Tag Archives: sergiu nicolaescu

CTP, un biet tată ratat

Vorbim, în public, generic, de „oameni fără inimă”.
Conturul social al acestora este trădat de gesturi aspre, nemiloase, în faţa unor semeni neajutoraţi. Sau de oameni ce nu par să ştie ce e iertarea la ceasul la care aceasta ar fi chiar izbăvirea. Genul de tip oţelit, neclintit, ce ştie să închidă uşa în nas, dar nu pentru a se răzbuna sau pentru a-şi răcori orgoliul rănit, ci chiar pentru că nu poate concepe astfel. Aşa-i realitatea pentru omul fără inimă. Fără resentimente. Doar piatră, nimic viu.

Au fost ani în care admiram precizia de bisturiu a lui Cristian Tudor Popescu. Aciditatea sa proverbială, aspectul iacobin, legenda Daciei bătrâne, conduse în pofida succesului financiar în jurnalism. Legenda, însă, pare că păleşte. Anii nu iartă pe nimeni.

O declaraţie recentă ne pune în faţa a două variante a CTP-ului acestor ani. Ori a devenit manierist şi caută răutatea cu orice preţ, chiar şi iraţionalul, înotând tot mai greu într-o presă agitată, pentru a produce valuri (traduse azi în click-uri pe net). Ori pur şi simplu, luciditatea omului a deraiat într-o zonă ce ţine mai degrabă de nevoia unui psiholog.
Iată exprimarea perfectă a unui om fără inimă:

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”
„Într-o ţară ca Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”

Oribil…
Vi se pare demn de dispreţ? Sincer, nu. Mi se pare doar demn de milă. Lipsa de repere devenise vizibilă la moartea lui Sergiu Nicolaescu, când CTP i-a tras un perdaf exemplar, numai că a făcut-o „cu curaj”, post-mortem, când regizorul nu se mai putea apăra. În timpul vieţii acestuia, tăcuse mâlc.

Acum, e limpede că acest om pierde, astfel, ascendentul său, ca lider de opinie: nu poate da verdicte, pentru că este un om incomplet sufleteşte. Este un tip deştept, deseori sclipitor, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu gândire analitică, fler, chiar cu un verb spectaculos, dar a uitat esenţialul: să-i dea suflet. E un fel de „alien” ce a început să aibă mişcări necontrolate.

Ne-a păcălit pe noi toţi, cei care l-am privit măcar o dată cu fascinaţie – a traversat viaţa fără suflet.
Nu poate fi decât un handicap sufletesc să ştii că binecuvântarea de a fi părinte îţi oferă şansa de a trăi un alt univers de bucurii, de trăiri. Când privesc lumea ce creşte prin ochii copilului meu, ating un prag de fericire pe care banii – vechea obsesie ascunsă a domnului – nu-i oferă. Am cunoscut atâţia oameni bogaţi, dar goliţi sufleteşte pentru că nu au urmaşi, sau dacă-i au, nu au ştiut să-i păstreze lângă ei. Aşa cum ştiu oameni de succes care trăiesc cu pasiune viaţa copilor lor. Chiar bunul prieten al lui CTP, Bogdan Enoiu, este un tip admirabil din acest punct de vedere. L-o fi întrebat, între două backhand-uri, pe Bogdan dacă a devenit tată din profundă nefericire?

Ar fi bine să ştie CTP – dar e prea bine încastrat în proprile păreri – că un copil este chiar IUBIREA. În stare pură. A doua treaptă a ei, după acea iubire pentru jumătatea vieţii, pură, necondiţionată, nespusă şi trăită până la capăt. Iar copilul, cu toate provocările pe care le oferă creşterea sa, maturizează, întăreşte, dă sens şi înţelesuri profunde vieţii. Eu asta trăiesc. Învăţ şi azi lucruri despre mine sau le corijez uman. Copilul este lecţia vieţii mele, după ce profesia îmi dăduse deja tot ce mi-am dorit.

Acest lucru l-ar putea afla CTP chiar de la copilul său. Pentru că, surpriză, chiar este tată! Deşi, cu un asemenea discurs, mi-e teamă că e un rol care-l depăşeşte…

Irina Schrotter – poveşti cu linii fine

E chiar 1999. E chiar decembrie şi tavanul sălii de evenimente a hotelului „Bucureşti” aproape că se îndoaie în faţa numărului de personalităţi prezente la prima mare ediţie televizată a Superlativelor VIP. În sală sunt Traian Băsescu, Florin Călinescu, Florian Pittiş, Marin Moraru, Andreea Marin, Vama veche, Sergiu Nicolaescu şi alţi zeci asemenea lor. Transmitem în direct la Antena 1, prezint braţ la braţ cu Mihaela Rădulescu şi sunt emoţie din cap până în picioare. E, practic, botezul meu de foc, ca prezentator. Au trecut ani, viaţa s-a schimbat – vorba refrenului -, dar secvenţele acelei seri care mi-a deschis un alt drum în viaţă îmi sunt vii în memorie. Era primul mare eveniment public în care se acordau premii pentru personalităţi, era tonul care urma să facă muzica pentru mulţi epigoni. Acel ton a avut, la secţiunea Modă, o întâlnire. Căştigătoarea detaşată se numea Irina Schrotter, marea revelaţie a acelor ani. Şi pentru că fiecare laureat urma să aibă parte de surpriză, Irina avea să descopere cu ochi mari că îi organizasem, în direct, fără să ştie, o prezentare de modă cu următoarele manechine: Mirabela Dauer, Mădălina Manole, Eugenia Enciu şi Mihaela Rădulescu. Secvenţă de album…
Trecerea anilor a consolidat câteva lucruri. În primul rând, rolul Irinei în industria modei. Curând, vor fi două decenii de la acel moment, dar rolul acestei brave ieşence în business a rămas la nivelul de sus al profesionalismului şi creativităţii. Gândiţi-vă câţi din protagoniştii de atunci ai modei mai sunt astăzi, în prima linie, cu aceeaşi efervescenţă! În al doilea rând, s-a născut o prietenie între noi – nezdruncinată -, pentru că ne animă aceleaşi valori: respect, repere în viaţă, dorinţa de a fi mai bun.

203---3

O revăd în amintiri pe Irina trei ani mai târziu. Era o seară de şuetă, cu câţiva tipi fermecători – Cătălin Căţoiu-Ţeavă, Ovidiu Zegheru -, o fată cu o şapcă îndesată pe cap care visa să fie mare – Monica Bârlădeanu – şi, târziu, spre miezul nopţii, avea să apară şi Irina. Lividă de oboseală, ratase aproape toată întâlnirea, pentru că urma să redeschidă în câteva zile un magazin al mall-ului din Vitan şi nu plecase până nu aşezase cu ochii minţii sale fiecare detaliu. Era cheia reuşitei în modă, pentru că aşa e ea: atentă până la fanatism la detaliile care aduc, în fapt, succesul. A fost mereu în avangardă. Îmi amintesc de o colecţie realizată în 2003 şi prezentată la Bucureşti, care a fost extrem de densă ca ţinute, dar care a durat puţin peste un sfert de oră. Românul, obişnuit cu evenimente lungi, a privit-o ca pe un OZN. Era exact ca în Vest.
Acelaşi loc, altă amintire, dar acum suntem doar noi doi. E iarnă timpurie, se apropie Crăciunul. E 2007 şi Irina – care îmbrăcase între timp cu eleganţă şi farmec haina moderatorului TV, dar nu pentru multă vreme – îmi mărturiseşte visul de a schimba ceva în istoria Iaşiului. Visa să candideze la primărie, iar planurile sale erau absolut seducătoare. În fond, era oraşul pe care îl făcuse capitala modei prin festivalul organzat de ea şi locul de unde business-ul său nu a plecat niciodată. Era locul unde avea angajaţi şi plătea taxe! Am susţinut-o în campanie şi am sperat că vine vremea unui val proaspăt la alegerile din 2008. Vise deşarte – mafia politică îşi păzea aprig hălcile de influenţă şi bani -, iar Irina, cu un scor decent la alegeri, a rămas omul care nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nu a dat viaţa ei, moda, pe minciuna politică.
Apoi, surprinzător, o revăd într-un aeroport. Malpensa, Milano. Alergam înnebuniţi după geamantanele pierdute, în tentativa de a face un interviu cu Al DiMeola chiar acolo, în Italia, iar Irina aştepta bagajele – şi nu mai veneau -, călătorind spre Lugano. Locul care a devenit în parte căminul ei, căci fiul ei, Mark, acolo studiază. Aceasta este mama, dedicată în chip minunat viitorului.
2008 e şi anul în care, dacă închid ochii, pot simţi cu degetele liniile fine ale creaţiei ei, într-unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele. E 24 octombrie, seara cununiei mele cu Oana la Tel Aviv – despre care v-am povestit – şi alegerea ei de a îmbrăca o rochie Irina Schrotter mi s-a părut mai mult decât firească.
Era frumos şi cald în 2010 când m-am întors cu Oana la Iaşi, pentru că Irina a pus la cale o ediţie de festival de modă în care, pentru ea, vorbeam noi. Noi, cei care ştim ce înseamnă ea. Adică Iulia Vântur, Andreea Marin, Simona Gherghe, Irina Păcuraru, Andreea Raicu si… noi. Revedeam cu ochii organizatorului ce maşinărie bine la pusă la punct era festivalul Irinei şi mă întreb şi acum dacă acest oraş ştie cât a pierdut când Irina nu mers mai departe cu festivalul. Căci, cu siguranţă, merita mai multă susţinere.

aCIMG2269

Irina nu mai e atât de vizibilă publicului, pentru că a ales să vorbească prin creaţiile brandului său, văzute pe scenă la Berlin, la Lugano sau în magazinele din Bucureşti. Prin inteligenţa de a lua lângă ea de-a lungul anilor oameni creativi şi valoroşi – de la Răzvan Ciobanu la Lucian Broscăţean sau Andreea Raicu. Prin alegerea de a fi mereu în avanpostul rafinamentului. Prin faptul că, oricând, de departe, fără a fi un specialist, ŞTIU când văd o haină care este Irina Schrotter. Pentru că Irina ştie.

CE-L APROPIE PE CTP DE MARIOARA ZAVORANU!!

Cand Cristian Tudor Popescu dezvolta cate o obsesie acida in directia unui politician, am un sentiment reconfortant. Imi vine in minte replica barbatului care si-a pedepsit nevasta pe criteriul ca, daca nu a aflat el de ce, ea sigur stie! Nu exista fecioare printre politicieni.
In ultima vreme insa, creatorului de limba romana CTP nu-i mai ajunge politicul suculent. Am senzatia ca rutina anului ne-electoral ii starneste pofte lumesti, riscand sa atinga derizoriul. Ma bate gandul ca ii place sa fie citat de site-urile tabloide, unde face trafic mare. Ba chiar, cand ma uit la profilul lui pe 2013, parca are ceva din Marioara Zavoranu.
De cand s-a prapadit Sergiu Nicolaescu, citesc perplex cea mai lunga seria de editoriale scrise vreodata de CTP pe seama unei teme nonpolitice si mai ales a unui om care nu numai ca e decedat – si nu se poate apara -, dar pe care il desfiinteaza cu o rigoare care era utila poate in timpul vietii lui Nicolaescu.
“Cinevoda”, “cliseist”, “chici”, “manipulator”, “vata in nas” etc – de unde atata ura pe CTP la adresa lui Nicolaescu? Deja s-au strans 3 editoriale veninoase in 5 zile!
CTP e totusi om, in ciuda aparentelor, deci ar putea fi un motiv banal, cum ar fi:
1. CTP a vrut sa intre in cinematografie, dar Sergiu Nicolaescu, stapan pe o parte a industriei, l-a anihilat. Asa ne-am putea explica virulenta cu care il reduce la zero pe regizorul Nicolaescu.
2. CTP s-a ciocnit in vreun meci politic subteran cu Nicolaescu, care avea o incapatanare de catar. Acum, cand omul a murit, isi varsa oful, aratandu-l ca un manipulator oneros.
3. CTP a vrut sa-l bata la tenis pe Nicolaescu, dar acesta nu a acceptat provocarea.
4. CTP si Sergiu Nicolaescu au iubit aceeasi femeie! Dar nu, aici mergem prea mult spre Marioara Zavoranu.
Pentru a-si pastra macar o parte din gloria trecutului, CTP ar face bine sa iasa din discutiile despre oameni cazuti, precum Huidu sau Nicolaescu, atacand chestiuni de viata care risca sa-l arate ca un om prea bizar pentru tara aceasta. Nu-i sta bine.
Sau te pomenesti ca totul se duce de rapa si curand CTP ne va oferi un text, altfel scris excelent, despre cum a adus-o Gerald Butler pe Madalina Ghenea la fileu!

PENTRU TOTI CEI CARE DEZBAT PROBLEMA LUI SERGIU NICOLAESCU

Cat de mizerabil sa fii sa ataci un om abia atunci cand acesta nu se mai poate apara, pentru ca este mort?
Unde ati fost, stimabili viermi de televiziune, cand Sergiu Nicolaescu era viu? De ce nu i-ati spus privindu-l in ochi ca e securist, ceausist sau regizor de slaba factura?
Nu stiu si nici nu ma intereseaza, in acest caz, ce mizerii or fi fost in viata lui. Dar sa-l ataci cand nu se mai poate apara mi se pare cel mai mare jeg posibil.

SERGIU NICOLAESCU – ULTIMUL INTERVIU

Acum doua saptamani, mi-am schimbat aparatul telefonic si am observat ca am mii de numere in agenda, pe care trebuie sa le transfer. Am privit in graba agenda, pentru a vedea de ce numere as putea sa scap. Am simtit o apasare, cand am descoperit ca ii mai pot suna pe Stefan Iordache, Nicu Constantin, Adrian Paunescu, Gheorghe Dinica…
PE SERGIU NICOLAESCU…
…cu care m-am revazut pe 10 noiembrie 2012. Aveti marturia AICI. Nu aveam de unde sa stiu ca ora petrecuta alaturi de marele regizor va fi ultima din seria noastra de semne de pretuire, din ultimii 15 ani.
Am inceput rau relatia cu Sergiu Nicolaescu. Un redactor de la “VIP” a scris in 1996 ca Nicolaescu a omorat un om cu masina. Reportajul avea pacatul de a-i lipsi dovada decisiva. Ca un vulcan, Sergiu Nicolaescu ne-a actionat in judecata, cerand daune de UN LEU. Dupa trei ani in care relatiile au fost reci si in care procesul era pe muchie de cutit, Sergiu Nicolaescu a admis sa renunte la proces, cu conditia ca omul care scrisese sa vina la el, sa se uite in ochii sai si sa recunoasca greseala.
Ceea ce s-a intamplat. Impresionanta proba de demnitate.
De la faza de tribunal am trecut la cea de stima reciproca in 2002, cu ocazia unei emisiuni minunate a lui Radu Moraru, cu o linie de invitati istorica: Gheorghe Dinica – Sergiu Nicolaescu – Ion Besoiu. Am spus atunci ceva m-a facut sa-i intru la inima. “Bucurati-va in fiecare zi de marii artisti ai Romaniei, nu-i denigrati. Altii nu mai avem.”

M-a felicitat ulterior si apoi, cu precizie de metronom, acceptat orice invitatie mediatica pe care i-am propus-o de atunci, de la “VIP”, Europa FM si Antena 2.
Nici acum nu cred ca pe 10 noiembrie 2012 a fost ultima. Este insa ultimul interviu cu Sergiu Nicolaescu. L-am invitat sa vorbeasca despre Gheorghe Dinica si, asa cum ati vazut in reluarea propusa azi, 3 ianuarie 2013, de Antena 2, a vorbit frumos.
In pauze, insa, nu m-am dezlipit de el. De Nicolaescu. De obicei, ies din studio, de data aceasta, ceva m-a tinuit langa el.
L-am simtit, pentru prima data in viata sa, RESEMNAT. Aproape total.
Iata ce am discutat in particular cu maestrul.
“Domnule Brancu, am stat in politica atat vreme cat am crezut ca se poate schimba ceva. Nu, acum stiu, nu se poate schimba NIMIC. Degradarea politicii este iremediabila. Nu mai vreau sa-mi pierd ultima perioada a vietii intr-o cauza total pierduta.”
Cine banuia ca mai erau doar doua luni?
Si in cinematografie? Avea doua proiecte care i-au adus scantei in ochi. “Vreau sa fac un film despre sfarsitul Maresalului Averescu. Va rog sa cititi povestea lui, este extraordinara. Si merg mai departe cu scenariul pe care mi l-a dat Vadim Tudor, Candele de zapada.”
Cinematografia nu le va mai avea insa, in arhive. Ultimul artist care a mizat pe identitatea istorica a Romaniei a plecat dintre noi.
Si cu generatia tanara, cu care s-a razboit atat de des? “Sunt foarte mahnit, domnule Brancu. Nu inteleg de unde atata ura si aroganta din partea unor regizori, talentati, dar care vorbesc cu o emfaza teribila, desi au facut 2-3 filme in viata lor. S-a inventat o morisca periculoasa. Faci un film, apoi te plimbi pe la zeci de festivaluri in strainatate cu el si astfel, castigi puncte pentru un nou proiect. Dar cine se poate compara cu zecile de milioane de spectatori de aici, din tara, pe care ii am? Ce e oare mai important? E urata lumea, domnule Brancu, tot mai urata…”
Tragedia este ca un om care a tinut sa dea frumusete acestei lumi urate a plecat.
Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine, “Osanda” este in Top 3 filme romanesti din toate timpurile. “Mihai Viteazul” este Numarul 1 ca film istoric. “Nea Marin” este in Top 3 comedii romanesti. Si nimeni nu va mai face la noi filme de actiune ca el, Sergiu Nicolaescu.
Caut din nou in agenda telefonica si dau din nou de ei. De nemuritori. Nu am sa-i scot din memoria telefonului. Pentru ca ei sunt in continuare acum, aici.

Dan Bittman: “Vreau sa fiu Bianca lui Bote!”

Secventa mortala filmata astazi, la Premiile Confidential, pe care o veti vedea la Antena 2 duminica, de la ora 21.

L-am invitat pe Dan Bittman sa ofere premiul la sectiunea Film unui regizor de care este legat sentimental (Sergiu Nicolaescu!), iar Oana nu a ezitat sa-l intrebe, o data aflat in fata camerelor:

“Dan, daca s-ar face un film despre viata mondena de astazi, ce personaj ti-ar placea sa interpretezi?”

Bittman loveste in plin.

“As vrea sa fiu Bianca lui Bote!!!!”

Cei care stiu cam cat a iubit Dan femeia in viata lui simt ironia inconfundabila. Danutze, ai fi mai bun decat originalul!