Ceea ce urmează este o istorie despre alchimia sufletului.
O fată de 18 ani a ales să evadeze din viaţa ei de familie, ferecând totodată faptele care aveau să nu se mai uite niciodată înapoi. Cu pieptul înainte, a suflat vânt în pânzele nevoii ei de fericire. Tăierea legăturilor – chiar şi pe cele nevăzute, încurcate în sertarele minţii -, cu cei pe care nu aveau să-i mai fie părinţi aveau să-i aducă în faţă primul versant greu de urcat: să fii conştientă că nu mai ai aproape pe nimeni pe lume şi, în egală măsură, să-ţi doreşti cu ardoare să acoperi cu iubire această rană mare, uriaşă.
Al doilea versant greu de urcat – şi poate niciodată escaladat până la capăt – a venit o dată cu celebritatea. Trăim în ţara în care rolul de părinte se îmbracă automat în haina sfinţeniei. În locul lui “eu te-am făcut, eu te-omor”. Iar ruperea brutală a cordonului ombilical – mai ales pentru o celebritate pusă mereu sub lupa unui gel de invidie publică, deseori nerostită – declanşează automat dojane apăsate, spuse chiar în versuri. “Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând”… Nu orice părinte e născut să fie întruchiparea sacrificiului şi iubirii, din desenele poetice ale lui Adrian Păunescu. Egoismul, traducerea iubirii ca posesivitate – “e copilul meu, să mă asculte” – sunt, chiar în faţa unui duhovnic, tot păcate. Mama e filiala lui Dumnezeu pe pământ, cum spune frumos Florin Condurăţeanu, cu condiţia ca părintele să aibă, sincer şi onest, fir direct cu Dumnezeu şi nu cu celălalt…
Fata care a sărit pe geam nu a vrut să deschidă niciodată cutia Pandorei şi, privind din perspectiva traumatizantă a războiului public/tragic dintre Oana Zăvoranu şi mama ei, poate a făcut mai bine. Deşi nu avem vreodată să ştim cât de greu e să taci, când o lume te poate acuza de ceea ce nici nu bănuieşte. Şi ce a fost cu adevărat acolo.
Sentimentul singurătăţii în faţa lumii – privind armonia familiilor adevărate – e mai acut. Sufletul are nevoie de o jumătate şi ceva în plus.
Acel „ceva în plus” poate fi însă totul.
Fata care a sărit pe geam, pe numele ei Gabriela Cristea, nu şi-a oferit inima de multe ori. Dar de două ori a mizat că o va face pentru totdeauna. Prima ei căsătorie avea argumentul unii bărbat care inspira maturitate. Poate chiar acel gen de protecţie care a lipsit, când tatăl nu a fost prin preajmă. Era însă un soţ cu concepţii tradiţionale care oferea un gen de dragoste ce nu putea asimila rana sufletească a partenerului ca şi cum ar fi fost a lui.
Ceea ce înseamnă, în fond, iubirea în forma ei supremă.
Marcel Toader spunea că ea, soţia, avea un sloi în rol de suflet. De fapt, el nu putea oferi sacrificiul care poate topi şi un aisberg. Sau poate că nu pentru ea. Eşuarea căsniciei într-un degradant scandal public cu accente frivole şi financiar-contabile e doar constatarea faptului că, oricât ai crede că îl simţi pe cel de lângă tine, surprizele pot fi spectaculoase.
Pentru Gabriela, închiderea rănii din trecut o poate produce un copil. Şi Dumnezeu nu a îngăduit să fie al lui Marcel, din motivele de mai sus.

A doua încercare majoră de a FI împlinire este cheia acestei povestiri. Părea, pentru superficiali, doar un paliativ după deznodământul jenant al primei căsnicii, dar el, Tavi, avea de fapt dragostea pe deplin vindecătoare pentru ea. El, menestrelul, ludicul, era jumătatea care avea ceva în plus. Lui i se hărăzise rolul de a fi tatăl copilului Gabrielei. I se citea de ani de zile apăsarea imensă a faptului că urmaşul întârzia să vină. Şi doar el era atât de pregătit să facă tot ceea ce ea putea să viseze!
Dragostea la puterea a treia – ea, el şi cadoul lui Dumnezeu, copil – nu se naşte din clişee sau aşteptări, ci doar din sentimentul care, poate, pluteşte prin preajmă. Trebuie doar să-l vedem.
Gabriela coboară acum versantul care o poate aduce către deplina, meritata pace. După atâţia ani…