Arhive etichetă: stefan iordache

Clipe din universul lui Marin Moraru

best of, , , , , , , , , ,

Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
– Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
– Aici e o problemă.
– De ce?
– Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
– Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
– Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
– Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
– Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?

Mulțumesc, Regina Ana!

povesti cu femei celebre, , , , , , , , ,

Ma strecor in mare viteza prin marea de mașini din Piața Presei Libere. E decembrie, luna in care sărbătorile nasc ambuteiaje. E 2003 si, peste doar doua zile, se petrece o întâlnire istorică: pe scena superlativelor VIP, Maiestatea Sa, Mihai I, ii înmânează un premiu lui Adrian Nastase, recunoscut pana azi ca fiind cel mai eficient premier post-decembrist. Sunt onorat, in calitate de director al revistei, sa ii întâmpin la aeroport pe Maiestatile Lor, venite special din Elveția.
Greu de descris mixajul de emoții din inima mea. Cu o zi in urma, fusesem instruit in legătura cu modul in care te adresezi corect unei familii regale.
Nu știți? Nu vii in întâmpinare, ci aștepți sa fii salutat. Nu deschizi tu discuția, aștepți ca ei sa o faca. Esti atent la discurs si nu uita, te poti adresa doar cu Sire si Maiestatea Voastră. In niciun caz pe nume.
Eticheta.
Ajung la timp si, pe un drum special, flancat de SPP si de câțiva membri ai suitei, așteptam chiar la USA avionului. Apare Regele si simt semantica stării de a fi maiestuos. Privirea sa pluteste blând peste toti si toate. Întinde mana tăcut.
La dreapta sa, Regina Ana. Ce moment! Cu ochii săi vii, puternici, calzi, mereu curioși, scruteaza pustiul din fata ei – adică eu – si brusc, aerul rarefiat devine extrem de prietenos.
– Asa de tânăr si faceți lucruri asa de interesante! Povestiți-mi cum va la eveniment!
– Maiestatea Voastră, vor fi si personalități din teatru, film, sport. Gheorghe Dinica, Mircea Albulescu, Stefan Iordache…
Ascultând lista de nume de pe scena Operei, Regina da cu adevarat o lecție de tinerețe.
– Dumneata prezinți seara?
– Da, Maiestatea Voastră!
– Singur?
– Nu, alături de o actrița, Monica Davidescu.
Zâmbește intens.
– Si e drăguța? Va place de ea?
– E un profesionist, lucram bine împreuna.
Regina Ana rade, apoi ne saluta in drum spre mașina.
Suita se îndreaptă către Palatul Elisabeta… Fara mine, rolul meu se încheiase. Dar privesc efectiv șocat in zare. Putea sa fie o întâlnire strict protocolară, in care sa stabilim coordonatele apariției publice si atât. De ce am primit mai mult? Nu pentru ca as fi eu special – e doar cuceritorul fel de a fi al Maiestății Sale. Cu adevarat „a Queen of hearts”.
Sângele albastru nu aduce cu sine – si istoria este chezășia a ceea ce spun – si caracter, spirit, putere interioară, spirit de lupta, înțelepciune. Dupa o viata in care trecuse de la agonie la extaz, de la sărăcie la decenta statutului Regal, de la suferința la fericire, Regina Ana, in doua minute, imi arătase cheia vieții. Senina, curată, consistentă. Pururea tânara.
A doua zi, Bucureștiul politic, artistic, mediatic s-a adunat sa vadă întâlnirea despre care se vorbea. Maiestatile Lor au venit discret. I-am întâmpinat cu decenta, fara a-l putea evita pe un coleg, cu o funcție chiar bunicică, pătruns de importanta momentului in viata lui, ce s-a repezit sa întindă mana Regelui si sa-i spună:
– Domnu’ Mihai, poftiți la loja!
Luminatele fete au trecut pe langa el ca si cum ar fi bazait un țânțar…
Seara a marcat prezenta unui Monarh care a girat succesul liderului unui partid care, vreme de șapte ani, ii interzisese intrarea in Tara Sa. A fi uns al lui Dumnezeu exclude ranchiuna.
A doua zi dupa… Ii conduc din nou, ca gazda, pe Majestățile Lor la aeroport. Decembrie infernal… Aglomerație in centrul Capitalei. Ma strecor printre mașini si prin coloana regală exact cand pleacă de la Palatul Elisabeta.
Ajung o data cu Majestățile Lor. Imi imput de o mie de ori asta. Întârzierea e o forma de impolitețe, spusese cândva chiar Regina.
Dar chiar ea, Regina, imi spulbera orice tristete.
– Domnule, a fost o seara agreabila! Felicitări!
E unul dintre momentele care justifica o cariera jurnalistica…
Privesc către Mihai I, care e absorbit intr-o discuție, la salonul oficial, cu patru tineri ofițeri.

image

Regina imi vede privirea.
– Nu-l vei lua de acolo, dragul meu. Regele e îndrăgostit de orice înseamnă uniformă. Si sunt si aviatori, o alta pasiune!
Maiestatile Lor ma saluta cu condescendenta si părăsesc incinta.
Pe 1 August, cand Regina a plecat către Cele Sfinte, mi-am amintit acest cadou al destinului.
Asa marchează o Regina viata discipolilor săi.
Mulțumesc!

SERGIU NICOLAESCU – ULTIMUL INTERVIU

vorba de vedeta, , , , , , , , , , , , , ,

Acum doua saptamani, mi-am schimbat aparatul telefonic si am observat ca am mii de numere in agenda, pe care trebuie sa le transfer. Am privit in graba agenda, pentru a vedea de ce numere as putea sa scap. Am simtit o apasare, cand am descoperit ca ii mai pot suna pe Stefan Iordache, Nicu Constantin, Adrian Paunescu, Gheorghe Dinica…
PE SERGIU NICOLAESCU…
…cu care m-am revazut pe 10 noiembrie 2012. Aveti marturia AICI. Nu aveam de unde sa stiu ca ora petrecuta alaturi de marele regizor va fi ultima din seria noastra de semne de pretuire, din ultimii 15 ani.
Am inceput rau relatia cu Sergiu Nicolaescu. Un redactor de la „VIP” a scris in 1996 ca Nicolaescu a omorat un om cu masina. Reportajul avea pacatul de a-i lipsi dovada decisiva. Ca un vulcan, Sergiu Nicolaescu ne-a actionat in judecata, cerand daune de UN LEU. Dupa trei ani in care relatiile au fost reci si in care procesul era pe muchie de cutit, Sergiu Nicolaescu a admis sa renunte la proces, cu conditia ca omul care scrisese sa vina la el, sa se uite in ochii sai si sa recunoasca greseala.
Ceea ce s-a intamplat. Impresionanta proba de demnitate.
De la faza de tribunal am trecut la cea de stima reciproca in 2002, cu ocazia unei emisiuni minunate a lui Radu Moraru, cu o linie de invitati istorica: Gheorghe Dinica – Sergiu Nicolaescu – Ion Besoiu. Am spus atunci ceva m-a facut sa-i intru la inima. „Bucurati-va in fiecare zi de marii artisti ai Romaniei, nu-i denigrati. Altii nu mai avem.”

M-a felicitat ulterior si apoi, cu precizie de metronom, acceptat orice invitatie mediatica pe care i-am propus-o de atunci, de la „VIP”, Europa FM si Antena 2.
Nici acum nu cred ca pe 10 noiembrie 2012 a fost ultima. Este insa ultimul interviu cu Sergiu Nicolaescu. L-am invitat sa vorbeasca despre Gheorghe Dinica si, asa cum ati vazut in reluarea propusa azi, 3 ianuarie 2013, de Antena 2, a vorbit frumos.
In pauze, insa, nu m-am dezlipit de el. De Nicolaescu. De obicei, ies din studio, de data aceasta, ceva m-a tinuit langa el.
L-am simtit, pentru prima data in viata sa, RESEMNAT. Aproape total.
Iata ce am discutat in particular cu maestrul.
„Domnule Brancu, am stat in politica atat vreme cat am crezut ca se poate schimba ceva. Nu, acum stiu, nu se poate schimba NIMIC. Degradarea politicii este iremediabila. Nu mai vreau sa-mi pierd ultima perioada a vietii intr-o cauza total pierduta.”
Cine banuia ca mai erau doar doua luni?
Si in cinematografie? Avea doua proiecte care i-au adus scantei in ochi. „Vreau sa fac un film despre sfarsitul Maresalului Averescu. Va rog sa cititi povestea lui, este extraordinara. Si merg mai departe cu scenariul pe care mi l-a dat Vadim Tudor, Candele de zapada.”
Cinematografia nu le va mai avea insa, in arhive. Ultimul artist care a mizat pe identitatea istorica a Romaniei a plecat dintre noi.
Si cu generatia tanara, cu care s-a razboit atat de des? „Sunt foarte mahnit, domnule Brancu. Nu inteleg de unde atata ura si aroganta din partea unor regizori, talentati, dar care vorbesc cu o emfaza teribila, desi au facut 2-3 filme in viata lor. S-a inventat o morisca periculoasa. Faci un film, apoi te plimbi pe la zeci de festivaluri in strainatate cu el si astfel, castigi puncte pentru un nou proiect. Dar cine se poate compara cu zecile de milioane de spectatori de aici, din tara, pe care ii am? Ce e oare mai important? E urata lumea, domnule Brancu, tot mai urata…”
Tragedia este ca un om care a tinut sa dea frumusete acestei lumi urate a plecat.
Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine, „Osanda” este in Top 3 filme romanesti din toate timpurile. „Mihai Viteazul” este Numarul 1 ca film istoric. „Nea Marin” este in Top 3 comedii romanesti. Si nimeni nu va mai face la noi filme de actiune ca el, Sergiu Nicolaescu.
Caut din nou in agenda telefonica si dau din nou de ei. De nemuritori. Nu am sa-i scot din memoria telefonului. Pentru ca ei sunt in continuare acum, aici.

Adrian Paunescu nu mai locuieste aici. S-a mutat in eternitate.

Diverse, , , ,

As mai incerca sa-l sun, as mai dori sa-i calc pragul. As mai dori sa-l aud vocea tunatoare, vorbind minunat despre viata, moarte, tara, iubire, dar din pacate, Adrian Paunescu s-a mutat. Nu mai locuieste aici. L-as cauta in eternitate, acolo unde s-a mutat, dar nu stiu daca pasii ma pot duce acolo.

Stiti ce e Romania lui, a mea, a voastra? Un templu. A rezistat oricaror atacuri samavolnice datorita coloanelor sale: Adrian Paunescu, Gheorghe Dinica, Ion Dolanescu, Stefan Iordache, Corneliu Coposu si multe alte coloane… Tavanul se va prabusi intr-o zi, pentru ca ei sunt coloane catre cer acum, iar noi, aici, pe solul de acasa, nu am pus mai nimic in loc.

Mi-as dori ca, trecand in aceste zile prin inundatia de imnuri militante scrise de Adrian Paunescu si difuzate de toata media, sa se trezeasca ceva in aluatul de constiinta al romanilor. Sa invatam din versurile lui ca nu vom fi niciodata slugi si nici masa de manevra. Dar mi-e teama ca vor trece zilele si il vom uita pe el, ca pe atatia altii… Ma veti intreba cum pot fi idealist? Pai chiar el, Adrian Paunescu, m-a convins ca mai pot crede si azi in idealuri.

Premonitia lui Stefan Iordache

Diverse
ora de nemurire

Ieri, am vorbit cu unul dintre actorii mari ai Romaniei, care aflase dintr-o sursa apropiata ca maestrul Stefan Iordache este intr-o stare foarte grava, din cauza unei boli necrutatoare. Nu vreau sa intru in detalii, ci doar rememorez incremenit clipa in care m-a sunat si, cand l-am invitat la un interviu, mi-a zis: „Hai sa-l facem, e ultimul!”. Doamne, s-ar parea ca va fi ultimul…

Am luat atunci totul ca pe un protest public si l-am tratat ca atare. Eu cred ca maestrul simtea ceva, un secret omenesc care nu-i stirbeste nemurirea. Ma simt onorat ca m-a ales pe mine pentru un soi de ultim mesaj public, dar cred cu toata fiinta ca-l voi mai vedea.

Ma rog pentru sanatatea sa.