Tag Archives: ion cocora

Un moment de aur cu Olga Tudorache! Mai ţii minte, Tudor Chirilă?

Azi ne despărţim de o personalitate uriaşă. Olga Tudorache. Ce mă leagă de ea? Aniversarea ei de 70 de ani. Moment de aur! Mulţumesc, doamnă Olga…

„S-a întâmplat în noiembrie 2004, când criticii de teatru, Ion Cocora şi Ioan Cristescu, mi-au propus să o sărbătorim pe Olga Tudorache la o ediţie lunară a premiilor „VIP”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Era o şansă uriaşă – „Te urăsc că ai avut-o, eu am căutat-o ani de zile” , a spus cu voce joasă Mihaela Rădulescu -, în care, sincer, nu am crezut.

Mi s-a părut că responsabilitatea demersului premiilor nu putea compensa frivolitatea noastră gazetărească, pe care o personalitate atât de mare şi de introvertită ca Olga Tudorache avea toate motivele să o respingă. Simţeam că marea doamnă nu are nevoie de omagiul nostru pentru a trăi cu nostalgie şi emoţie această sărbătoare.

Nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu o cunoşteam cu adevărat pe doamna Olga. Că dincolo de imaginea atât de austeră a marii actriţe, se află un om sufletist, jovial, chiar ludic, şi care avea nevoie de recunoaşterea societăţii la aniversară.

Olga Tudorache a consimţit să vină şi, când a confirmat, norocul ne petrecea. Eram avertizaţi: tot ceea ce îşi va dori doamna Olga erau aplauzele publicului, aidoma deceniilor dedicate scenei. O văzusem la gala prietenei Eli Lăslean, la care spusese, cu geenrozitate, un „Mulţumesc” pe scenă. Nu mă aşteptam să primesc mai mult. Ba chiar, la un moment dat – când afluenţa incredibilă de invitaţi ne-a determinat să întârziem 45 de minute! -, mă simţeam îndreptăţit să primesc o maliţie maiestuoasă de la doamna Olga. Dar, repet, nu o cunoşteam… Două sute de oameni s-au ridicat şi i-au oferit Olgăi Tudorache exact acel număr de minute de aplauze pe care îl merita. Multe, entuziaste.

În loc de „Mulţumesc”, Olga Tudorache a liniştit asistenţă, a scrutat sala: „Unde-i Tudor Chirilă?”. Am uitat să vă spun că, în aceeaşi seară, spectacolul Chiriţa of Bârzoieni lua premiu pentru inovaţie în teatru, cu Iarina demian şi fiul Tudor, de faţă. N-am uitat însă să vă spun că Tudor nu era în sală. Acesta este fix momentul în care îi şoptea Mihaelei Rădulescu versurile de pe următorul disc. Şi n-auzea absolut nimic, deşi strigam cu toată puterea la microfon. Simţeam că momentul se pierde…, dar Tudor apare pe uşă, adus pe sus. A intrat curat ca un prunc, căci nu ştia nimic despre emoţia uriaşă a clipei. Lumea îl împingea către scenă şi nu înţelegea de ce. Mă priveşte surprins, dar domana Olga nu ne mai dă timp:
„Vreau să vă spun că am văzut A douăsprezecea noapte la Teatrul de Comedie şi Tudor Chirilă interpretează cel mai bun Malvolio pe care l-am văzut în viaţa mea!”.
În viaţa ei!

Tudor se pierde pur şi simplu. Durul are ochii în lacrimi, în timp ce ia mâna zeiţei şi o sărută ca şi cum ar fi fost a mamei sale. Lacrimile nu-l lasă să coboare de pe scenă şi aproape că se prăbuşeşte de pe scări.
Atunci, acolo, Tudor Chirilă a aflat că a reuşit.”

Fragment din volumul meu, 12 personaje în cautarea unui destin, Editura Cuvantul, 2005