Tag Archives: romanita iovan

Romaniţa Iovan şi glonţul care loveşte

Breaking news: 6 octombrie 2005. Ora 3.30. Un invidid a intrat prin efracţie, în plină noapte, în locuinţa din cartierul Primăverii a Romaniţei şi a lui Adrian Iovan. Hoţul a furat un ceas şi câteva bijuterii, apoi a intrat în dormitorul familiei. Adrian Iovan l-a împuşcat mortal pe Bogdan Iancu, în timp ce acesta încerca să fugă. Se naşte astfel cazul „Crima din Primăverii”, în urma căruia Romaniţa a pierdut o sarcină ce era în creştere, iar Adrian Iovan a mers în tribunal pentru a-şi pleda nevinovăţia. Media, mai ales Dan Diaconescu, a lansat, vreme de două luni, o serie de atacuri la adresa Romaniţei, speculând fără dovezi că Romaniţa ar fi avut o altă relaţie cu hoţul. Cu sufletul făcut fărâme, Romniţa alege să nu răspundă decât printr-o carte, Cuvântul care ucide, cel mai lung discurs pe care ea l-a avut vrodată în public.
Din nou breaking news: 20 ianuarie 2017. În vârful Apusenilor, acolo unde autorităţile nu au putut ajunge şi doar câţiva localnici au putut salva o mână de supravieţuitori, Romaniţa Iovan participă, cu ochii în lacrimi, la parastasul de trei ani al soţului său, Adrian Iovan.

„Glonţul are, prin structură, darul de a face istorie. Indiferent de statutul social al expeditorului. Celebritatea acestuia dă micii bucăţi de metal o însemnătate uriaşă pentru milioane de oameni. Dar, într-o bună zi, nimeni nu-l urăşte mai mult decât expeditorul, pentru felul în care îi schimbă viaţa…
Rândurile pe care le citiţi esunt născute de-un glonţ, plecat din carabina lui Adrian Iovan. Istoria nopţii de 6 octombrie 2005 a fost supralicitată până la proporţii de isterie naţională de el, glonţul care a dus la dispariţia unui hoţ şi a unui înger pe care Romaniţa îl purta în pântece.
E noaptea care a dinamitat viaţa familiei Iovan, e clipa care a născut o pornire confesivă a Romaniţei, în cartea Cuvântul care ucide. În ciuda valului însemnat de cărţi biografice dedicate vedetelor din ultimii ani, creatoarea de modă nu vedea niciun motiv să-şi pună, editorial, viaţa pe tapet. Şi probabil că n-ar fi făcut-o nici după ce hoţul Bogdan Iancu i-a intrat în casă cu gânduri neclare. Dar acuzaţiile nebuneşti lansate mediatic aveau nevoie de o reacţie. Stilul aristocratic al Romaniţei elimină şansa să devină invitat de profesie la talk-show-uri insalubre, punându-şi fustele în cap, cot la cot cu surori frustrate şi avocate înfometate.
Tăcerea elegantă are rost, însă, când ai şansa minimă a unui răspuns pe măsură. Când atacurile au atins parnoia, s-a născut scriitorul în mintea Romaniţei. Şi, vă recunosc de bun început, a fost unul surprinzător. Nu bănuiam că, în spatele imaginii maiestuoase a Romaniţei, se ascunde un om care-şi poate coordona atât de bine ideile, în faţa colii albe. Dar durerea deschide drumuri neştiute. Romaniţa Iovan a născut o carte-pledoarie ca o exorcizare, explicabilă pentru un personaj măcelarit fără a se produce măcar o dovadă palpabilă a vinovăţiei sale. Efectul terapeutic al cărţii este evident, pentru că autoarea şi-a curăţat astfel sufletul, a vărsat toată mânia nerostită pentru a reveni public în forţă. Avea atât de multe de spus, încât a hotărât, după două luni de izolare, să dea o formă publică gândurilor sale. Mobilizată de faptul că prea mulţi o judecau, pozitiv sau negativ, fără a-i cunoaşte cariera sau gândurile, Romaniţa a scris o carte specială. Lumea trebuie să ştie suficient despre Romaniţa, înainte să dea verdicte.

iovan-romanita-1024x768.

Romaniţa râmăne sinceră cu ea însăşi. Este un om de afaceri care a reuşit, un creator de modă căutat şi respectat, domenii în care şi-a dovedit excelenţa. Când scrie, se spovedeşte. Şi astfel, se întrevede şi explicaţia succesului ei în viaţă: o minte organizată, care ştie ce vrea. O minte care este capabilă să redea fidel emoţiile teribile pe care le-a trăit. Ştie să transmită starea, atmosfera. M-am mutat astfel în viaţa Romaniţei, pentru câteva clipe. Mi-a bătut niţel inima, alături de a ei. Ceea nu-i puţin, câtă vreme, recunosc, n-am fost niciodată în relaţii atât de apropiate cu Romaniţa, încât să-mi pierd obiectivitatea. O pot judeca drept şi asta poate face, prin această carte, oricine. Şi ea vrea doar atât, dreptate.
Romaniţa s-a bătut în scris cu toţi cei care au atacat-o. Cu Vadim, cu Diaconescu, cu familia infractorului, tuturor le dă un răspuns, uneori vehement, alteori maliţios. Dar atenţie,d e fiecare dată civilizat. Romaniţa are graţie chiar şi atunci când vrea să fie dură.
Cei care vor spune că nu este ea omul indicat să vorbească despre deontologie presei le spun că se înşală. S-au scris multe lucruri îngrozitoare despre ea, iar în spatele dreptului la opinie nu se poate ascunde la nesfârşit orice opozant. Romaniţa s-a documentat şi crede în puterea legilor profesionale ale jurnalismului, cu încrederea pe care o are în justiţie. Nu e naivă, dar nu vede nicio diferenţă între regulile imuabile ale tribunalului şi milioanele de feţe ale unei profesii liberale precum gazetăria. Crede în repere şi o spune pe faţă. Nici măcar din solidaritate de breaslă nu m-am simţit vexat. Am luat totul ca atare. Şi ea are dreptul la opinie! Mai ales că ea spune mereu: „Vă invit să nu treceţi prin ce am trecut eu!” Nici prin drama invadări intimităţii în noapte, nici prin drama morţii hoţului, nici nenaşterea unui copil, nici execuţia mediatică.
Povestind, ea face cunoscută tuturor prăpastia dintre criză şi pânza diafană a poveştii de iubire cu Adrian Iovan. Atât de mult şi-a dorit fericirea, căsnicia, copil, viaţa de film (ce se vede în strălucirea nunţii lor…) şi îi ieşise totul până în acea noapte. Cred că nimic nu putea întări legătura Romaniţei cu Adrian decât acea încercare. E un test dat de Dumnezeu pentru a ajunge, în final, tot la fericire. Ceea ce nu a ucis-o pe Romaniţa a făcut-o mai puternică.”
Romaniţa aşează textul jos şi plânge.
Suntem în ianuarie 2006, în livingul casei în care se petrecuse totul, şi familia Iovan citeşte prefaţa cărţii în pregătire. Cea de mai sus.
Lacrimile strigă frustrarea de a fi obligată să iasă din discreţia ei funciară, căci a devenit subiectul de bârfă al tuturor. Iar pierderea sarcinii fusese, de fapt, glonţul din inima ei. Funcţia de exorcizare pe care această carte îl are ar trebui să vindece rănile.
Glonţul din acea noapte pare să-şi fi atins ţinta. Şi gata! Era manifestul Romaniţei, era pledoaria ei publică. În aprilie 2006, când a lansat public cartea, Romaniţa purta deja în pântece pruncul, Albert, care urma să fie semnul cicatrizării rănii. Aşa-numitul caz „Crima din Primăverii” urma să schimbe legislaţia ţării, introducând sintagma de legitimă apărare. Adrian Iovan era un om liber şi nevinovat.
Gata?
Glonţul însă avea să lovească iar. Şi iar, Şi iar.
Avea să fie limpede că tragedia acelei nopţi sapă încet şi sigur. Cu câteva săptămâni înainte de naştere, în octombrie 2006, când Romaniţa a apărut lângă altcineva. Nimic nu putea hrăni vechile ipoteze frivole mai mult… Romaniţa nu era însă decât o femeie care, la ceasul maximei sensibilităţi provocate de sarcină, căuta ceva ce nu mai găsea în preajmă. Speranţa rândurilor mele de mai sus – dedusă din faptul că Romaniţa dedicase cartea „Soţului meu, fără de care, poate, n-aş mai fi acum în viaţă…” – fusese doar un semn de optimism. Povestea lor însă mai merita o şansă. Acel „altcineva” a dispărut ca un fum – ca şi alibiul apariţiei lui, o nouă carte despre viaţa ei – , iar fericirea naşterii lui Albert era noua injecţie de optimism…
Alţi doi ani de încercări au fost zadarnici. Glonţul nu putea fi uitat.
Povestea hollywoodiană cu femeia de succes îndrăgostită de aviatorul puternic şi invicibil nu are happy-end. Adrian avea să devină omul ce se temea că acest trecut îl va prinde din urmă – şi chiar a fugit din culisele unei emisiuni în care–i promisesem că vom vorbi despre altceva! Ea, Romaniţa, a găsit însă liniştea.
Avea să mi se înfăţişeze, splendid, într-o noapte de iarnă din octombrie 2009. În intimitatea unui boutique-hotel de lângă Poiana Braşov, unde urma să fim, Oana şi cu mine, protagoniştii unui shooting. La ceas de mic dejun, Albert alerga pe lângă gesturile discrete de tandreţe ale Romaniţei şi ale lui Iulian Gogan. Câtă vreme realitatea ne „striga” dragostea lor, aşa cum era, Romaniţa a vorbit, dar avea să fie printre ultimele ei mărturii publice despre viaţa personală.
” Am căutat fericirea în fiecare clipă a vieţii mele. Am atins culmile fericirii şi cu siguranţă voi ajunge din nou acolo. Adrian este bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. El este tatăl copilului meu, îl respect şi îl consider un bun prieten şi sunt convinsă că pe viitor relaţia noastră va fi una specială. Niciun factor extern nu a influenţat viaţa de cuplu a mea şi a lui Adrian. Nu se pune problema despărţirii noastre din cauza existenţei unui alt bărbat în viaţa mea. Sunt o persoana normală şi îmi trăiesc viaţa aşa cum simt. Încerc ca de acum înainte viaţa mea să fie un subiect tabu.”
Glonţul… Glonţul avea să dea lovitura de graţie.
Vă mai aminţi cel mai cumplit breaking news ? 20 ianuarie 2014. Un avion de mici dimensiuni, ce transporta o echipă medicală, a dispărut în Apuseni, iar numele lui Adrian Iovan este scris cu litere uriaşe pe burtierele inundate de galben şi negru. Acel Adrian Iovan care ar fi putut să-şi trăiască liniştit pensia de excelent aviator dacă statul român nu i-ar fi amputat în chip criminal pensia şi, pentru a trăi, pilota pentru misiuni medicale.
Romaniţa mi-a răspuns la telefon. ”Cristi, nu am nicio îndoială, o să fie bine!”.
Peste câteva ore, când e limpede că Adrian a făcut supremul sacrificiu, îmi aduc aminte de o clipă a premoniţiei… Era iulie 2008 şi Romaniţa, împreună cu Albert, se află printre primii invitaţi ai emisiunii “Confidenţial”. Parcă e aer cald în studio, totul respiră linişte şi lipseşte doar un şemineu aprins.
Oana îl întreabă pe Albert: “Unde e tati?”. Copilaşul, cu ochi scânteietori, priveşte în sus. Şi degetul se aţinteşte la cer. Aşa era.
Adrian Iovan a rămas la cer.

Topul miliardarilor: bogatia cu frontiere a lui Iri, Prighi & Gigi

Cea mai mare descoperire a colegilor de breasla, in aceste zile, este Top 500, realizat recent, ocazie cu care aproape toti miliardarii-vedeta ai Romaniei – Gigi Becali, Irinel Columbeanu, Silviu Prigoana, Elan Schwartzenberg, Romanita Iovan, Adrian Mutu, Gica Hagi – sunt prezentati ca fiind in groapa financiara a crizei. Sute de milioane de euro care dispar, averi reduse la (vai!) cateva milioane de euro…

Prohodul cantat de colegii mei nu mi se pare relevant, nici macar pentru proletarii frustrati care urasc noua generatie de imbogatiti.

De ce?

1. Toate averile au scazut drastic, pentru ca proprietatile imobiliare nu mai pot fi evaluate. Asta nu inseamna, evident, ca sunt zero. Cand va trece taifunul crizei, ele vor avea o cota de piata! Deci, daca acesti oameni au atatia bani fara imobiliare, e ok pentru ei.

2. Un prieten spunea ca, daca ai trecut de 10 milioane de euro, diferenta dintre 10 si 100 nu mai sesizabila, apropo de modul in care vei trai intr-o viata, aceasta adica. Prin urmare, sa nu le plangem de mila, au tot ce le trebuie pana la final.

3. Au trecut vremurile in care averile cresteau mai tare ca saracia. Cand va trece criza, vom vedea o realitate mult mai valabila decat iluzia in care s-a trait. Dar nimeni nu o va lua de la zero.

Pe scurt, e bine. De-aia nu se mai lauda cu banii lui decat Bercea Mondialul…