Arhive etichetă: gheorghe dinica

O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I

best of, , , , , ,

O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era „Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca „Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La „Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.

Clipe din universul lui Marin Moraru

best of, , , , , , , , , ,

Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
– Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
– Aici e o problemă.
– De ce?
– Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
– Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
– Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
– Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
– Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?

Mulțumesc, Regina Ana!

povesti cu femei celebre, , , , , , , , ,

Ma strecor in mare viteza prin marea de mașini din Piața Presei Libere. E decembrie, luna in care sărbătorile nasc ambuteiaje. E 2003 si, peste doar doua zile, se petrece o întâlnire istorică: pe scena superlativelor VIP, Maiestatea Sa, Mihai I, ii înmânează un premiu lui Adrian Nastase, recunoscut pana azi ca fiind cel mai eficient premier post-decembrist. Sunt onorat, in calitate de director al revistei, sa ii întâmpin la aeroport pe Maiestatile Lor, venite special din Elveția.
Greu de descris mixajul de emoții din inima mea. Cu o zi in urma, fusesem instruit in legătura cu modul in care te adresezi corect unei familii regale.
Nu știți? Nu vii in întâmpinare, ci aștepți sa fii salutat. Nu deschizi tu discuția, aștepți ca ei sa o faca. Esti atent la discurs si nu uita, te poti adresa doar cu Sire si Maiestatea Voastră. In niciun caz pe nume.
Eticheta.
Ajung la timp si, pe un drum special, flancat de SPP si de câțiva membri ai suitei, așteptam chiar la USA avionului. Apare Regele si simt semantica stării de a fi maiestuos. Privirea sa pluteste blând peste toti si toate. Întinde mana tăcut.
La dreapta sa, Regina Ana. Ce moment! Cu ochii săi vii, puternici, calzi, mereu curioși, scruteaza pustiul din fata ei – adică eu – si brusc, aerul rarefiat devine extrem de prietenos.
– Asa de tânăr si faceți lucruri asa de interesante! Povestiți-mi cum va la eveniment!
– Maiestatea Voastră, vor fi si personalități din teatru, film, sport. Gheorghe Dinica, Mircea Albulescu, Stefan Iordache…
Ascultând lista de nume de pe scena Operei, Regina da cu adevarat o lecție de tinerețe.
– Dumneata prezinți seara?
– Da, Maiestatea Voastră!
– Singur?
– Nu, alături de o actrița, Monica Davidescu.
Zâmbește intens.
– Si e drăguța? Va place de ea?
– E un profesionist, lucram bine împreuna.
Regina Ana rade, apoi ne saluta in drum spre mașina.
Suita se îndreaptă către Palatul Elisabeta… Fara mine, rolul meu se încheiase. Dar privesc efectiv șocat in zare. Putea sa fie o întâlnire strict protocolară, in care sa stabilim coordonatele apariției publice si atât. De ce am primit mai mult? Nu pentru ca as fi eu special – e doar cuceritorul fel de a fi al Maiestății Sale. Cu adevarat „a Queen of hearts”.
Sângele albastru nu aduce cu sine – si istoria este chezășia a ceea ce spun – si caracter, spirit, putere interioară, spirit de lupta, înțelepciune. Dupa o viata in care trecuse de la agonie la extaz, de la sărăcie la decenta statutului Regal, de la suferința la fericire, Regina Ana, in doua minute, imi arătase cheia vieții. Senina, curată, consistentă. Pururea tânara.
A doua zi, Bucureștiul politic, artistic, mediatic s-a adunat sa vadă întâlnirea despre care se vorbea. Maiestatile Lor au venit discret. I-am întâmpinat cu decenta, fara a-l putea evita pe un coleg, cu o funcție chiar bunicică, pătruns de importanta momentului in viata lui, ce s-a repezit sa întindă mana Regelui si sa-i spună:
– Domnu’ Mihai, poftiți la loja!
Luminatele fete au trecut pe langa el ca si cum ar fi bazait un țânțar…
Seara a marcat prezenta unui Monarh care a girat succesul liderului unui partid care, vreme de șapte ani, ii interzisese intrarea in Tara Sa. A fi uns al lui Dumnezeu exclude ranchiuna.
A doua zi dupa… Ii conduc din nou, ca gazda, pe Majestățile Lor la aeroport. Decembrie infernal… Aglomerație in centrul Capitalei. Ma strecor printre mașini si prin coloana regală exact cand pleacă de la Palatul Elisabeta.
Ajung o data cu Majestățile Lor. Imi imput de o mie de ori asta. Întârzierea e o forma de impolitețe, spusese cândva chiar Regina.
Dar chiar ea, Regina, imi spulbera orice tristete.
– Domnule, a fost o seara agreabila! Felicitări!
E unul dintre momentele care justifica o cariera jurnalistica…
Privesc către Mihai I, care e absorbit intr-o discuție, la salonul oficial, cu patru tineri ofițeri.

image

Regina imi vede privirea.
– Nu-l vei lua de acolo, dragul meu. Regele e îndrăgostit de orice înseamnă uniformă. Si sunt si aviatori, o alta pasiune!
Maiestatile Lor ma saluta cu condescendenta si părăsesc incinta.
Pe 1 August, cand Regina a plecat către Cele Sfinte, mi-am amintit acest cadou al destinului.
Asa marchează o Regina viata discipolilor săi.
Mulțumesc!

Un strop de venerație pentru Radu Beligan

best of, , , , ,

Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.

SERGIU NICOLAESCU – ULTIMUL INTERVIU

vorba de vedeta, , , , , , , , , , , , , ,

Acum doua saptamani, mi-am schimbat aparatul telefonic si am observat ca am mii de numere in agenda, pe care trebuie sa le transfer. Am privit in graba agenda, pentru a vedea de ce numere as putea sa scap. Am simtit o apasare, cand am descoperit ca ii mai pot suna pe Stefan Iordache, Nicu Constantin, Adrian Paunescu, Gheorghe Dinica…
PE SERGIU NICOLAESCU…
…cu care m-am revazut pe 10 noiembrie 2012. Aveti marturia AICI. Nu aveam de unde sa stiu ca ora petrecuta alaturi de marele regizor va fi ultima din seria noastra de semne de pretuire, din ultimii 15 ani.
Am inceput rau relatia cu Sergiu Nicolaescu. Un redactor de la „VIP” a scris in 1996 ca Nicolaescu a omorat un om cu masina. Reportajul avea pacatul de a-i lipsi dovada decisiva. Ca un vulcan, Sergiu Nicolaescu ne-a actionat in judecata, cerand daune de UN LEU. Dupa trei ani in care relatiile au fost reci si in care procesul era pe muchie de cutit, Sergiu Nicolaescu a admis sa renunte la proces, cu conditia ca omul care scrisese sa vina la el, sa se uite in ochii sai si sa recunoasca greseala.
Ceea ce s-a intamplat. Impresionanta proba de demnitate.
De la faza de tribunal am trecut la cea de stima reciproca in 2002, cu ocazia unei emisiuni minunate a lui Radu Moraru, cu o linie de invitati istorica: Gheorghe Dinica – Sergiu Nicolaescu – Ion Besoiu. Am spus atunci ceva m-a facut sa-i intru la inima. „Bucurati-va in fiecare zi de marii artisti ai Romaniei, nu-i denigrati. Altii nu mai avem.”

M-a felicitat ulterior si apoi, cu precizie de metronom, acceptat orice invitatie mediatica pe care i-am propus-o de atunci, de la „VIP”, Europa FM si Antena 2.
Nici acum nu cred ca pe 10 noiembrie 2012 a fost ultima. Este insa ultimul interviu cu Sergiu Nicolaescu. L-am invitat sa vorbeasca despre Gheorghe Dinica si, asa cum ati vazut in reluarea propusa azi, 3 ianuarie 2013, de Antena 2, a vorbit frumos.
In pauze, insa, nu m-am dezlipit de el. De Nicolaescu. De obicei, ies din studio, de data aceasta, ceva m-a tinuit langa el.
L-am simtit, pentru prima data in viata sa, RESEMNAT. Aproape total.
Iata ce am discutat in particular cu maestrul.
„Domnule Brancu, am stat in politica atat vreme cat am crezut ca se poate schimba ceva. Nu, acum stiu, nu se poate schimba NIMIC. Degradarea politicii este iremediabila. Nu mai vreau sa-mi pierd ultima perioada a vietii intr-o cauza total pierduta.”
Cine banuia ca mai erau doar doua luni?
Si in cinematografie? Avea doua proiecte care i-au adus scantei in ochi. „Vreau sa fac un film despre sfarsitul Maresalului Averescu. Va rog sa cititi povestea lui, este extraordinara. Si merg mai departe cu scenariul pe care mi l-a dat Vadim Tudor, Candele de zapada.”
Cinematografia nu le va mai avea insa, in arhive. Ultimul artist care a mizat pe identitatea istorica a Romaniei a plecat dintre noi.
Si cu generatia tanara, cu care s-a razboit atat de des? „Sunt foarte mahnit, domnule Brancu. Nu inteleg de unde atata ura si aroganta din partea unor regizori, talentati, dar care vorbesc cu o emfaza teribila, desi au facut 2-3 filme in viata lor. S-a inventat o morisca periculoasa. Faci un film, apoi te plimbi pe la zeci de festivaluri in strainatate cu el si astfel, castigi puncte pentru un nou proiect. Dar cine se poate compara cu zecile de milioane de spectatori de aici, din tara, pe care ii am? Ce e oare mai important? E urata lumea, domnule Brancu, tot mai urata…”
Tragedia este ca un om care a tinut sa dea frumusete acestei lumi urate a plecat.
Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine, „Osanda” este in Top 3 filme romanesti din toate timpurile. „Mihai Viteazul” este Numarul 1 ca film istoric. „Nea Marin” este in Top 3 comedii romanesti. Si nimeni nu va mai face la noi filme de actiune ca el, Sergiu Nicolaescu.
Caut din nou in agenda telefonica si dau din nou de ei. De nemuritori. Nu am sa-i scot din memoria telefonului. Pentru ca ei sunt in continuare acum, aici.

Ovidiu Cuncea ajunge pe culmile disperarii cu problema TVA!

vorba de vedeta, , ,

Desi spune ca exista o mica victorie – rezultand dintr-o circulara oficiala ca TVA-ul neincasat trebuie platit de angajator, prin urmare, e atac la moguli -, Ovidiu Cuncea e pregatit sa vanda tot, dar sa o ia de la capat. Sigur, Ovidiu a muncit in televiziune, a luat ceva bani, dar imaginati-va ca e posibil ca Marin Moraru sa figureze in mod criminal si nedrept cu datorii de sute de mii de euro la stat. Aud ca si doamna Gabi Dinica a primit, in numele marelui disparut, o alta cifra astronomica. Iar Bittman ar fi dator cu un milion de euro. Repetam, cei care au incasat in ultimii cinci ani sume de peste 30.000 euro anual din drepturi de autor trebuie sa plateasca TVA pe toata suma, plus penalitati, care dubleaza datoria.
O nenorocire!!!!

Adrian Paunescu nu mai locuieste aici. S-a mutat in eternitate.

Diverse, , , ,

As mai incerca sa-l sun, as mai dori sa-i calc pragul. As mai dori sa-l aud vocea tunatoare, vorbind minunat despre viata, moarte, tara, iubire, dar din pacate, Adrian Paunescu s-a mutat. Nu mai locuieste aici. L-as cauta in eternitate, acolo unde s-a mutat, dar nu stiu daca pasii ma pot duce acolo.

Stiti ce e Romania lui, a mea, a voastra? Un templu. A rezistat oricaror atacuri samavolnice datorita coloanelor sale: Adrian Paunescu, Gheorghe Dinica, Ion Dolanescu, Stefan Iordache, Corneliu Coposu si multe alte coloane… Tavanul se va prabusi intr-o zi, pentru ca ei sunt coloane catre cer acum, iar noi, aici, pe solul de acasa, nu am pus mai nimic in loc.

Mi-as dori ca, trecand in aceste zile prin inundatia de imnuri militante scrise de Adrian Paunescu si difuzate de toata media, sa se trezeasca ceva in aluatul de constiinta al romanilor. Sa invatam din versurile lui ca nu vom fi niciodata slugi si nici masa de manevra. Dar mi-e teama ca vor trece zilele si il vom uita pe el, ca pe atatia altii… Ma veti intreba cum pot fi idealist? Pai chiar el, Adrian Paunescu, m-a convins ca mai pot crede si azi in idealuri.

Maestrul Gheorghe Dinica nu ne mai poate zambi…

vorba de vedeta

   O parte din noi a murit.

Gheorghe Dinica, bucuria sufletului cinematografiei romanesti, a plecat mult prea repede si mult prea brusc. Fiinta lui batuta de vanturile vietii s-a lasat doborata de suferinta.

Acum un an, doamna Gabi m-a rugat sa scriu cateva randuri pentru o carte scrisa de doamna Dorina Padurean, despre Gheorghe Dinica. In ianuarie 2009 l-am scris si cine ar fi crezut ca va fi ultimul text…

Va invit sa cititi contributia mea la cartea doamnei Padurean - DESPRE GHEORGHE DINICA SI MINUNEA DE A-L FI CUNOSCUT - pe www.myconfidential.ro

Aveti, atasat, ultimul interviu radio realizat in 2006 cu maestrul, la Europa FM, la lansarea discului Parol ca te iubesc si redifuzat acum doua saptamani. Am crezut ca-si va reveni. Dar Dumnezeu l-a vrut mai mult la el…

Ascultati-l pe Dinica aici… v4

Maestre, te vom iubi mereu…

Ultima intalnire cu Gheorghe Dinica

Oana & me, vorba de vedeta, , , , , , , ,

Cand spun „ultima”, sper din toata inima sa fie „cea mai recenta”. Am povestit in cartea „Viata ca o intalnire” (2006) resorturile veneratiei mele pentru Gheorghe Dinica si cat de norocos sunt ca am stat de cateva ori alaturi de el. Ar fi prea mult sa-l pierdem si pe el in acelasi an cu Dolanescu, Nicu Constantin si atatia altii…

Acum o luna, intr-o seara de luni, la restaurantului Marshal, ne-am intalnit cu nasii nostri, Roxana si Ion Antonescu. In salonul restaurantului, Mircea Albulescu isi serba ziua de nastere, alaturi de nemuritori din stirpea lui: Radu Beligan, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Dorel Visan, Misu Fotino, Ileana Stana Ionescu…

Am privit de departe, asa cum era si firesc, modul cald, calm si plin de spirit in care petreceau acestia. Spre noua seara, descopar ca un text pentru Agentul VIP nu ajunsese la destinatie, asa ca fug intr-un birou alaturat ca sa retrimit. In acest timp, doamna Gabi Dinica a venit cu maestrul la masa la care ne aflam, ca sa ne spuna un gand bun. Mi-a parut rau ca am ratat momentul, asa ca am trecut prin salon o clipa, inainte de a pleca la emisiune. I-am salutat pe toti… Maestrul Dinica m-a privit adanc. Doamna Gabi i-a soptit: „Uite, e Brancu…”. L-am simtit cumva pierdut… Stiu ca oboseala bolii cu care lupta de aproape cinci ani il face uneori sa piarda bataia de inima a clipei. M-a privit la fel de pierdut: „Da, Brancu…”

Seara, dupa emisiune, Oana mi-a povestit cu emotie clipa in care a venit spre masa noastra. Era acel Dinica ludic pe care-l stiam. „S-a asezat langa umarul meu, spune Oana, si ma mangaia pe mana. Degaja o energie si o caldura fantastica acest om. Apoi, mi-a zambit si a spus:  <Crezi ca Brancu s-ar supara daca ar sti ca te-am mangaiat pe mana?>. I-am spus ca nu, pentru ca il iubesti…”

Mi-am adus aminte atunci de o secventa, petrecuta cu trei ani mai devreme, la lansarea discului Parol ca te iubesc, cand o doamna, admiratoare inflacarata, s-a apropiat sfioasa de maestru si-a zis: „Pot sa va ating, maestre?”. Cu celebrul sau umor acid, Dinica a replicat: „Doamna, daca asta va face bine in viata sau la sanatate, poftiti…”.

Acum, cand stiu ca-i e ata de greu, nu-mi doresc decat sa-i mai strang o data mana…

Adrian Sarbu – renta viagera pentru Dinica, Moraru & co.

Talcuri mondene, ,

Faptul ca Adrian Sarbu provine din zona cinematografiei ii da o sensibilitate anume fata de marii artisti. Indiferent daca a facut-o pentru a-i fideliza cate zile vor mai avea, gestul lui mi se pare minunat. Cu atat mai mult cu cat marii artisti nu au in Romania venitul pe care l-ar merita. Asadar, toti marii actori care au jucat in Inima de tigan si Regina primesc de la Media Pro o renta pe viata! Superb!

P. S.: Acum e de inteles si de ce alti colegi de breasla, „draguti” cum le sta in caracter multor actori, ii boscorodesc ca au jucat in telenovela. Fiecare ar fi vrut, de fapt, sa primeasca acest semn de respct.