Arhive etichetă: love is blindness

Patima de a iubi mereu dincolo de reguli, cu Antonia şi Alex Velea

Clişeul este locul unde oamenii încetează să mai privească minunata şi geniala simplitate a lucrurilor perene, pentru că viaţa lor nu le-a oferit şansa să trăiască acel gen dumnezeiesc de iluminare. Acela care face ca gesturile banale să-şi capete mereu strălucirea.
Să luăm, de exemplu, o normă socială publică: modul în care „dragostea devine altceva” în timp, felul în care „e bine că respectul înlocuieşte fluturii în stomac”, ideea inoculată literar că „dragostea durează trei ani” – culmea, într-o carte în care finalul o dezminte!
Toate sunt feluri în care, de fapt, ne spunem că, de la o vreme, oamenii au fost fascinaţi să-şi îndrepte atenţia către Altceva – poate pentru că pasiunea n-a fost niciodată la maxim – şi când s-au întors, schimbaţi ca ţeluri, drumul nu mai putea să fie acelaşi. Pentru că şi cel de lângă ei nu mai era acelaşi.
Şi dacă, pe fond, există o compatibilitate umană, se naşte ideea „respectului”, a cuplurilor cu imagine armonioasă la nivel public. Deşi nu e deloc surprinzător că, pe ascuns sau chiar dimpotrivă, fluturii reapar, dar la vederea altei persoane.
Unde a dispărut dragostea? Ca în definiţia vieţii a la John Lennon, trece „în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri.”
Cei care invocă numeroase cupluri trecute de prima tinereţe -pentru care crepusculul vieţii e alături de un om şi un gen de afecţiune pură, dar lipsită de pasiune – pot avea dreptate. Dar nu e o regulă. N-aţi văzut pe stradă perechi de octogenari ţinându-se de mană, ca în liceu?
Există dragoste care nu trece? Care nu se transformă în respect?
Cred că da.
Există jumătăţi care efectiv nu pot simţi pe piele şi pe suflet altceva decât mântuirea atingerii celui cu care se potrivesc. Şi nu e gelozie, nu e posesivitate, ci doar o potriveală divină care se cere zilnic hrănită. Sunt cei care nu se pot rupe zilnic unul de altul, cei care desfidă prin tot ceea ce fac o altă vorbă consacrată doar pentru a ascunde alte adevăruri – „e bine să nu lucrezi în acelaşi loc cu perechea, ca să nu se uzeze relaţia”. Sau, mai exact spus, „mai bine nu te văd zilnic, ca să nu recunosc că nu sunt stăpân pe ceea ce trăiesc”.
Sunt oameni care se „sorb”vreme de decenii şi ajung în istorii controversate la nivel mediatc tocmai pentru că nu pot reprima ceea ce societatea nu acceptă. În faţa lui Dumnezeu, răspundem dacă nu acceptăm să trăim în spiritul lui. Şi atâtea mari iubiri au plătit, pentru că nu-şi puteau ţine „respiraţia vieţii” în faţa regulilor.
Citesc undeva că Antonia şi Alex Velea nu au putut concepe să filmeze un videoclip cu secvenţe de dragoste, pentru că nu pot vedea pe altcineva lângă unul dintre ei. Este un simplu si clar exemplu care arată că o iubire trăită cu toată puterea poate călca peste tot. Dar oare ce o poate opri? E limpede, s-au întâlnit când fiecare credea că iubeşte într-o căsnicie.

Pasiunea lor? Nimic mai scandalos. Antonia – o fată frumoasă, lansată cu grijă de familia soţului – s-a aruncat, ca de pe o coardă de bungee, în relaţia care o completează – de la fantezii la sentimente şi vise. În chip aproape iraţional, a ales să nască doi copii cu mult înainte ca divorţul „în stil italian” să se încheie. Situaţia incredibilă ca urmaşii lui Alex Velea să poarte numele Castellano – câtă vreme căsnicia cu Vincenzo nu e la final! – arată că, pentru iubire, ea a făcut ce a simţit. Se simte atât de împlinită şi protejată în “castelul ei de iubire”, încât nu înţelege ce rost au condamnările publice ale situaţiei sale fără precedent.
La rândul său, Alex Velea se privea în ochii limpezi ca un râu de munte ai Anei. Ar fi putut fi soţia perfectă de artist ocupat – frumoasă, tolerantă. Femeia, care, ca bărbat, nu te coboară. Doar că doar Antonia a fost “femeia care te urcă”!
Copilul de cartier Velea a demarat într-o poveste “hollywoodiană”, la care nici nu visa, aşa că a lăsat pasiunea să-l ducă în vârtejul scandalului. El ar fi putut să aştepte, ar fi găsit calea mai diplomată. Dar, împreună cu Antonia, compune un cocteil strălucitor, exploziv, profund instinctual, după reţeta cântată cândva de U2 – Love is Blindness.
Mă întrebam acum un an cum de Dumnezeu acceptă toate acestea. Da, acceptă, pentru că, în profunzime, Dumnezeu este Iubirea. Dar şi Dreapta Judecată. Aşa că lasă pedeapsa să se aşeze asupra unei mame, Antonia, care are un copil în Italia şi nu are niciun motiv să-l ignore atât de mult. O vizită pe an e prea puţin pentru anii în care o fetiţă îşi clădeşte universul…
Si atunci, să îndrăznim să ne dorim să trăim ceea ce visăm? De o mie de ori: da.
Indicat ar fi, însă, să strecurăm şi puţină maturitate într-atâta exaltare. Dacă se poate…