Tag Archives: ted

Poţi să fii o săptămână Lorelai Mosneguţu?

“Sometimes all I need is the air that I breathe…”
Vocile dulci din legendara piesă The Hollies au îmbrăcat, în anii 90, poate unul dintre cele mai şocante clipuri publicitare cu conţinut social din istorie. Imagini cu copii aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte – născuţi cu handicap sever sau cu chipul răpus de boli incurabile – defineau, prin tristeţea sufocantă a privirii lor, fericirea mereu uitată a vieţii: oare de ce avem nevoie mai mult decât de aer, pentru a fi fericiţi?
Noi, cei mulţi şi atât de norocoşi că Dumnezeu ne-a lăsat întregi, trăim, de fapt, într-o profundă ingratitudine. Nu ne mai ajung visele, orgoliile, izbânzile, conturile! Vrem tot! Judecăm arogant! Trăim urât!
Dacă Cel de Sus ar declanşa cu adevârat o Apocalipsă, ar trebui ca, vreme de o săptămână, să ne ţină pe lume exact ca pe Lorelai. Da, acea Lorelai, fata care a câştigat Romanii au talent cu aceeaşi candoare şi senin în ochi cu care o vedeam, acum ani de zile, într-un reportaj la Observator, sfidând ideea de soartă, de predestinare. Aruncând la coş noţiunea de „imposibil”.
Un copil născut fără mâini poate cânta la pian? Poate aduna milioane de oameni în faţa televizoarelor când se acompaniază la chitară? Da, pentru că mâinile ei sunt ambiţia divină de a cuceri lumea prin artă.
Mi-a amintit, privind-o, de Amy Purdy. Nu o ştiţi? E o femeie superbă care, la 19 ani, şi-a pierdut ambele picioare. Dar a câştigat o ambiţie devoratoare, care a făcut-o să ajungă dublă campioană mondială la snowboarding, să participe cu succes la „Dansează printre stele” şi apoi să vină, cu zâmbetul ei cuceritor, la Conferinţele TED şi să spună: „Nici nu e aşa rău să nu ai picioare. În fond, poţi să îţi cumperi pantofi cu ce număr pofteşti. Sau chiar să ai număr la picior în funcţie de ce pereche de pantofi e la reducere!!!”
Ce forţă!

thumb_lorelai-mosnegutu-a-emotionata-pana-la-lacrimi-pe-mihaela-radulescu-vedeta-a-apasat-golden-buzz

De fapt, pentru foarte mulţi români din ţara intoleranţei, ar putea fi o altă handicapată.
Da, asta ar putea fi pedeapsa Lui pentru atâtea milioane de oameni care fac umbră degeaba pâmântului în clipa în care cred că o fată poate înduioşa o lume întreagă doar pentru că handicapaţilor li se face mereu loc.
O săptămână să facă schimb cu Lorelai. E esenţial.
Să înveţe că nu e obligatoriu să mânânci cu măinile.
Că nu pot să-i ţină în braţe pe cei pe care ţi iubeşte pentru că ele… nu există.
Să descopere că mersul la toaletă fără însoţitor este imposibil.
Să descopere că tot ceea ce fac ceilalţi oameni – iubesc, se căsătoresc, muncesc, călătoresc – nu li se permite.
Nici măcar ochii să nu poată să şi-i şteargă de lacrimi… Pentru că nu are cu ce…
Să se întrebe de ce toţi ceilalţi copii sunt crescuţi de părinţii lor naturali, dar ea nu, pentru că au părăsit-o. Să intuiască înfricoşătorul răspuns, dar – cum e posibil, oare?! – să nu-i urască.
Şi să nu devină doar o excrescenţă umană mustind de frustrări, ci să transforme tot ce NU are in ALTCEVA.
Să înţeleagă că picioarele – chiar dacă nici pe ele nu le are întregi – nu sunt făcute pentru a fi arătate sau operate, ci sunt singura cale prin care să arate că sufletul de artist nu poate fi oprit de NIMIC, atunci când există.
Şi abia apoi, după o săptămână care va părea un nesfărşit purgatoriu – iar pentru Lorelai sunt doar şapte zile fireşti – să se întrebe cine este cu adevărat cel cu handicap.
Handicapul sufletesc este cu mult mai trist, mai jalnic, decât cel fizic.
În timpul celor trei cântece ale lui Lorelai în acel concurs, eu unul nu am observat că ar fi altfel decât noi, toţi ceilalţi.
Am văzut aură. Lumină. Binecuvântare.
Şi, la final, am înţeles că urâm doar pentru că nu am învâţat cu adevărat ce înseamnă NECAZUL.