Tag Archives: ion antonescu

Privindu-ne în oglinda unicei iubiri…


Firul de aur îşi căută zenitul, până când dădu
De ţărmul sufletului tău. Zăcăminte de inimi
Îşi aşteptau acolo simfornia întâlnirii. Şocul
Atingerii de şoaptă a născut o auroră boreală…

Istoria mea are – în ciuda unei precocităţi profesionale care mă aduce în situaţia să fi fost deja “bătrân” în jurnalistică la borna celor 40 de ani – o clipă de răscruce. Clipa în care am ALES să îmi asum drumul meu, să fiu în fine stăpân şi responsabil pe fiecare semn al destinului. Ea, clipa, a venit când părea să nu se mai vadă. Atunci, am văzut, în fine, drumul. Muza. Dragostea care împlineşte, lecuieşte, sfinţeşte. Oana. Am povestit de o mie de ori începutul, produs în studioul TV – numitor comun al sclipirii noastre în muncă -, dar puţină lume ştie drumul de la cererea în căsătorie până la pirostrie. Şi chiar şi clipa în care, deşi vorbisem îndelung despre atâtea lucruri, aparent profesionale, până la ora primei noastre întâlniri – produse chiar pe holul Antenei pe 21 ianuarie 2008… LA MULŢI ANI, iubirea mea! -, ea m-a văzut cu coada ochiului şi a trecut imperială către machiaj. Apoi m-am aşezat acolo, lângă ea şi am vorbit.

Firele s-au împletit cu dragoste astrală… Când
Secundele plângeau de dorul unei vieţi… Cum
S-a aşezat o frunte pe inima de fată… Unde
Spre răsăritul fierbinţii dimineţi… Cine

La doar trei săptămâni de la “momentul zero”, într-o seară de Sfântul Valentin, am luat o bijuterie frumoasă şi, orbit de emoţie, i-am dat-o sub ceasul de perete din bucătărie, spunând pierit: “Dacă vei dori să te căsătoreşti, să ştii că aş vrea să fii soţia mea. Ai vrea?”. Frumoasă ca umbra unei idei, a răspuns simplu şi cuceritor…

Când ceasul de visare ne bate clipa albă.
Străluce-vom speranţa cu credinţa laolaltă,
Căci noi vom fi ieşirea din labirintul gri
Şi săruta-voi piatra icoanei tale, zi…

Apoi… totul a curs atât de lin. Sau nu? Pe 8 spre 9 martie, adică intre ziua ei (femeii) şi a mea (de naştere), după un grav accident de maşină, am ales să mă lecuiesc de ghinionul zilei şi am plecat împreună să prezint un eveniment la Mangalia. Cu o şampanie, o orhidee şi două măşti, am plecat spre plajă la miezul nopţii, clipa în care două verighete şi-au facut loc pe degete. Cântam împreună o piesa de Proconsul. “Tu”

Privirea, îngândurarea, glasul, fericirea,
Sărutul, orhideea, dansul, nemurirea.
Inelul, plaja, pasiunea, deşteptarea,
Mireasa, îngenuncherea, balsamul şi visarea.

Viaţa a curs la fel – ca şi cum am fi fost de un veac acolo.
Dar de ce e oare femeia instituţia de deşteptăciune a unei căsnicii? Pentru că ea simte ceea ce noi, bărbaţii, trebuie să ne “prindem”. Visând cu ochii deschişi la o “nuntă frumoasă în Ierusalim”, Oana mi-a dat ideea de a-l căuta de omul providenţial. Ion Antonescu. Îl iubeam pentru felul său deschis, prietenos şi generos cu valorile, dar în acea zi – ce zi! -, l-am sunat şi i-am spus: “Am vrea să fii naşul nostru şi să ne cununi la Ierusalim!”. Iar el a spus: “Incredibil! Veniţi acum la mine! La hotelul meu, se află parintele Ieronim, care slujeşte in Oraşul Sfant! Batem totul în cuie!”.

Cerul nu-mi răspunde. Aş fi vrut să aflu
Care dintre stele îşi coboară minunea pe umerii
Visului meu. Căutam în zadar. Scânteia lumina bolta
Din oglinda inimii mele. Iar tu erai numele ei.

Credeţi în potriviri divine? “Mareşalul” era la masă cu omul lui Dumnezeu şi totul s-a trasat: pe 24 octombrie plecam in Israel, ne cununam civil, apoi pe 25 octombrie plecam spre Ierusalim, la biserica Sfântul Gheorghe. Aveam încă o dată noroc: Ion Antonescu are o pasiune in viaţă – să se întoarcă la meseria de ghid, doar de două-trei ori pe an, şi numai în Israel. Personalităţi şi oameni simpli se luptă acerb pentru locurile în “călătoria cu Antonescu” şi noi găsisem – culmea! – locurile suficiente pentru familie!
Până la mântuire, au fost încercările. Şi minunile. Consulatul de la Tel Aviv m-a anunţat sec că trebuie să facem cununia civilă în Bucureşti. Planul se năruia… L-am anunţat pe parintele Ieronim care, evident complice cu Patronul Sau, mi-a spus: “Căile Domnului sunt nebănuite! Vă veţi căsători civil în Israel. Sunaţi-l pe domnul consul peste două zile!”. Şi drumurile s-au deschis…

Şi iată-ne, în pragul unui alt accident de maşină, în drum spre aeroport. Cât de lung poate fi drumul către fericire?

Noaptea se ascunde în haina resemnării…
De nu ne-am naşte în muguri de extaz
Am coase pizmă în efemerul zării,
Noroc că suntem fericirea florii pe pervaz.

Dumnezeu a vrut să fim în acel avion… Am intrat, de aici, pe mainile Nasului. Toţi – un grup cu prieteni, fini de-ai săi, plus câteva personalităţi.
Am aterizat la amiază, am plecat spre un hotel de pe malul Mediteranei, ne-am îmbrăcat în hainele de cununie şi – cu autocarul! – am ajuns la Consulat. Trandafirii şi rochia alba a Oanei – by Irina Schrotter – îmi sunt cusute în minte… Iar clipa lui “DA” mi se inundă în oceane de bucurie. Visul începea…

Zbor pentru tine cu emoţii de Icar
O sărutare-mi dă puteri de fortăreaţă
Doar Dumnezeu te-a pus la capăt de altar.
Soţia mea, eşti semnul ce face… dimineaţă

Cu un zâmbet enigmatic, naşii ne-au propus să mergem la un restaurant exclusivist, Messa, să luăm cina cu familie şi… acolo ne aştepta tot grupul de prieteni! O seara magică, cu o petrecere superbă, continuată pe plajă mult după miezul nopţii, desculţi in mare, dar cu costume “de gală”! Naşul ne-a pupat, apoi ne-a spus: “La opt dimineaţa, din fata hotelului, spre Ierusalim. Dacă întârziaţi, vă las aici!”

Cântece pe ape, flori de revelaţii,
Zbor pe veşnicie, daruri cu minuni,
Case pe speranţe, zi cu adoraţii,
Toate-ţi cos pe suflet, destinul meu din lumi!

oana turcu5

Opt fără cinci… Negreşit, am fost acolo. Dimineaţa părea aievea. Mergem pe drum către Ierusalim, pentru a descoperi Minunea lumii, dar şi pentru a binecuvânta minunea noastră. Imaginile locurilor în care Isus ne dăduse Pilda intrau şi ieşeau din sufletul nostru. Drumul Crucii, Grădina Ghetsimani, vizita la Mormantul Sfant, Zidul Plangerii… Toate ne binecuvântau, dar ni se derulau aievea în faţa ochilor. Le vedeam în ziua nunţii noastre!
Aşa am petrecut Călătoria cununiei religioase. Trăind şi visând. Spre seară, pe la ora şase, punctualitatea şi-a arătat rostul. Spre apus, eram la Biserica Sfantul Gheorghe, unde Oana a scos din geamantan rochia de mireasă – by Nanette -, eu costumul de mire şi, ca în poveşti, un grup intreg în adidaşi si blugi s-a dat de trei ori peste cap pentru a deveni un alai de nuntaşi! Ieronim părea coborât de pe frescele Sixtinei… Trăiam un film.

Milioane de respiraţii se irosesc, absente de iubire,
Când noi, ca poli magnetici, ne câutâm în depărtări şi respiraţii
Dar lava împlinirii ne părjoleşte,
În şiruri de visări spre noaptea apusului de sărutari.

Din nou în autocar, dar altfel… Cununia religioasă s-a petrecut, suntem îmbrăcaţi de gală şi înaintăm spre Tel Aviv, spre nunta de pe malul mării. Binecuvântaţi de briză, am petrecut o seară relaxată şi superbă la restaurantul London, tot pe plaja. Cu tradiţii româneşti, dar cu un meniu mediteraneean minunat. Cu un dans al fericirii. Mărturiile erau o mică sticluţă de parfum, creat special de Oana pentru eveniment, şi câteva versuri. Iată-le.

De mii de ori dansam valsul între pleoape,
Aşteptând ca braţul să simtă trupul unui vis…
Acum când strînd săruturi pe ochii prinşi în ape
Îmi văd nunta cu tine la porţi de paradis.

“Călătoria de miere” a continuat ca o poveste biblică, în final fericit – survolând toate minunăţiile Israelului, luminaţi de descoperirile unei lumi. Am văzut Galileea, Nazareth, Tiberias, Capernaum. Am facut baie in Marea Moarta! Am fost pe muntele Tabor şi am pus o dorinţă la icoana făcătoare de minuni.
Şi ea a devenit fapt.

Lumina împlinşte săruturi-simfonii
Ne contopim în iarba renaşterii din valsuri.
Îţi simt eternitatea în mângăiere… Vii?
Te aştept la poarta iubirii dintre maluri.

Ne-am rugat la Bethleem, locul Naşterii Măntuitorului – trecând printre mitraliere catre rugăciune. Ne-am botezat amândoi în apa Iordanului. Şi Dumnezeu avusese grijă sa avem un preot ortodox în grup…
Acum ştiti secretul nostru. Acolo, iubirea noastră a plecat către eternitate.

Veşmântul de Infantă, croit în Steaua Nopţii,
Strâbate curţi regale, spre devenirea mea,
Iar cavalerul roşu a poftit a cânta
Balada ta şi-a mea, ce biruinţ-a Sorţii!

P. S.: Versurile de mai sus fac parte dintr-o suită de aproape două sute de dedicaţii de iubire pe Oana le-a găsit în aceşti ani pe perna ei, dimineaţa. E singura dată când am trăit prin poezie. Nu-i aşa că iubirea face minuni ?


Clipe din universul lui Marin Moraru


Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
Aici e o problemă.
De ce?
Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?


Am facut 40 de ani! Cine m-a ajutat sa am o seara de senzatie???


Cea mai frumoasa petrecere din viata mea este chiar cea mai noua dintre ele! Nu ma avant in evenimente cu zeci de invitati decat foarte rar, ba chiar cred ca au trecut 10 ani de atunci. Si asta pentru ca am citit in ochii Oanei ca ar trebui sa o facem si pe asta… Si nu se putea decat la Sarpele Roz. Iata cateva imagini care sa va introduca in atmosfera.
Ea este inima mea…

_MG_1255 Continue reading Am facut 40 de ani! Cine m-a ajutat sa am o seara de senzatie???


REVENIREA LUI TEDDY LA LOCUL FAPTEI!!! LA UN AN, DIN NOU LA VIENA!


Asa am vrut, asa era perfect sa se intample. Si numai acolo puteam sa retraim momentele si sa simtim pe deplin cat de frumos e tot ceea ce traim.
Ne-am intors la Viena fix la un an de la venirea lui pe lume. Am avut emotii, dar Teddy a fost de senzatie. Daca vreti sa vedeti imagini de la taierea motului, cautati pe blogul Oanei. Eu va ofer un mic ghid de conduita la un mic erou de un an.
1. Chiar daca ei un an, cand ajungi in avion si vezi o fata frumoasa, fii un cavaler. Fiul nostru si-a facut bezele cu o duduie in avion.

2. Desi pasii tai sunt mici, nicio distanta nu e prea mare! Asadar, se ia piata centrala si se bate cu pasul, eventual cu ajutorul lui mami, tati, mutzi, tutzi sau al nasilor.

3. Dupa ce ai auzit un an de zile povestile despre locurile in care te plimbai in burtica mamei, priveste-le cu ochii tai. S-ar putea sa-ti placa. Teddy la Hofburg.

4. Arata-le nasilor cat de mult ii iubesti. Nu de alta, dar esti o parte din inima lor.

Teddy, te iubim!


Tudor e de… Cartea Recordurilor!!! A impartit daruri ca Mos Craciun la aproape 5 luni!


A fost primul Craciun din viata lui. Pentru noi, fericirea a fost mai mare ca niciodata, caci s-a impartit in trei. Am decorat casa si gradina cu sute de luminite si am decorat brazii. Traditia de Ajun a familiei a fost pastrata – toti trei am fost acasa la nasul nostru, Ion Antonescu, pregatiti de petrecere si cu cel putin un element vestimentar rosu.
In fiecare an, acasa la nas, vine un Mos Craciun profesionist care imparte daruri pentru toti finii prezenti, si nu sunt deloc putini! Anul acesta, Mos Craciun a fost chiar… Tudor, cel mai mic Mos vazut vreodata! E, poate, chiar, intrarea lui in Cartea Recordurilor… Cu un costumas de Mos veritabil, sufletelul nostru a impartit cadouri invitatilor, cu ajutorul parintilor lui. Fiecare a primit cadou numai dupa ce i-a spus o poezie sau colind. Mos Craciun Tudor a stat in capul mesei, ca un adevarat invitat special. Desi micul, dar generosul Mos va implini cinci luni abia peste o saptamana!


Ultima intalnire cu Gheorghe Dinica


Cand spun “ultima”, sper din toata inima sa fie “cea mai recenta”. Am povestit in cartea “Viata ca o intalnire” (2006) resorturile veneratiei mele pentru Gheorghe Dinica si cat de norocos sunt ca am stat de cateva ori alaturi de el. Ar fi prea mult sa-l pierdem si pe el in acelasi an cu Dolanescu, Nicu Constantin si atatia altii…

Acum o luna, intr-o seara de luni, la restaurantului Marshal, ne-am intalnit cu nasii nostri, Roxana si Ion Antonescu. In salonul restaurantului, Mircea Albulescu isi serba ziua de nastere, alaturi de nemuritori din stirpea lui: Radu Beligan, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Dorel Visan, Misu Fotino, Ileana Stana Ionescu…

Am privit de departe, asa cum era si firesc, modul cald, calm si plin de spirit in care petreceau acestia. Spre noua seara, descopar ca un text pentru Agentul VIP nu ajunsese la destinatie, asa ca fug intr-un birou alaturat ca sa retrimit. In acest timp, doamna Gabi Dinica a venit cu maestrul la masa la care ne aflam, ca sa ne spuna un gand bun. Mi-a parut rau ca am ratat momentul, asa ca am trecut prin salon o clipa, inainte de a pleca la emisiune. I-am salutat pe toti… Maestrul Dinica m-a privit adanc. Doamna Gabi i-a soptit: “Uite, e Brancu…”. L-am simtit cumva pierdut… Stiu ca oboseala bolii cu care lupta de aproape cinci ani il face uneori sa piarda bataia de inima a clipei. M-a privit la fel de pierdut: “Da, Brancu…”

Seara, dupa emisiune, Oana mi-a povestit cu emotie clipa in care a venit spre masa noastra. Era acel Dinica ludic pe care-l stiam. “S-a asezat langa umarul meu, spune Oana, si ma mangaia pe mana. Degaja o energie si o caldura fantastica acest om. Apoi, mi-a zambit si a spus:  <Crezi ca Brancu s-ar supara daca ar sti ca te-am mangaiat pe mana?>. I-am spus ca nu, pentru ca il iubesti…”

Mi-am adus aminte atunci de o secventa, petrecuta cu trei ani mai devreme, la lansarea discului Parol ca te iubesc, cand o doamna, admiratoare inflacarata, s-a apropiat sfioasa de maestru si-a zis: “Pot sa va ating, maestre?”. Cu celebrul sau umor acid, Dinica a replicat: “Doamna, daca asta va face bine in viata sau la sanatate, poftiti…”.

Acum, cand stiu ca-i e ata de greu, nu-mi doresc decat sa-i mai strang o data mana…