dat cheile de la maşina sşi mi-a zis: “Descurcă-te!”. Pentru o fată, poate e greu, dar e foarte util, pentru că ajungi să nu depinzi de niciun bărbat.
Feminista!
Nu neaparat. Sunt lucruri pe care o femeie nu le poate face fără un bărbat.
Chiar mă întrebam dacă nu vrei să-mi spui nimic de Giovanni…
Dacă vrei să afli ceva, întreabă-l pe el…
Pentru el ai slăbit 25 de kilograme?
Nu slăbim pentru cei din jur, ci pentru noi.
Ok, hai, spune-mi măcar cu ce te-a cucerit…
E un om foarte deschis, foarte cald, sincer. O relaţie frumoasă, care mi-a adus fericire. Dacă pasul următor ar fi să devin mamă? Nu trebuie să-mi doresc doar eu, trebuie să fie şi cineva lângă mine pentru asta…
A sărit lumea pe el, ca să “bage o pilă la dom’ preşedinte”?
Să fim serioşi. Nu mai avem 15 ani. Suntem pe picioarele noastre, nu ne poate păcăli nimeni. Şi apoi, s-a lămurit lumea că tactica asta nu merge la familia Băsescu.
Mă gândesc că divorţul ţi-a dărâmat destule păreri despre cuplu…
Am învăţat atunci că, în viaţă, destule lucruri sunt trecătoare şi nu trebuie să-ţi pară rău pentru ceea ce faci. E important să trăim clipa. Numai de noi depinde modul în care ne trăim viaţa.
Care sunt necazurile şi binefacerile unei stări de fapt: eşti fată de preşedinte?
Uite, încep cu cele mai neplăcute. Evident, sint legate de viaţa mea privată. Nu ştiu de ce viaţa mea ar trebui să fie subiect de dezbatere pentru ziarişti mai mult sau mai puţin informaţi…

de-la-rusi-vin-banii-ioana-basescu-notarul-agreat-de-gazprom-in-tranzactiile-efectuate-in-romania-18471313

Ioana, înţelegi foarte bine, familia preşedintelui ţării va fi mereu un model pentru restul României…
Cristi, gândeşte-te ce soc am avut când m-am dus la prima înfăţişare a divorţului şi efectiv nu aveam loc să intru, din cauza numărului ziartiştilor. Sigur că e un subiect, dar îmi doream să mă lase lumea să respir… Şi apoi, atunci s-a minţit enorm pe seama mea. Jurnaliştii care nu aveau subiecte, inventau fără nicio ruşine. Am rămas consternată când, într-o zi, am găsit un comentariu răutăcios la adresa mea pe un forum de pe net, iar a doua zi, acea informaţie era dată ca fiind sigură de un jurnal…
Exagerezi.
Cum poţi să exagerezi, când vezi un ziar care ieri te divorţa, azi te împacă iar cu soţul, iar mâine te va divorţa iar?! Au fost jurnalişti care au stat şi două săptămâni la Păuneşti, să afle orice chichiţă despre tine. Ce-or fi înţeles locuitorii de la Păuneşti din chestia asta?!
Ioana, înţelege, viaţa ta nu poate fi discretă!
Da, e inevitabil, dar cei de lângă tine suferă mereu. Uite, dacă pe noi doi ne fotografiaza cineva acum şi scriu o tâmpenie, ţi-ar plăcea să dai explicaţii inutile acasă?
Vorbeşte cu ziariştii, atunci, ca să poti fi înţeleasă.
Nu-i aşa. Şi-atunci când te sună şi le spui adevărul, nu publică. Lasă, ca ştiu ei mai bine cum e viaţa mea…
Bine, n-o sa ajungem la nicio concluzie. Spune-mi şi clipele plăcute, ca fiică de preşedinte.
Poate, e clipa cea mai emoţionantă, când tata a fost suspendat de la Cotroceni în 2007. Am mers cu el la mitingurile de susţinere şi mă emoţiona să văd câtă lume era acolo pentru el. Înţelegi? Toata lumea era acolo pentru tatăl meu… Mă ridicam în spatele scenei şi vedeam o mare de lume! Vezi tu, tata ne-a invăţat acasă să fim în primul rând deştepte. Când ajungea acasă, nu ne întreba de rimel ne-am luat, ci se uita în carnetul de note, mai ales să vadă ce am facut la română, matematică şi fizică. Am crescut o dată cu el, ne-am învăţat să fim fetele lui Băsescu. Tata n-a ajuns preşedinte de undeva, de nicăieri. Pe mine nu mă mai poate impresiona niciun om care-mi spune: “Vai, Ioana, dar ce frumoasă te-ai făcut”. Frumoasă am fost tot timpul…

Au trecut ani… Şi viaţa s-a schimbat. În spatele aureolei băsesciene de « salvatore della patria », se ascundea o hidră financiară oribilă, care rânjeşte şi azi din dosarele DNA. Ioana a ajuns acolo unde se temea că va fi trimisă: în faţa camerelor de luat vederi, ca răspunzătoare a unor fapte care au legătură cu tatăl ei. Giovanni a adorat-o până la ultimul denunţ. Şi totuşi există iubire. Şi totuşi există blestem…


EBA, Syda şi dilema Socrului Jucător


În posibilele scenarii mondene cu iz cinematografic pe care le poate lansa România, aş propune, ca alternativă autohtonă la Misiune imposibilă, aventura de a purta numele Băsescu. Pentru o viaţă sau pentru o scurtă perioadă de vreme. Intriga şi suspansul pleacă de la vârf, adică de la vârful familiei. Cu un sensibil profil de sultan, Traian Băsescu a fost preşedinte jucător, dar şi soţ, tată şi, evident, socru jucător. Acum vreo 16 ani, îmi spunea într-un interviu că e căpitan de vas şi acasă, iar restul echipajului, la comanda sa, trec să spele puntea când trebuie. Descedentele – recunoscătoare statutului privilegiat de a fi „fata lui Băsescu” -, mai trec la şmotru, dar cei veniţi prin alianţă spală… putina. Vorbim la ora la care Elena a dat şah mat curioşilor, anunţând că divorţul de Bogdan s-a produs, dar avem şi elemente istorice.

Ca în duelurile de gherilă cu Tăriceanu şi Ponta, Traian Băsescu spune ce crede şi are răbdare de lunetist, până când vorba lui se împlineşte. Facem un arc peste timp şi ne amintim pasiunea mistuitoare a Ioanei pentru Bodo, cel logodit cu altcineva la ora întâlnirii şi despărţit de ambiţioasa aşchie care nu sare departe de trunchi! Tatăl nu l-a văzut cu ochi buni la început, dar nu s-a putut opune căsătoriei. A oficiat chiar el cununia, ca primar, şi a plâns! Acasă nu poţi „mânui”, totuşi, siuaţia ca pe un referendum! Doar câţiva ani au trecut până când divorţul a venit implacabil – Bodo era un outsider într-o lume de business în care Bogdan-Syda şi Radu Pricop au rădăcini mai puternice -, menestrelul fiind acuzat voalat că lipsea prea mult. A doua căsnicie era mai pe sufletul preşedintelui. Au venit, firesc, nepoţii.

elena-base-familie

Elena a fost mereu ambiţia „jucătorului”, pentru că, temperamental, seamănă mai mult cu el. De aici şi o carieră europarlamentară improprie unei fete cu multă bună credinţă şi spirit pozitiv, dar lipsită de abilităţi politice şi de discurs public. Dacă „el” nu dorea, nimic nu se înfăptuia! Mezinele sunt însă deseori mai răsfăţate şi dl Băsescu a înghiţit temporar până şi greu digerabila idilă a fetei cu Andrei Hrebenciuc, căci să te vezi cu posibilul „cuscru” Viorel, chiar şi întâmplător în pragul casei, era un coşmar care nu trecea nici cu o tonă de lămâie. Cu un tată plasat pe orbita de influenţă a sferei politice agreate, dichisitul Bogdan – ce vină o avea băiatul să i se spună Syda? – avea pedigree şi alură, de aici şi binecuvântarea unei nunţi ca în poveşti, cu aproape o mie de nuntaşi dornici să cotizeze şi să fie văzuţi acolo, ca să-i placă şefului, deşi e limpede că orice străduinţă peste limita dorită îl convinge pe Jucător să te sacrifice. De dragul fericirii fetei – aşa cum o vedea el -, Băsescu a binecuvântat nunta, cel mai opulent gest – de sute de mii de euro – al istoriei familiei sale, lucru care i s-a reproşat deseori.
Însă politica nu e viaţă reală şi acumulează atâta ură publică, pentru că liderii construiesc un puzzle, dar mai mereu nu coincide cu ce e în sufletul oamenilor, ci doar cu ce le-ar plăcea lor să fie. Cuplu ideal, familie fără scandal, doi copilaşi veniţi în pas de galop – fericirea în familia Ionescu Băsescu era doar pentru obiective foto. Dragostea nu era profundă. Nu erau făcuţi unul pentru altul. Poate că lumea în care se învârtesc îi împinsese unul în braţele celuilalt. Standardele familiei rămân mereu aceleaşi, indiferent dacă biroul „şefului” mai e sau nu la Cotroceni.
Nu e simplu să porţi acest nume. Şi ca divorţul să nu apară în biografie, trebuie să fii Maria Băsescu. Să te fi măritat într-o vreme în care soţul era pus necondiţionat pe primul plan. Să fii recordmen mondial la răbdare, încredere, iubire, discreţie. Şi să-ţi fie crez că orice cuvânt sau gest nu-l vor face să plece de lângă tine. Elena va iubi din nou, căci această familie are o substanţă seducătoare care tocmai a făcut ca Jucătorul să fi îngurgitat un partid nou într-al său şi să apară din nou pe teren. Se joacă!


Are sau nu sutien Carmen Iohannis? Asta-i România.


Vântul jucăuş al Rusaliilor dă viaţă, pentru o secundă, sobrietăţii supertative pe care o are întâlnirea dintre doi preşedinţi nemţi. Unul e chiar al lor, al nemţilor – pastorul Gauck este un simbol al luptei anticomuniste -, flancat de o parteneră de viaţă mult mai tânără şi mai sobră, în taiorul negru auster, decât Carmen Iohannis, prima doamnă a neamţului nostru, care dă măsura prospeţimii sale printr-o toaletă vaporoasă roz pal – ROZ? -, perfectă pentru tabloide.
Nu culoarea stârneşte excesul de titluri bombastice, ci bănuiala că frau prasident nu poartă sutien. Privesc poza, realizez că dilema jurnalistului e profund legitimă – oare doamna chiar nu are lenjerie? – şi stau să-mi scormonesc în memorie când mă putea interesa dacă vreo soţie de şef de stat are sau nu are sutien. O scoatem din start din calcule pe fosta starletă Carla Bruni Sarkozy, pe care am văzut-o prima oară în sânii goi, apoi locatară la Palatul Elysee. Şi… nimic. Nicio referinţă cu „dedesubturi” în ultimii 25 de ani.

media-146643856463002700

E vremea să recunoaştem. Doamna Iohannis are ceva din expresia sensului în care această ţară s-a modernizat. Dacă ar exista un pictor Rosenthal al acestui secol, Carmen Iohannis – cu chipul luminos, picioarele lungi şi rochiile aproximative – ar putea fi modelul noii pânze România revoluţionară.
Carmen Iohannis este Ţara zâmbitoare, chiar dacă jalea, foamea, violenţa şi decrepitudinea macină tăcut şi sigur fiecare urbe.
Carmen Iohannis este Ţara relaxată, dar mai puţin implicată decât ar fi nevoie în acţiuni, măcar simbolice, de schimbare a cancerului care cotropeşte familia română, a sistemului medical care ne omoară la propriu, a solidarităţii sociale care apare doar dacă mor măcar vreo 60 de oameni într-un club ars.
Este Ţara frivolă, pentru că da, România este cea mai activă şi mai agresivă piaţă de presă bulevardieră din Europa!
Într-un fel, nici nu ştii, ca primă doamnă, cum e bine să fii! Fantoma Elenei Ceauşescu – „cabinetul doi” care tăia şi spânzura – a bântuit după decembrie 1989 figura calmă şi puternică a Ninei Iliescu, obligând-o să nu dea niciun interviu şi să nu se lanseze în acţiuni publice. Se zvonea că ar avea accent rusesc, dar nimeni nu l-a putut auzi în lume! Cât bun simţ… Aceiaşi fantomă i-a dat nopţi albe şi Nadiei Constantinescu, consoarta lui Emil, ale cărei iniţiative din societatea civilă au fost taxate rapid ca semne ale faptului că ea e cocoşul în casă. Până la urmă, tocmai Emil a fost cocoşul bănuit că a zburătăcit prin curţile altor puicuţe, lucru peste care soţia a trecut cu o eleganţă exemplară. Maria Băsescu a fost, pentru un deceniu, „cuminţenia pământului”. A avut printre cele mai curate imagini, pentru că a funcţionat mereu în contrapondere cu stilul sulfuros, bătăios, belicos al lui Traian Băsescu. O doamnă fără iniţiative în societate civilă. Avea soţul şi pentru ea…
Prin urmare, e drept să-i cerem lui Carmen Iohannis mai mult decât altele pot da? Dacă vorbeşte mult, se va spune că e ca Mioara Roman şi ea are ultimul cuvânt. Dacă se implică în treburi administrative, i se va da în cap cu firma Danei Năstase, dată vinovată de unii pentru o serie de necazuri ale soţului.
Ce rămâne? You have the right to remain silent…
Carmen Iohannis poate mult mai mult, cu amintirea pozitivă şi consistentă despre care vorbesc foştii ei elevi. Şi aş face un pariu că un interviu ne-ar prilejui o revelaţie plăcută. Pănâ când se va sparge gheaţa, să ne dorim ca doamna preşedinte să nu mai ofere presei dileme de mall. Sunt convins că familia Iohannis îşi doreşte multe lucruri solide şi grandioase, dar în niciun caz fascinaţia derizoriului.


Gabi Firea – fotografia unei femei ubicue


România a dat, pe 5 iunie 2016, o nouă lovitură mitului femeii-bărbat în politică. De la Margaret Thatcher şi Angela Merkel citire, femeia ca lider în administraţie se întruchipează sub forma unor taioare austere, fără toc, voce de fier, fizic nu tocmai atrăgător şi o voinţă pe care orice bărbat o invidiază. Profil spiritual de tanc. Să fim sinceri, dragi confraţi de gen, dacă am fi avut ambiţia femeilor sau dacă am fi ascultat mai des de ele – cele care te ridică, nu cele care te coboară – multe războaie ar fi fost câştigate, iar altele… nu ar fi fost.

Plaiurile mioritice aduc un nou tip de mână forte la primărie: chip plăcut, fizic atrăgător, look îngrijit. Haine puţin mai şic. Tocuri de femeie elegantă. Drumul a fost deschis de Olguţa Vasilescu – ar fi putut fi şi Elena Udrea, dar a stricat-o anturajul -, iar acum ajunge la apogeu cu victoria lui Gabi Firea.
Mă intersectez de atâţia ani cu Gabi… Prin 2008, un teledon minunat al trustului Intact ne-a adus în postura de a interpreta şi dansa în duet live un Trandafir de la Moldova, în beneficiul unor copii supradotaţi. Aspiraţia către performanţă a lui Gabi m-a adus într-o sumedenie de stadii de oboseală la repetiţii. Mai ales la dans. Chiţibuşara Gabi Firea îşi acorda timp pentru această joacă, deşi avea pe cap două emisiuni TV – adică presta şapte zile din şapte la Antena 1 şi Antena 3 – plus un cotidian financiar, un săptămânal de business şi unul de femei. A scris şi cărţi de poezie, are vreo două CD-uri de folclor. De unde timp pentru toate? Poţi să o acuzi de ubicuitate. Formidabilă dorinţă de afirmare publică.
A fost însă o vreme când toţi “copiii” ei media au sucombat, căci intrarea definitivă a printului românesc în istorie pare a fi o chestiune de timp. A fost efectiv dărâmată de această lovitură. Gabi e însă genul care visează să se ridice mai sus, după o lovitură primită. De altfel, dacă o ataci pe Gabi Firea, se banuieşte că eşti pregătit pentru război. Memoria internetului reţine câteva contre televizate ale lui Gabi Firea cu politicieni puşi pe harţă – una de poveste cu Cristi Boureanu – şi le-a cam şifonat gulerele.

la-Cristi-Brancu

Flashback. După una dintre repetiţiile pentru acel show umanitar, m-a rugat să o las cu maşina lângă o bisericuţă din Băneasa, unde spunea că se simte atât de bine. Nu e nimic jucat în legătura sa şi a lui Florin Pandele cu credinţa. Nu e genul care face cruci mari doar când o filmează camerele de Paşti. Încercările prin care a trecut – şi nu uitaţi că l-a iubit mult pe primul soţ Răsvan Firea şi i-a însoţit suferinţa până în ultima clipă a vieţii acestuia – au adus-o într-o stare de veghe credincioasă, i-aş spune. Ultimul născut – deşi nu aş face pariu că nu va mai fi din nou mamă – este Zian, purtând astfel numele de botez al lui Arsenie Boca. Şi încă ceva: într-o lume în care vedetele îşi botează copiii când le taie capul – ba Antonia nu l-a botezat nici la un an şi jumătate, din motive de divorţ cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri! -, Gabi Firea şi Florin Pandele şi-au creştinat băiatul la 35 de zile de la venirea pe lume, respectând canonul bisericesc care recomandă ca pruncul să primească binecuvântarea până la 40 de zile.
Bref: Gabi Firea este un om. Este şi politicianul care, de dragul marilor bătălii, a spus lucruri aspre pe care în sinea ei le regretă. Dar este şi spiritul tonic, pozitiv, care o face ca toate aniversările ei să fi fost cu mult zâmbet, dans şi veselie, căci aşa este ea, în fond. Este soţia căruia Traian Băsescu i-a ameninţat bărbatul – “poate nu-l mai găseşte acasă într-o zi” -, în cel mai grobian atac din ultimii ani. Este însă şi persoana pe umerii căruia acest Bucureşti creativ, pestriţ, uneori leneş, alteori strălucitor, a pus acum o greutate supraomenească.
Dar acesta este adevărul – a venit vremea ca femeile să ne salveze.


BEST OF 2012 – Traian Basescu, un fel de Usain Bolt


Ma umfla rasul cand aud ideea ca Mogulul ne subordoneaza si, ca o armata, ne trimite in lupta de gherila. Locul e chiar mai liber decat v-ati putea imagina. Iata un text pentru VIP scris la ora la care referendumul impotriva lui Basescu inca nu isi aratase roadele. Cred ca o sa va placa…

Daca Traian Basescu ar fi concurat la 100 de metri plat, Usain Bolt nu ar fi fost astazi ceea ce este. Rezultatul consacrat de Curtea Constitutionala saptamana trecuta il arata pe presedintele ales al Romaniei mai viu ca oricand, construind o legenda – toate marile finale ale vietii au fost castigate la fotografie. Sa le privim cu atentie, pentru a vedea in actiune strategiile alergatorului Traian Basescu.
In cursa nu se intra decat la momentul potrivit, considera Basescu, a carui principala pasiune este viata in campania electorala. Regula momentului intrarii in batalie a fost stabilita inca din anul 2000, cand Partidul Democrat il asaza in extremis la startul campaniei pentru Bucuresti pe Traian Basescu, dupa ce testase piata cu un candidat mult mai slab. Distanta era uriasa fata de preferatul sondajelor, Sorin Oprescu, care, de altfel, il surclaseaza pe Basescu in primul tur de alegeri, 41,1% contra 17,1%. Apare a doua constatare – lupta in pluton nu ii place lui Basescu, ci inclestarea unu la unu, acolo unde stie sa calculeze orice lovitura. Iunie 2000 a fost momentul in care Basescu a activat pentru prima data rolul vietii sale – singur impotriva tuturor. Acreditand ideea ca el e omul care lupta impotriva unui sistem cu implicatii totalitare oculte, Traian Basescu pozeaza perfect in „salvatore della patria“ si, uluitor, intoarce rezultatul! 50,69% versus 49,31%. Prima victorie la fotografie. Oprescu nu a putut cataliza energiile unor oameni care nu voteaza, precum Basescu.
In acea spectaculoasa batalie apare o alta caracteristica a campaniilor sale – umorul si sintagmele introduse in folclorul urban. Ardeiul iute devine un simbol popular.
Intre campanii, Traian Basescu da mereu impresia ca pierde tot. In debutul anului 2004, Partidul Democrat nu mai avea grup parlamentar, din motive numerice. Oamenii care, de altfel, il ajutasera sa ia partidul lui Petre Roman, plecasera catre un PSD care controla tot. In aparenta. Basescu parea un primar haituit de procese, incapabil de a pastra o echipa in jurul lui, dar sigur pe un Bucuresti care ii simpatiza fronda. Campania pentru localele din 2004 avea sa fie un rarisim galop de sanatate pentru Basescu, dintr-un motiv simplu – nu e bine sa trimiti un adversar slab pregatit in lupta cu batranul lup de mare. Mircea Geoana era atat de nesigur pe el, ca potential primar, incat Basescu a preferat sa iasa la orice confruntare cu el, pentru a-l ridiculiza. Victoria detasata impotriva unui PSD care aruncase sume imense in publicitate avea sa fie pigmentata de o noua legenda urbana: Basescu, fotografiat cu paine si sare in mana, si text in stilul casei – „vizitele scurte sunt cele mai placute!”.
Marile resurse ale personajului Traian Basescu nu le banuia insa nimeni! Din nou, intra intr-o batalie cand nimeni nu se astepta. Octombrie 2004. Cotat cu sanse mari la prezidentiale, Theodor Stolojan se retrage in chip incredibil, din motive de sanatate care, pigmentate de lacrimile (o premiera pe chipul unui politician!) si imbratisarea aliatului Basescu, au trezit un electorat care nu era interesat de lupta politica. Aura anti-sistem a lui Basescu a urcat la cote incredibile. Victimizarea a prins la fix, ca si noua sintagma populara – „sa traiti bine!”. In ciuda unui arsenal administrativ fara precedent si a unei guvernari pozitive, Adrian Nastase pierde uluitor in turul al doilea – 48,77% versus 51,23%! A doua victorie la fotografie a lui Basescu.
Cum mai poti fi singur impotriva tuturor cand esti presedintele tarii si ai intors totul in favoarea ta? In doar cateva luni de la investire, stilul lui Basescu il face sa piarda controlul Guvernului, Parlamentului si, dupa numai doi ani, in aprilie 2007, o majoritate il suspenda. Majoritatea impotriva e tot ceea ce isi doreste de obicei Traian Basescu. Ideea antisistem, sub numele de cod 322, se naste de la sine si, pe fondul eternei probleme a opozantilor sai – relaxarea din umbra unei majoritati si lipsa unei previziuni a tuturor elementelor razboiului cu un luptator de gherila -, Basescu a castigat lejer primul referendum: 74,48% versus 24.75%. Traditia mesajelor puternice s-a pastrat. Afisele cu Basescu, astupandu-si urechile sau gura, semn ca nu vrea sa taca sau sa auda semnele sistemului declarat de el ticalosit, au prins.
2009 a fost momentul in care Traian Basescu avea nevoie de un nou sistem cu care sa para ca lupta de unul singur. Nu erau suficiente partidele adverse, asa ca dusmanul a devenit media privata – Patriciu, Voiculescu si Vantu. Mesajul impotriva oamenilor de afaceri pare mai degraba de stanga, Basescu zice ca e de dreapta. Dar ce conteaza, cand e nevoie de un sistem de invins? Victimizarea a functionat perfect. Lovit zilnic de sute de ori in direct la tv, Basescu a starnit compasiunea publica. Culmea victimizarii este caseta in care Basescu pare sa loveasca un copil, prilej de noi lacrimi publice si procente intr-o batalie ce parea pierduta. E drept, nu a avut nici adversar pe masura, caci Geoana parca ii prinsese frica din 2004. Cu toate cartile in mana, Geoana se declara victorios in noaptea alegerilor. Dimineata, adevarul iese la iveala – 50,33% versus 49,66% pentru Basescu. Prilej de o noua replica istorica – „un fleac, i-am ciuruit”. Sa povestim istoria lui 2012 pare inutil, pentru ca e ca si cum am relua ingredientele deja prezentate. Sistemul e prezent in secventa lui cea mai inalta – pericol de lovitura de stat! -, mesajele parca nu mai sunt atat de proaspete, dar asul din maneca este sprijinul international si un boicot la care adversarii nu se asteptau. Si finalul la fotografie, la un milimetru de acea jumatate plus unu. Basescu alearga.


CINE E ALA PE CARE-L UDA CU SAMPANIE VICTOR PONTA??


Mai tineti minte bancul acela genial cu Papa care doreste sa conduca masina prin New York, asa ca ia locul soferului care se aseaza in spate? Sanctitatea face o greseala, un politist il opreste, dar inainte de a-i da amenda, isi suna superiorul – “Sefu, l-am oprit pe Papa, dar ma intreb si eu… DACA EL E SOFERUL, IN SPATE CINE E?”
Asa poate fi interpretata si fotografia aceasta! Daca seful celui mai puternic partid din Romania si prim-ministrul in exercitiu ma stropeste cu sampanie, cine sunt eu????

74254

E simplu – doar un om normal.
Fotografia a fost realizata in 2005, la Raliul Auto VIP, o competitie auto pe care o organizam anual la Romexpo, in care provocam vedetele la “liniute”. A venit Ponta cu o masinuta de strada si i-a batut pe toti!!

74257

L-am vazut cum conduce. E “copilot” doar in mintea rea a lui Basescu…

Mai multe poze pe Facebook la pagina Cristi Brancu.