Un zâmbet de soare.
Aşa o voi vedea, mereu, pe Ileana Ciuculete. Felul în care inunda fiecare întâlnire cu spiritul ei pozitiv era o porţie de optimism şi sinceritate interioară, absolut rarisimă într-un univers folcloric profund pervertit, divizat – în spatele catrinţelor sobre – în găşti, cu un mercantilism dus până la cer şi o răutate şlefuită până la străluciri de diamant.
Deşi curăţenia ei mentală putea părea o formă discretă de inocenţă, Ileana Ciuculete a fost un artist cu gesturi revoluţionare, greu de înghiţit, dar manifestate înaintea vremurilor. Pe vremea când mafiile folclorice nu permiteau nicio breşă, Ileana Ciuculete a sfidat arătându-şi feminitatea şi oferind, astfel, motive pentru a fi ignorată profesional infinit mai mult decât au permis performanţele artistice. Ileana a fost prima care in libertate a cântat folclor şi în civil, iar azi mulţi artişti o fac. Este cea care a scurtat rochia – e drept, avea ce să arate, prilej de frustrări în plus! -, iar acum, o întreagă generaţie de voci tinere nu se sfiesc să etaleze fotografii sexy, festivaluri de operaţii estetice care le fac din ciumă mumă şi jocuri mondene, pe alocuri frivole, care arată că folclorul nu mai poate fi îngheţat în trecut. Adaptarea la vremuri nu se traduce în sfidarea valorilor perene decât în capul celor ce li se cutremură soclul sau dacă îmbâcseala le-a contaminat gândirea. Ileana a fost printre primele artiste vii din folclor şi o parte din ficatul său bolnav îşi are resursa în lipsa de recunoaştere şi respect a unei branşe care se manâncă de vie, când nu-şi zâmbeşte larg, până le crapă obrajii.
Ileana nu era iubită de breaslă pentru că intra cu dezinvoltură în jocuri mondene şi nu-i era ruşine să râdă din toată inima cu un Serghei Mizil. Era vie. Era din carne şi oase, se lua în serios atât cât trebuia. Era autentică. Iar asta i-a încurcat pe mulţi, căci nu simţea să intre în conivenţe şi minciuni pentru a fi un nume la Sala Palatului sau vedetă la postul public care o uita sistematic.

Cornel… Am să am mereu în minte imaginea unui mic dirijor din spatele orchestrei de talent numite Ileana Ciuculete. De parcă a fi taximetrist presupune un fel de înjosire a minţii sau a statutului social, Cornel – care accepta cu drag să-i spun şi „domnul Ciuculete” – era cel care, în serile televizate în care Ileana a venit singură în studio pentru a da replici de duh despre această lume, stâtea în spatele camerei şi făceau un adevărat festival de gesturi şi semne, pentru a-i şopti iubirii sale o idee simpatică. E cel care, simţind-o fragilă, s-a luat de guler cu oricine, fâcând scut în faţa intereselor artistice ale consoartei. Era omul care cerea banii şi să te ferească Dumnezeu să nu cumva să nu te ţii de cuvânt. Spatele scenei e plin de tipi bătăioşi şi, fără el, Ileana ar fi clacat cu mult mai devreme. S-a simţit iubită, ocrotită, încurajată, răsfăţată, apărată, relaxată. Ca în istoria oricărei mari iubiri. Cornel e un tip descurcăreţ, mintea l-ar fi ajutat să atingă un cheag financiar oriunde, nu numai ca umbră a sufletului Ilenei Ciuculete. El însă a iubit-o cu patimă, curat. Aşa cum ar merita fiecare femeie de pe această planetă. Acest fel de iubire – unică şi dătătoare de fericire – i-a lungit Ilenei viaţa mai mult decât existenţa fizică.
Acesta e adevărul – Ileana a trăit, de fapt, o sută de ani!
Căci ce e mai bine pe lumea aceasta – să atingi suta de ani în spatele unei convenţii sociale în care ai uitat acum câte decenii ai auzit ultimul „Te iubesc” sau să simţi clipă de clipă iubirea, secunda de fericire care poate valora cât luni de viaţă cenuşie? Prin iubire, Ileana Ciuculete a trăit un secol de iubire! Chiar şi dacă ar fi durat doar un minut. Dar pur.