Tristetea acestor vremuri se transforma, cel putin pentru mine, in manie.

Am vorbit deseori cu Tamara Buciuceanu in decembrie, caci stabilisem sa fie laureata unui premiu de excelenta la Gala Confidential. Se simtea mandra de faptul ca tinerii o iubesc la fel de mult ca generatia ei. Dumnezeu a vrut ca in ziua Galei, Bucurestiul sa fie cotropit de un viscol cumplit, iar doamna Tamara sa nu poata pleca de acasa.

In ianuarie, am revenit cu invitatia. Glasul doamnei Tamara de luni, 1 februatie, mi se parut insa terifiant. „Domnule Brancu, iti multumesc, dar nu vreau sa mai fiu prezenta in aceasta societate. Nu mai pot.” Am simtit, ars de tristete, cum ii curgeau lacrimile. „E oare posibil ca, dupa o viata intreaga de munca, guvernantii sa doreasca sa ne reduca indemnizatiile? E nedrept… Sunt foarte trista, nu mai vad nimic bun in aceasta lume.” Lacrimile s-au intetit. „Sunt atat de trista, pentru ca acum cateva zile, am fost la inmormantarea unui mare regizor al Romaniei, Horea Popescu. Dac-ai sti cat de putini am fost la capataiul lui… Si NIMENI, nimeni din partea autoritatilor nu a venit… Simt ca suntem nu numai parasiti, dar si condamnati! Nu vreau sa mai exist public!” Citește în continuare NU UCIDETI ZEII 2! De ce plang Tamara Buciuceanu si Ion Lucian? →