Un om trece, cu pași mici și egali, printre miile de fețe ale străzii aglomerate, muncit de gânduri. Pare un om ca atâția alții, pus pe jar de supliciul cotidian. Vă conjur să vă uitați cu mai multă atenție la el. I-ați putea vedea aura. Așa cum ni se întâmplă mereu – zi de zi, alunecăm pe lângă oameni despre care nu simțim nimic, iar ei ar putea fi dumnezeirea. Iubirea. Sau dimpotrivă…

Omul, mic de statură și atletic, este un sfânt. Ca orice sfânt, atunci când este în viață, realitatea îi deformează imaginea aripilor și nu realizăm lecția pe care el ne-o oferă.

Ar fi trebuit să știm cine este el. Este un sfânt născut dintr-un erou. In 1989, era printre cei unsprezece care jucau, pentru o echipă românească, finala Cupei Campionilor la fotbal. Era la marea Steaua, alături de Hagi, Lăcătuș, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu… Apoi, direct din acea generație care ne-a permis să ne uităm fix în ochii oricărui mare campion al lumii, a mers la un campionat mondial, în 1990, șI ne-a făcut mândri. Dar nu, nu acest trecut glorios – dar trăit cu modestia oamenilor de calitate care schimbă istoria – îI dă acestui tip, pe nume Iosif Rotariu, aripile divine. Acel trecut aproape uitat (pe nedrept) pălește în fața cruciadei la care s-a angajat vreme de 20 de ani și mai bine. Ar fi putut fi un pion, mai mult sau mai puțin obedient, al fabricii de “necurațI” pe care fotbalul continuă să-i producă. Ar fi putut trăi fără multe griji la Istanbul, acolo unde a jucat câțiva ani și e venerat pe stradă.

Dar a ales acel gen de iubire care, pentru majoritatea, nu poate fi accesată. Ce poate fi mai puternic, ca misiune, decât să înfiezi un copil? Cei mai mulți își spun – și nu știi dacă-i poți contrazice – că înfierea e o loterie a genelor, în care poți privi ca un înger un viitor om cu apucături de demon. Cazul Luminiței Anghel e limpede ca lumina zilei. Si, sfidând orice prejudecată, Iosif Rotariu a ales drumul cel mai greu.

Iar Dumnezeu, pentru a-l consacra cu aura de sfânt, i-a pus câteva greutățI în spinare lui Iosif Rotariu pe drumul său spre vârful Golgotei. Când fiica sa naturală s-a îmbolnăvit de diabet, în Centrul Medical de la Buziaș le-a zâmbit un bîiețel, Cristian, pe care l-au luat în suflet cu nemărginită iubire. Soții Rotariu au ales să lupte pentru reabilitarea unui adolescent care a ajuns însă la șase injecții pe zi și a ajuns să-și petreacă zilele în care visează la o viață normală, cu o pompă de insulină în burtică.

Nu e prea mult, Doamne, pentru acest Iosif Rotariu, cunoscut astăzi mai mult în public ca tatăl Kassandrei, copilul salvat din îmbrățișarea morții?
Poate că așa a fost mai bine – Iosif nu mai este eroul din teren, ci părintele care a găsit un copil maltratat până la colaps de rude scelerate, cu trupul distrus de tortură, și să pună toate resursele onorabilității sale publice pentru a putea suține nu una, nu două, ci aproape 50 (!) de operații care i-au dat șansa acestei fetițe să nu fie doar un suflet inert într-un scaun cu rotile, ci chiar un bulgăre de speranță care aleargă, trăiește aproape normal, doar cu o mânuță puțin diferită. Ce bine că nu-și mai amintește când a fost arsă cu țigara, otrăvită cu acid și aruncată pe fereastră…

Fiecare ivire a zorilor este un nou episod pentru Patimile sfântului Iosif. Rotariu. Plănuind o nouă operație pentru Kassandra. Incercând să găsească o altă soluție pentru suferințele lui Cristian, băiatul cu diabet. Așteptând vești bune de la Romina și Roberto, copiii lor naturali. Sacrificiu. Clipă de clipă.

Inainte a muta privirea către un alt subiect, în goana vieții, să privim mai mult în noi: câți ar avea curajul să pună viața lor gaj pentru a salva doi copii suferinzi, născuți de niște străini?

Rotariu este numele unei mine de iubire care ar trebui exportată către răutatea acestei lumi.

Vă amintiți? Sfântul Iosif este în Biblie cel pe care Dumnezeu l-a ales pentru a fi soțul Mariei și cel care va sacrifica tot ce părea conveniență și viață ușoară, pentru a putea face posibilă nașterea lui Iisus Hristos. Cu discreție și putere, a făcut posibilă Minunea acestei lumi.
Iosif al nostru, cel de azi, îi moștenește aura.