E chiar 1999. E chiar decembrie şi tavanul sălii de evenimente a hotelului „Bucureşti” aproape că se îndoaie în faţa numărului de personalităţi prezente la prima mare ediţie televizată a Superlativelor VIP. În sală sunt Traian Băsescu, Florin Călinescu, Florian Pittiş, Marin Moraru, Andreea Marin, Vama veche, Sergiu Nicolaescu şi alţi zeci asemenea lor. Transmitem în direct la Antena 1, prezint braţ la braţ cu Mihaela Rădulescu şi sunt emoţie din cap până în picioare. E, practic, botezul meu de foc, ca prezentator. Au trecut ani, viaţa s-a schimbat – vorba refrenului -, dar secvenţele acelei seri care mi-a deschis un alt drum în viaţă îmi sunt vii în memorie. Era primul mare eveniment public în care se acordau premii pentru personalităţi, era tonul care urma să facă muzica pentru mulţi epigoni. Acel ton a avut, la secţiunea Modă, o întâlnire. Căştigătoarea detaşată se numea Irina Schrotter, marea revelaţie a acelor ani. Şi pentru că fiecare laureat urma să aibă parte de surpriză, Irina avea să descopere cu ochi mari că îi organizasem, în direct, fără să ştie, o prezentare de modă cu următoarele manechine: Mirabela Dauer, Mădălina Manole, Eugenia Enciu şi Mihaela Rădulescu. Secvenţă de album…
Trecerea anilor a consolidat câteva lucruri. În primul rând, rolul Irinei în industria modei. Curând, vor fi două decenii de la acel moment, dar rolul acestei brave ieşence în business a rămas la nivelul de sus al profesionalismului şi creativităţii. Gândiţi-vă câţi din protagoniştii de atunci ai modei mai sunt astăzi, în prima linie, cu aceeaşi efervescenţă! În al doilea rând, s-a născut o prietenie între noi – nezdruncinată -, pentru că ne animă aceleaşi valori: respect, repere în viaţă, dorinţa de a fi mai bun.

O revăd în amintiri pe Irina trei ani mai târziu. Era o seară de şuetă, cu câţiva tipi fermecători – Cătălin Căţoiu-Ţeavă, Ovidiu Zegheru -, o fată cu o şapcă îndesată pe cap care visa să fie mare – Monica Bârlădeanu – şi, târziu, spre miezul nopţii, avea să apară şi Irina. Lividă de oboseală, ratase aproape toată întâlnirea, pentru că urma să redeschidă în câteva zile un magazin al mall-ului din Vitan şi nu plecase până nu aşezase cu ochii minţii sale fiecare detaliu. Era cheia reuşitei în modă, pentru că aşa e ea: atentă până la fanatism la detaliile care aduc, în fapt, succesul. A fost mereu în avangardă. Îmi amintesc de o colecţie realizată în 2003 şi prezentată la Bucureşti, care a fost extrem de densă ca ţinute, dar care a durat puţin peste un sfert de oră. Românul, obişnuit cu evenimente lungi, a privit-o ca pe un OZN. Era exact ca în Vest.
Acelaşi loc, altă amintire, dar acum suntem doar noi doi. E iarnă timpurie, se apropie Crăciunul. E 2007 şi Irina – care îmbrăcase între timp cu eleganţă şi farmec haina moderatorului TV, dar nu pentru multă vreme – îmi mărturiseşte visul de a schimba ceva în istoria Iaşiului. Visa să candideze la primărie, iar planurile sale erau absolut seducătoare. În fond, era oraşul pe care îl făcuse capitala modei prin festivalul organzat de ea şi locul de unde business-ul său nu a plecat niciodată. Era locul unde avea angajaţi şi plătea taxe! Am susţinut-o în campanie şi am sperat că vine vremea unui val proaspăt la alegerile din 2008. Vise deşarte – mafia politică îşi păzea aprig hălcile de influenţă şi bani -, iar Irina, cu un scor decent la alegeri, a rămas omul care nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nu a dat viaţa ei, moda, pe minciuna politică.
Apoi, surprinzător, o revăd într-un aeroport. Malpensa, Milano. Alergam înnebuniţi după geamantanele pierdute, în tentativa de a face un interviu cu Al DiMeola chiar acolo, în Italia, iar Irina aştepta bagajele – şi nu mai veneau -, călătorind spre Lugano. Locul care a devenit în parte căminul ei, căci fiul ei, Mark, acolo studiază. Aceasta este mama, dedicată în chip minunat viitorului.
2008 e şi anul în care, dacă închid ochii, pot simţi cu degetele liniile fine ale creaţiei ei, într-unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele. E 24 octombrie, seara cununiei mele cu Oana la Tel Aviv – despre care v-am povestit – şi alegerea ei de a îmbrăca o rochie Irina Schrotter mi s-a părut mai mult decât firească.
Era frumos şi cald în 2010 când m-am întors cu Oana la Iaşi, pentru că Irina a pus la cale o ediţie de festival de modă în care, pentru ea, vorbeam noi. Noi, cei care ştim ce înseamnă ea. Adică Iulia Vântur, Andreea Marin, Simona Gherghe, Irina Păcuraru, Andreea Raicu si… noi. Revedeam cu ochii organizatorului ce maşinărie bine la pusă la punct era festivalul Irinei şi mă întreb şi acum dacă acest oraş ştie cât a pierdut când Irina nu mers mai departe cu festivalul. Căci, cu siguranţă, merita mai multă susţinere.

Irina nu mai e atât de vizibilă publicului, pentru că a ales să vorbească prin creaţiile brandului său, văzute pe scenă la Berlin, la Lugano sau în magazinele din Bucureşti. Prin inteligenţa de a lua lângă ea de-a lungul anilor oameni creativi şi valoroşi – de la Răzvan Ciobanu la Lucian Broscăţean sau Andreea Raicu. Prin alegerea de a fi mereu în avanpostul rafinamentului. Prin faptul că, oricând, de departe, fără a fi un specialist, ŞTIU când văd o haină care este Irina Schrotter. Pentru că Irina ştie.