Tag Archives: monica pop

Mihai Onilă şi o cumplită întrebare despre dreptatea acestei lumi

Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii, dar dacă am visat vreodată la ceva dincolo de cuvinte, a fost ca de undeva, prin mijloace numai de El alese, să-l întreb pe Dumnezeu despre neînţelesele acestei lumi. Nimic egoist, nimic personal, nimic naiv… I-aş repeta, bunăoară, o întrebare sfâşietoare, spusă cândva de dr. Monica Pop într-un dialog televizat: ce lege divină a acestui univers poate îngădui ca un copil de doi ani – pur ca o primă ninsoare – să ajungă să fie bolnav de cancer?
Privesc marea de inocenţă şi de vise din ochii îngerului pe care Mihai Onilă l-a adus pe lume, botezat cu mângâiere de vis Emily HOPE, şi mă întreb dacă moartea atât de nedreaptă acestei mici „speranţe” nu semnifică undeva şi decesul unei părţi din seninul acestei planete, tot mai apăsate de straturi de mizerie dominatoare.
Am citit şi auzit nemumărate teorii despre destin, karmă şi transmiterea unor păcate generaţiilor care vin şi plătesc preţul păcatelor predecesorilor, dar, Doamne, oare nu e prea mult să plătească UN COPIL? Oricât de oribilă ar fi crima vremurilor trecute. Ce rău să fi făcut Mihai Onilă şi neamul lui – un om care nu s-a îmbătat vreodată cu succesul muzical, deseori efemer, ci s-a reinventat într-o spiritualitate demnă de respect…
Se mai spune că bisturiul oricărei dureri/pierderi trăite este, de fapt, o încercare prin care trebuie să trecem, sufleteşte, pentru a ajunge mai sus, mai bine. Dar acest gen de „încercare” mai degrabă te omoară decât te înalţă. Cred. Orice metodă de „învăţare” are limita ei pedagogică, dincolo de care nu mai există nimic.
Sunt fapte pentru care preţul plătit poate fi uneori prea scump. Şi, continui să spun, nu există durere mai mare pe lume decât să vezi un copil condus spre nefiinţă de părintele său. Nu ştiu, nu am idee cum mai poţi fi om întreg după o astfel de urgie. Admir puterea unor părinţi de îngeri, pe unii chiar îi cunosc bine – Bianca Brad, Mădălin Voicu sau Silviu Prigoană – şi forţa lor de a mai lupta cu fiecare zi – care pentru ei încă se mai deschide – e printre cele mai elocvente dorinţe de a trăi pentru a învinge propria dramă şi pentru ca el, copilul, să nu fi fost aici doar ca o imensă durere. Destinul lui tragic trebuie să capete sens. Bianca Brad a coagulat energia mamelor devastate de plecarea pruncilor şi a creat fapte publice lăudabile. Mădălin Voicu ia săptămânal drumul cimitirului, în deplin anonimat, pentru a-şi plânge dispăruţii. Iar moartea lui Darius a făcut ca între Adriana Bahmuţeanu şi Silviu Prigoană să apară o fisură pe care niciun dulgher cu mână divină nu o mai poate acoperi. E graniţa dintre raţional şi iraţional pe care, oare, cine o poate învinovăţi, când inima e strivită de atâta durere…

img

Felul în care Mihai Onilă a ales să decurgă despărţirea lui Emily Hope de lume ţine de un fel de exorcizare a unei familii, pentru a nu înnebuni. E mai bine să crezi că acest copil nu era fericit pe această planetă, decât să te tot întrebi de ce nu a apucat să guste mai mult din fericire… Pare ciudat, dar a împrăştia cenuşa fetiţei la Sfinxul din Bucegi e ca un paşaport către Raiul unui alt fel de credinţă. E ca şi cum ai şti sigur că copilul tău a ajuns acolo, sus, pe boltă.
Dar faptul că Mihai Onilă a ales să oficieze, în calitate de preot al cultului său, slujba de trecere a lui Emily Hope către Dincolo e un gest ce împietreşte gândul. Prefer să cred că nu sunt cel mai puternic om de pe această lume, sufleteşte vorbind, dar simt că aş muri acolo, peste copilul meu.
Eu rămân să aştept încă răspunsul pentru întrebarea mea. Şi îmi ţin copilul cât mai strâns în braţe, nervos pe mine. Pe faptul că m-am enervat zilnic pe atâtea nimicuri, aparent importante în viaţă, când, de fapt, câtă vreme, EI, copiii, sunt aici, mai există încă… speranţă.