Suntem o planetă de dependenţi. De oameni narcotizaţi. De disperaţi. De posedaţi. Dar, da, da, da: merită! Ce poate să fie mai frumos decât să fii dependent de singurul drog care îţi şterge vârsta din buletin, care te face să dai în mintea copiilor la anii profundei pensionări, ce poate să succeadă la secundă lacrima de fericire şi cea de disperare? Iubirea! Câte minuni şi nenorociri epopeice se petrec în numele ei! Priveşti ditamai oamenii – legende, tipi cu morgă, profile de granit – cum se înmoaie şi intră în piese neverosimile, când dragostea “te mănâncă şi-n călcâie”!
Privesc, bunăoară, aproape siderat de câteva săptămâni la încleştarea dintre generalul, artistul, vocea Gheorghe Turda şi Lucia, şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e altceva decât triumful dragostei! Acea dragoste care îti lungeşte viaţa, dar are şi darul de a te arunca în sârba desfrâului tabloid. Statura dreaptă a lui Gheorghe Turda, ce mi-e profund familiară de vreo doua decenii, se încovoiază acum într-un duel de vorbe cu totul impropriu traiectoriei sale de până acum. De ce acum? De ce aşa?
Am avut bucuria să o cunosc pe doamna Turda. Acea doamna Turda fină, demnă. Mama celor două fiice ale rapsodului, femeia pe care Dumnezeu a luat-o la El după încercări aproape inumane, căci a trăit un deceniu şi mai bine cu cancerul, iar eu, reporterul, admiram, ca pe insulă a tristeţii, lupta pe care au dat-o soţii Turda cu suferinţa care nu te iartă. In cadrul firesc al acestei căsnicii s-a conturat şi profilul public al generalului Turda care, deşi traversează anii agresivităţii mondene, nu a căzut niciodată pradă trădării în iubire. Nici atunci, nici acum. Lupta lor, a soţilor Turda, gingăşia cu care se purta cu ea, era emoţionantă.

După deznodământ, Gheorghe Turda a avut curajul să nu creadă în singurătatea senectuţii. Si, mai mult, a avut dublul curaj să creadă că îşi poate afişa iubirea, atunci când ea se naşte din cenuşa durerii. Mi-am zis că tonusul pozitiv care iradiaza din trăsăturile Luciei era exact doza de tinereţe de care avea nevoie artistul. I-am văzut împreună deseori, simţeam un aer adolescentin, sfidând orice fir alb, şi îmi spuneam ca e frumos să mergi spre crepuscul aşa. Iubirea! Drogul!
Ultimele două dăţi în care i-am văzut au avut însă un alt aer. Ca naşi la nunta unor artişti, Luminiţa şi Marian Baicu, Lucia şi Gheorghe Turda nu mai zburdau. Aproape că nu s-au ridicat de la masă. Era un fel de crispare în aer. Câteva săptămâni mai târziu, i-am avut alături în studio, în preajma altor fini, şi simţeam că nu mai aveau răbdare unul cu altul. Se vedea din gesturile lui, din privirea ei. Dans de faţadă.
Nu, nu era furtuna de vară care face o dragoste perenă mai solidă. Era despărţirea. De dragul a ceea ce putea fi, ar fi trebuit să se oprească aici. Finalul a stricat fotografia. Sevrajul post-iubire îi poate face pe unii să deraieze.
Căci aş zice aşa: 1. Oricât de mult venin ar picura din rană, nu poţi retrograda bărbatul, declarat nu demult “iubit”, la nivelul declarativ de “ciot”. Ar fi trebuit să vezi de la început dacă e stejar sau ciot. A fost bun ciotul atâţia ani? 2. La ce foloseşte oare să mai spui, post factum, că el, general de poliţie, bea la volan? E pofta de celebritate, nevoie supremă de răzbunare sau amândouă? 3. Generale, fiind mai experimentat, de ce pomeneşti de iubiţi din trecut, câtă vreme ea evoluase public la stadiul de “soţie”, chiar şi fără acte?
Pesemne că a fost dragoste mare. Patima nu are vârstă! Drept e, însă, că nu “dă bine” la sacou. Si cu atât mai puţin la uniformă.