Arhive etichetă: femeide10

Adrian Mutu – Don Juan de Ofsaid

Încerc să rezum într-o cronică de meci viaţa lui Adrian Mutu şi zic: e tipul care începe meciul furibund, înscrie două goluri de generic, urmate de un autogol epic şi, la faza la care faultează dur în propriul careu un adversar la scorul de 2-2, execută două palme arbitrului şi e eliminat! Pe drumul către ieşirea din stadion şi către o suspendare cu amendă financiară usturătoare, Adrian iese relaxat la braţ cu cele trei femei cu care şi-a făcut bezele la loja oficială încă din minutul 2. Ce talent, ce irosire demnă de povestit nepoţilor!
La ceasul darurilor de la ursitoare, Mutu a primit cât pentru un întreg cartier din Piteştiul natal. Dar i s-a lăsat atunci, ca în Cutia Pandorei, „darul” de a nu păcăli pe nimeni, în privinţa vieţii şi caracterului.
Las specialiştii să analizeze cariera sa, trecută de la echipe de lux la spectrul falimentului, în urma prostiei imense cu drogurile consumate la Chelsea. Mai pregnant ar fi bărbatul Adrian Mutu – degrabă consumator de femei frumoase şi de căsnicii fulgerătoare. Lămurit încă din pruncie că are stea în frunte, Adrian a driblat sigur pe el, cu joc de gleznă fină, aventurile sexuale şi viaţa de familie. Cum se spune în lumea gazonului, Mutu a făcut cu brio „ambele faze ale jocului”. Dar mereu a fost prins în ofsaid!

61711723

Pe vremea când creştea ca Făt-frumos într-un an cât alţii în şapte, Mutu o cucerea din două mutări pe Alexandra Dinu şi într-o jumătate de an 2000 ticluia o nuntă de milioane, cu Hagi pe postul de naş. A fost nevoie doar de doi ani, pentru ca Mutu să fie surprins „om la om” cu Cosmina Păsărin, la ceas de sarcină pentru soţie. Şi cât l-a mai iertat Alexandra, chiar şi când Laura Andreşan îl ţintuia chiar în presa londoneză pe lista victimelor sale! Aproape că-l lua din nou de soţ în 2005 – când Adi venise înapoi spăşit după scandalul drogurilor -, dar i-a aruncat jurămintele la coş după ce Aida Yespica, o „panteră” cumpărată de paparazzi ca să arate lumii cu cine se culcă, i-a dat şah mat!
Dumnezeu l-a mai mângâiat o dată pe creştet şi l-a plasat, cu viteza unui blitz, în combinaţia ideală pentru un băiat cuminţit: nevastă dominicancă, look răpitor, fată deşteaptă din familie de oameni bogaţi şi influenţi, plus cireaşa de pe tort: naşul Nicu Gheară, cu care orice e bine, numai să nu joci la ofsaid. O nouă nuntă de poveste, alte promisiuni. Alţi copii frumoşi. Şi acelaşi nărav. Între alte blonde misterioase ce apăreau pe măsură ce Consuelo tot dispărea, vine „capacul”: în rolul panterei soră cu paparazzi vine Bianca Drăguşanu, care – dacă dăm crezare unei legende urbane – nu numai că-l pune pe Mutu în rolul principal al unui film interzis minorilor care-l face vulnerabil, dar, ca să dea lovitura finală, povesteşte, cu amănunte de agent secret, scene de amor în domiciliul conjugal. End of story.
Consuelo e departe. Pe naşul Gheară nu-l întrebaţi de Mutu, că se enervează şi nu e bine… El? Pe vremea când nimeni nu mai ştia dacă statusul de facebook e „single”, „married” sau „it’s complicated”, Mutu execută o Răpire din serai cu Sandra Bachici, iubită de fotbalistul Sepsi şi cerută rapid de soţie de fostul mare decar, ajuns între timp rezervă la echipe în insolvenţă. Se subînţelege că a existat un divorţ, căci Sandra şi Adrian ne arată o cununie pe plaja din Cuba, cu aerul clasicului film Don Juan de Marco, numai că Mutu nu e Johnny Depp şi nici Consuelo nu e de dus la biserică. Mâine-poimâine Sandra aduce pe lume un moştenitor– conform scenariului -, dar divorţul de Consuelo nu s-a pronunţat încă în România! Şi iată cum se adună toate şansele ca Sandra să-l facă tată pe cel pe care îl prezintă drept soţ, dar în faţa legii să fie doar un copil născut în afara unei alte căsătorii.
Noroc că Adrian Mutu crede în steaua lui. Salvarea ar fi ca un producător de la Hollywood să dorească să-i ecranizeze viaţa şi să-l umple de milioane. Dar cine garantează că nu le pierde a doua zi?

Ioana Boureanu – eşecul educaţiei cu parul

Îmi amintesc perfect albastrul infinit al ochilor Ioanei Boureanu, la nunta tatălui său cu Valentina Pelinel, poate cel mai fastuos fapt public din viaţa unui politician cu look de aviator american, dar cu o aterizare forţată pur românească, din lumea crudă a celor aleşi. Fetiţa cu chip coborât de pe Capela Sixtină, de acum nouă ani, îngerul înfăşurat în falduri, are ceva din prăbuşirea lui Britney Spears, copilul teribil care a ajuns să fie bântuit de demonii vârstei ei, până când a învăţat ce înseamnă echilibrul. Privirea victorioasă a adolescentei la ieşirea de la Poliţie, cumva mândră că şi-a dat tatăl în primire şi pentru o perioadă nu o va mai agresa, e drumul de la rai la iad. E simbolul unei generaţii pe care nu o mai poţi ghida după principiile spartane cu care se lăudau părinţii secolului trecut. Bătaia nu a fost niciodată ruptă din rai, dar acum e semn de tragedie. Adolescentul de azi – conştient de puterea media şi de limitele legii – e în stare, ca Ioana, să-şi vadă tatăl venind ameninţător către ea şi să strige că e un răpitor, pentru ca jandarmii aflaţi la faţa locului să-l imobilizeze. Adolescentul de azi, prieten al Ioanei, decide să cheme paparazzii înainte de a suna la Poliţie – aşa s-a petrecut în această scenă! – şi iată cum tocmai presa tabloidă devine nu un câine de pază, ci chiar un pitbull fără lesă al societăţii!

boureanu-fiica

Ioana zâmbeşte, flancată de mama ei. Crede că a învins. De fapt, a pierdut enorm. Dar de ce să ne aşteptăm să înţeleagă totul un copil care este victimă? Victima erorilor părinţilor săi.
Cristi Boureanu, e foarte limpede, a încetat demult să fie prieten al fiicei sale, ci doar un părinte dur care nu are ca soluţie decât forţa când copilul, dornic să evadeze, minte sau cade în păcatul alcoolului, ţigărilor etc. Educaţia unui copil înseamnă – după cum spun unii mai pricepuţi ca mine – mai ales răbdare, diplomaţie şi negociere. Or, el le-a pierdut pe traseu. Când copilul găseşte soluţia de a te scoate din pepeni, drag cititor, uită-te la Cristi Boureanu şi vezi că nu forţa e soluţia! Educaţia prin fermitate e „old school”, cum spun puştii. Ioana a speculat firea impulsivă a tatălui, pentru a declanşa ruperea. Pentru ea, binele e ACUM, nu în viitor.
Mama, Irina, e cea care i-a provocat trauma primordială când a fugit cu naşul Sebastian Vlădescu şi copilul a crescut cu mame de împrumut, ca Valentina Pelinel. E cea care, fără discuţie, hrăneşte dorinţa de evadare a fetei şi ca o poliţă plătită pentru faptele din trecut ale soţului Boureanu. Nu ştim cât şi dacă îşi doreşte perfomanţă la învăţătură şi repere valorice, cât şi-a propus Cristi şi a investit bani grei în asta!
Ca în atâtea cazuri – şi thriller-ul Prigoană-Bahmuţeanu e doar Biblia –, copiii sunt gloanţele războiului de orgolii al părinţilor şi ei vor fi sacrificaţii.
Refuz să-i judec pe cei trei. Sunt însă câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi trebuie să le spun.
1. Nu înţeleg ce crede că va obţine Cristi Boureanu, dacă lansează în public ipoteza că Ioana se droghează. Rămâne copilul lui pe veci şi îi va reproşa stigmatul pus!
2. Nu înţeleg cum poate Laura, iubita de 19 ani, să se bage în această discuţie. Ce ascendent are ea? Vorbeşte – şi Cristi îi permite – ca şi cum ar avea dreptul şi experienţa de a decide ceva în viaţa Ioanei. Face dezvăluiri de familie nepermise pentru o fată despre care Ioana spune că, atunci când a descoperit-o la braţul tatălui, s-a crucit. Ar fi tipul ca Laura să descopere decenţa a-şi ţine gura.
3. Nu înţeleg de ce nu înţelege Irina că într-o bună zi, fiica îi va răspunde cu aceeaşi monedă a trădării, când o va condiţiona cu ceva, cu orice!
Ceea ce vedem e, de fapt, varianta cu celebrităţi a unei drame naţionale. Drama copiilor generaţiei Facebook. Dumnezeu să-i apere!

Dragostea e ca o râie… Cu Lucia şi Gheorghe Turda.

Suntem o planetă de dependenţi. De oameni narcotizaţi. De disperaţi. De posedaţi. Dar, da, da, da: merită! Ce poate să fie mai frumos decât să fii dependent de singurul drog care îţi şterge vârsta din buletin, care te face să dai în mintea copiilor la anii profundei pensionări, ce poate să succeadă la secundă lacrima de fericire şi cea de disperare? Iubirea! Câte minuni şi nenorociri epopeice se petrec în numele ei! Priveşti ditamai oamenii – legende, tipi cu morgă, profile de granit – cum se înmoaie şi intră în piese neverosimile, când dragostea “te mănâncă şi-n călcâie”!
Privesc, bunăoară, aproape siderat de câteva săptămâni la încleştarea dintre generalul, artistul, vocea Gheorghe Turda şi Lucia, şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e altceva decât triumful dragostei! Acea dragoste care îti lungeşte viaţa, dar are şi darul de a te arunca în sârba desfrâului tabloid. Statura dreaptă a lui Gheorghe Turda, ce mi-e profund familiară de vreo doua decenii, se încovoiază acum într-un duel de vorbe cu totul impropriu traiectoriei sale de până acum. De ce acum? De ce aşa?
Am avut bucuria să o cunosc pe doamna Turda. Acea doamna Turda fină, demnă. Mama celor două fiice ale rapsodului, femeia pe care Dumnezeu a luat-o la El după încercări aproape inumane, căci a trăit un deceniu şi mai bine cu cancerul, iar eu, reporterul, admiram, ca pe insulă a tristeţii, lupta pe care au dat-o soţii Turda cu suferinţa care nu te iartă. In cadrul firesc al acestei căsnicii s-a conturat şi profilul public al generalului Turda care, deşi traversează anii agresivităţii mondene, nu a căzut niciodată pradă trădării în iubire. Nici atunci, nici acum. Lupta lor, a soţilor Turda, gingăşia cu care se purta cu ea, era emoţionantă.

impreuna879889

După deznodământ, Gheorghe Turda a avut curajul să nu creadă în singurătatea senectuţii. Si, mai mult, a avut dublul curaj să creadă că îşi poate afişa iubirea, atunci când ea se naşte din cenuşa durerii. Mi-am zis că tonusul pozitiv care iradiaza din trăsăturile Luciei era exact doza de tinereţe de care avea nevoie artistul. I-am văzut împreună deseori, simţeam un aer adolescentin, sfidând orice fir alb, şi îmi spuneam ca e frumos să mergi spre crepuscul aşa. Iubirea! Drogul!
Ultimele două dăţi în care i-am văzut au avut însă un alt aer. Ca naşi la nunta unor artişti, Luminiţa şi Marian Baicu, Lucia şi Gheorghe Turda nu mai zburdau. Aproape că nu s-au ridicat de la masă. Era un fel de crispare în aer. Câteva săptămâni mai târziu, i-am avut alături în studio, în preajma altor fini, şi simţeam că nu mai aveau răbdare unul cu altul. Se vedea din gesturile lui, din privirea ei. Dans de faţadă.
Nu, nu era furtuna de vară care face o dragoste perenă mai solidă. Era despărţirea. De dragul a ceea ce putea fi, ar fi trebuit să se oprească aici. Finalul a stricat fotografia. Sevrajul post-iubire îi poate face pe unii să deraieze.
Căci aş zice aşa: 1. Oricât de mult venin ar picura din rană, nu poţi retrograda bărbatul, declarat nu demult “iubit”, la nivelul declarativ de “ciot”. Ar fi trebuit să vezi de la început dacă e stejar sau ciot. A fost bun ciotul atâţia ani? 2. La ce foloseşte oare să mai spui, post factum, că el, general de poliţie, bea la volan? E pofta de celebritate, nevoie supremă de răzbunare sau amândouă? 3. Generale, fiind mai experimentat, de ce pomeneşti de iubiţi din trecut, câtă vreme ea evoluase public la stadiul de “soţie”, chiar şi fără acte?
Pesemne că a fost dragoste mare. Patima nu are vârstă! Drept e, însă, că nu “dă bine” la sacou. Si cu atât mai puţin la uniformă.

Clipe din universul lui Marin Moraru

Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
Aici e o problemă.
De ce?
Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?

Inflaţia de sarcini în lumea VIP, pe drumul de la frivol la virtute

Cu contagiunea cu care planeta se înfricoşează, privind teroarea care aprinde fitile în minţile dezaxaţilor, fără ca aceştia să fi fost neapărat trimişi de Isis – dar seduşi de idealurile acestora -, România pare să rămână, în anumite privinţe, fidelă bancului care spune că, dacă vine sfârşitul lumii, ţara noastră nu intră în panică, pentru că suntem în urmă cu 50 de ani faţă de Occident şi, la noi, o să ajungă mai încolo… În toiul demenţei care ne face să călcăm oriunde pe planetă cu frică, lumea vedetelor noastre, trăieşte paradoxal cea mai fertilă perioadă, la propriu, din ultimii 25 de ani. De exact atâţia ani sunt jurnalist monden şi niciodată nu am asistat la un număr atât de mare de vedete care să devină mame, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Sigur că, la prima vedere, pare aşa, dar enumerarea e decisivă, în 2016: Antonia, Alina Gorghiu, Andreea Bănică, Amalia Enache, Sore, Adela Popescu, Andreea Bălan, Mirela Boureanu Vaida, Alina Puşcaş, Valentina Pelinel, Jojo, Anca Serea, Silvia Launeanu, Claudia Pătrăşcanu, Alina Sorescu, Emilia Ghinescu, Octavia Geamanu, Andra Miron, Adda, Ana Maria Păunescu, Simona Amânar, Andreea Tonciu, Sânziana Buruiană, Bianca Drăguşanu, Roxana Postelnicu (Heaven), Lavinia Sandru, Ioana Dichiseanu, Roxana Dobre, Lavinia Petrea, Dana Roba, Ana Radu. Plus taţi la fel de celebri: Tudor Chirilă, Florin Piersic jr., Adrian Mutu, Vlad Chiriches, Mircea Radu, Ciprian Marica, Codrin Stefănescu, Christian Sabbagh, Remus Truica, Vasilica Ceterasu. Si în mod sigur am uitat pe cineva!
În zona mondenului cu poale în cap, pare că e ca un vânt siberian. De ce? Am o explicaţie care contrazice un dialog televizat pe care l-am avut, acum vreo trei ani, cu Dan Silviu Boerescu, un estet al celebrităţii feminine nude. Comentând o lungă serie de iubiţi pe care o avea o starletă, l-am întrebat dacă fetişcanele de carton se gândesc vreo clipă cum va fi viaţa lor peste zece ani. „La ce bun să-şi bată capul atât de departe, când sunt atâtea de făcut astăzi?”, spuse cinic Dan.
Aşa se dărâmă miturile. Ultimele evenimente ţin să clatine această eternă uşurătate a fiinţei. Contestând parcă demografia în prăbuşire galopantă a României, vedetele oferă un model de viaţă care ar trebui să dea de gândit publicului care le admiră. Nu toate trăiesc pe picior mare, nu toate trec către etapa împlinirii materne după ce au verigheta pe deget (ba chiar Antonia are verigheta pe deget, dar a altuia). Nu toate se află în etapa vieţii în care mai credeau că pot trece prin această experienţă (pentru Andreea Bănică a fost surpriza vieţii!). Ba chiar pe unele le dărâmă doar ideea că nu vor mai fi slabe ca o scândură (Bianca Drăguşanu….). Dar au ales acest drum cu speranţa că acest gest le va împlini, le va da sens vieţii. Pentru câteva dintre cele care împlineau definiţia de dicţionar a piţipoancei, rolul matern a adus o maturizare, o potolire ce desfidă remarca lui Boerescu. Fetele simpatice din oraş se gândesc să se aşeze, deşi lumea ar fi crezut că nu pot avea grijă de ele decât pe drumul spre coafor, apoi la cel spre club.

vedete_insarcinate

Pentru generaţia care s-a visat Monica Gabor şi apoi Bianca Drăguşanu, e un şoc cultural. Cu atât mai mult cu cât taţii nu sunt aproape niciodată „baştanii” care să recomande aducerea pe lume a unor copii, în scop de securizare a veniturilor pe viitor.
Până la noi ordine, redacţiile mondene s-au mutat deja în maternităţi, iar voluptatea fotografiilor în diverse faze ale sarcinii şi, de ce nu, prima imagine “furată” cu noul născut face ca media dedicată celebrităţilor să capete nuanţe de alb şi de pastel. Gânguritul primilor zambete dă prima ştire a buletinelor de la ora şapte. Pentru ca, mai apoi, să înceapă bătălia pentru exclusivitate pentru tortul de la botez, dănţuiala de rigoare cu decolteu inclus şi lacrimi la umbra ursitoarelor, secvenţe care, în mod implacabil, aduc spectaculoase vârfuri de audienţă. Ce stare minunată! O chestiune provizorie, fără îndoială, până în clipa în care tabloidul va trebui să-şi inventeze alte personaje care să fie pregătite să facă cel puţin fapte similare cu cele care le-au făcut celebre pe actualele mămici. Căci, dacă cumva nu aţi observat, la umbra scutecelor, fostele frivole devin virtuoase. Timpul şi copilul le fac aproape imaculate. Dacă e un caz de emancipare, să fie primit.

Mulțumesc, Regina Ana!

Ma strecor in mare viteza prin marea de mașini din Piața Presei Libere. E decembrie, luna in care sărbătorile nasc ambuteiaje. E 2003 si, peste doar doua zile, se petrece o întâlnire istorică: pe scena superlativelor VIP, Maiestatea Sa, Mihai I, ii înmânează un premiu lui Adrian Nastase, recunoscut pana azi ca fiind cel mai eficient premier post-decembrist. Sunt onorat, in calitate de director al revistei, sa ii întâmpin la aeroport pe Maiestatile Lor, venite special din Elveția.
Greu de descris mixajul de emoții din inima mea. Cu o zi in urma, fusesem instruit in legătura cu modul in care te adresezi corect unei familii regale.
Nu știți? Nu vii in întâmpinare, ci aștepți sa fii salutat. Nu deschizi tu discuția, aștepți ca ei sa o faca. Esti atent la discurs si nu uita, te poti adresa doar cu Sire si Maiestatea Voastră. In niciun caz pe nume.
Eticheta.
Ajung la timp si, pe un drum special, flancat de SPP si de câțiva membri ai suitei, așteptam chiar la USA avionului. Apare Regele si simt semantica stării de a fi maiestuos. Privirea sa pluteste blând peste toti si toate. Întinde mana tăcut.
La dreapta sa, Regina Ana. Ce moment! Cu ochii săi vii, puternici, calzi, mereu curioși, scruteaza pustiul din fata ei – adică eu – si brusc, aerul rarefiat devine extrem de prietenos.
– Asa de tânăr si faceți lucruri asa de interesante! Povestiți-mi cum va la eveniment!
– Maiestatea Voastră, vor fi si personalități din teatru, film, sport. Gheorghe Dinica, Mircea Albulescu, Stefan Iordache…
Ascultând lista de nume de pe scena Operei, Regina da cu adevarat o lecție de tinerețe.
– Dumneata prezinți seara?
– Da, Maiestatea Voastră!
– Singur?
– Nu, alături de o actrița, Monica Davidescu.
Zâmbește intens.
– Si e drăguța? Va place de ea?
– E un profesionist, lucram bine împreuna.
Regina Ana rade, apoi ne saluta in drum spre mașina.
Suita se îndreaptă către Palatul Elisabeta… Fara mine, rolul meu se încheiase. Dar privesc efectiv șocat in zare. Putea sa fie o întâlnire strict protocolară, in care sa stabilim coordonatele apariției publice si atât. De ce am primit mai mult? Nu pentru ca as fi eu special – e doar cuceritorul fel de a fi al Maiestății Sale. Cu adevarat „a Queen of hearts”.
Sângele albastru nu aduce cu sine – si istoria este chezășia a ceea ce spun – si caracter, spirit, putere interioară, spirit de lupta, înțelepciune. Dupa o viata in care trecuse de la agonie la extaz, de la sărăcie la decenta statutului Regal, de la suferința la fericire, Regina Ana, in doua minute, imi arătase cheia vieții. Senina, curată, consistentă. Pururea tânara.
A doua zi, Bucureștiul politic, artistic, mediatic s-a adunat sa vadă întâlnirea despre care se vorbea. Maiestatile Lor au venit discret. I-am întâmpinat cu decenta, fara a-l putea evita pe un coleg, cu o funcție chiar bunicică, pătruns de importanta momentului in viata lui, ce s-a repezit sa întindă mana Regelui si sa-i spună:
– Domnu’ Mihai, poftiți la loja!
Luminatele fete au trecut pe langa el ca si cum ar fi bazait un țânțar…
Seara a marcat prezenta unui Monarh care a girat succesul liderului unui partid care, vreme de șapte ani, ii interzisese intrarea in Tara Sa. A fi uns al lui Dumnezeu exclude ranchiuna.
A doua zi dupa… Ii conduc din nou, ca gazda, pe Majestățile Lor la aeroport. Decembrie infernal… Aglomerație in centrul Capitalei. Ma strecor printre mașini si prin coloana regală exact cand pleacă de la Palatul Elisabeta.
Ajung o data cu Majestățile Lor. Imi imput de o mie de ori asta. Întârzierea e o forma de impolitețe, spusese cândva chiar Regina.
Dar chiar ea, Regina, imi spulbera orice tristete.
– Domnule, a fost o seara agreabila! Felicitări!
E unul dintre momentele care justifica o cariera jurnalistica…
Privesc către Mihai I, care e absorbit intr-o discuție, la salonul oficial, cu patru tineri ofițeri.

image

Regina imi vede privirea.
– Nu-l vei lua de acolo, dragul meu. Regele e îndrăgostit de orice înseamnă uniformă. Si sunt si aviatori, o alta pasiune!
Maiestatile Lor ma saluta cu condescendenta si părăsesc incinta.
Pe 1 August, cand Regina a plecat către Cele Sfinte, mi-am amintit acest cadou al destinului.
Asa marchează o Regina viata discipolilor săi.
Mulțumesc!

Un strop de venerație pentru Radu Beligan

Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.

Zâna Andreea Marin, în lumea celor patru lăbuţe. Cu colţi agresivi.

Aidoma actorului Robert Powell – prizonier pe viaţă al rolului Isus din Nazaret după ce Franco Zefirelli l-a făcut nemuritor în filmul omonim -, ştampila pusă pe un personaj după ce acesta îşi capătă celebritatea într-o anumită haină devine, la un moment dat, falsă şi prea strâmtă. Andreea Marin este cel mai recent şi mai limpede caz.
Suma faptelor bune şi a feluritelor misiuni mediatice ale Andreei nu o desprind niciodată de “calitatea” de Zână. Zâna Surprizelor. Surprizelor care nu mai sunt la TVR din 2008! Zâna, conform basmelor copilăriei, trebuie să fie hieratică, blândă, salvatoare, pe scurt un munte de miere, acţiune şi cuminţenie. Totuşi, Zâna Andreea vrea să fie şi om. Dar uită că nu are dreptul, ca noi toţi, să se enerveze, să scape o sudalmă. Şi în niciun caz să îşi iasă din minţi când e încolţită de o haită de câini. Zâna trebuie să rămână Zână. Cum devine Om, poate fi retrogradată rapid la categoria zgripţuroaică.
Nu aş glumi prea mult pe seama unui moment de reală spaimă prin care a trecut Andreea Marin. Altfel, o femeie foarte bătăioasă, ba chiar colţoasă când o ataci – v-o amintiţi când s-a întors din Dubai în plin anunţ de divorţ şi paparazzii o şicanau în trafic, cu copilul în maşină? După 25 de ani de media, aş avea nevoie, totuşi, de la filozofii internetului, de un manual de bune practici, pentru cazul în care eşti vedetă şi în egală măsură eşti înconjurată de nişte câini agresivi. Să te laşi muşcată, cu privire de martir? Să spui repede în gând un acatist? Sau să faci ceva pentru ca pericolul să nu mai existe?
Îmi declin competenţa, pentru că pe mine m-a compostat un maidanez – fără să fi provocat în viaţa mea cu ceva vreo vietate – pe vremea când nu eram decât un biet redactor-şef de revistă. E drept, am fost înconjurat de haite de câini isterici de zeci de ori pe străzile Bucureştiului şi am scăpat mergând liniştit printre ei. Dar până la un punct… Iarăşi, nu sunt în măsură să comentez, pentru că primul sentiment pe care l-am avut când am auzit la radio că un copil, Ionuţ Anghel, a fost mâncat de câini, a fost să iau o puşcă şi să fac dreptate. Evident, un gând greşit, dar am un băieţel şi m-am gândit ce ar fi fost dacă era al meu!

maxresdefault

Am puternica senzaţie că gânditorii reţetelelor de socializare care o fac pe Andreea Marin fiară, brută, criminală – şi femeia n-a făcut altceva decât să cheme autorităţile şi să SPUNĂ “off the record” la nervi că şi-a luat armă legală, fără să fi folosit-o însă! – se pot împărţi în trei tabere: naivi manipulaţi, persoane cărora le plac căţeii pănă în clipa în care trebuie să-i ia în casă şi, finalmente, oameni care au foloase clare de pe urma patrupedelor. Dacă s-ar da un leu pentru fiecare mostră de ură şi jignire spusă online, am fi o ţară de milionari!
Cândva, Dan Negru mi-a spus că există în România câteva “branduri mergătoare”, cum le spunea el – Nadia, Năstase, Hagi, Beligan, Tamara, Draga, Piersic -, la care adăuga din zona TV, cu modestie, deşi se putea include şi pe el, pe Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu. Adică persoane care “vând” prin simpla lor prezenţă. Uite că, la 17 ani de când a devenit Zână, Andreea Marin e încă bună de “locomotivă” pentru promovare şi obţinere de fonduri, chiar şi pentru cei care dau în ea pentru a-şi trage beneficii. Departe de mine dorinţa de o idiliza pe Andreea – nu pot să o fac eu mai Zână decât este -, ba chiar istoria relaţionării noastre are mulţi ani în care am avut opinii contrare şi nu am vorbit. Dar nu pot însă nu remarc că a ajuns la un echilibru existenţial potrivit cu momentul vieţii. Îşi poartă frumos anii – nu ca altele care nu înţeleg că de la o vârstă încolo, treci în limita jalnicului dacă te dezbraci şi vorbeşti doar despre sex. Iar în acest caz cu patru lăbuţe, nu s-a dezis de acest statut.
E grav că a înjurat ? Bun… Să ridice mâna cine nu a înjurat în viaţa asta! Fără ipocrizie.

Luminiţa Anghel – eroina vieţii unui copil care nu o merită

Apariţia unui copil e o sursă de lumină divină. E sensul cel mai profund al vieţii, care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Am crezut mereu că un matur care înfiază este cu o treaptă mai sus pe drumul către binecuvântare. Oricât am spune că dezvoltarea unui copil este fructul mediului, educaţiei, căldurii familiei în care deschide ochii către lume, nu cred că moştenirea genetică poate fi ştearsă cu buretele. Cine mă va servi cu o contrazicere, am să-i spun doar atât: Luminiţa Anghel.
Priviţi-o în rochie de mireasă, frământată de vânt şi fericire pe o plajă spaniolă, şi aveţi dreptul să credeţi că nu există o femeie care să se fi luptat mai mult pentru împlinirea ei, ca mamă şi soţie. Şi de ce atâtea încercări?
Luminiţa a crezut cu fanatism în fericirea în doi şi soarta i-a confirmat că a treia căsnicie îi aducea jumătatea hărăzită, câtă vreme abia atunci şi-a împlinit marele vis – un copil natural, al ei. Şi abia atunci au început tornadele…
Copilul drăgălaş pe care l-am cunoscut în 2001 într-o seară de vară la Mamaia, băieţelul lipit emoţional de mama lui la fiecare apariţie TV de acum şapte ani, urmaşul pentru care Luminiţa s-a luptat în chip sângeros cu Marcel Puşcaş pentru a-l avea (vezi foto), se dovedeşte a fi un mic demon. Unul care crede că mama este o proprietate exclusivă. Nu are dreptul la un bărbat, la un alt copil. Şi când mama îşi ia porţia meritată de fericire, se răzbună pe toate şi pe el. Nimic mai cumplit decât să o aud pe Luminiţa povestind cum s-a temut, în vremea sarcinii, că David o va împinge pe scări.

luminita-anghel-16022010

Cineva – un prieten, un mentor, o persoană cu ascendent asupra lui – să-i explice acestui băiat că a avut mult noroc că Luminiţa Anghel a ales să-şi reverse valurile de sentiment matern asupra lui. Pe mâna cui ajungeai, David, dacă fetiţa cu care Luminiţa a filmat în 1998 un clip în casa de copii unde te aflai, ar fi fost adoptabilă? Imaginează-te lângă un tată beţiv cu palma grea şi o mamă săracă şi nepăsătoare. Poţi? E un scenariu foarte plauzibil. Ei ar fi putut să te adopte, dacă zâmbeau frumos la Protecţia Copilului. Cui îi mai făceai tu toate fiţele care s-au inventat pe planetă?
Înţelegi, David, ce înseamnă să te iubească până la cer, ca pe Filip, o femeie care nu are acelaşi sânge cu tine? Înţelegi, David, că Măriuca, fetiţa ruptă din frescele cu îngeri, a fost cu voi în casă, dar s-a întors de unde a plecat? Că acest drum parcurs firesc de tine, ca fiu al Luminiţei, a avut, pentru ea, calea întoarsă? Dacă ai fi avut „noroc” ca mama ta naturală să fie o scelerată prin excelenţă ca Angelica Constantin, ai fi putut să pierzi tot! Ce inimă să ai să jigneşti, să ameninţi omul care te-a salvat?
În 2014, a mai fost o „repriză publică” TV a răzvrătirii acestui băiat. Atunci când mima sinuciderea. Şi am avut ocazia să-l privesc în ochi. Era statuia adolescentă a sfidării. Aproape fiecare remarcă părintească menită să-i reteze vreun capriciu îl făcea să dea ochii peste cap. Era lângă mama lui la TV pentru că nu avea încotro şi încă depindea de ea. Azi, la ora majoratului, David crede că a prins aripi. Totul e să nu zboare periculos şi să-şi rupă gâtul. Nimic mai simplu.
La urma urmei, o mamă nu e obligată, David, şi la 20 de ani, să îţi suporte capriciile. Ba chiar te poate lăsa definitiv să-ţi vezi de viaţa ta. Atunci să vezi provocare…
Vestea proastă, pentru toţi cei care cred că o pot doborî pe Luminiţa, este că Dumnezeu i-a dat la timp cel mai puternic sprijin: Silviu. Un etalon de iubire face ca acest om, care s-a îndrăgostit de o femeie bravă… Şi apoi?
Apoi s-a trezit cu trei copii, în care doar unul al lui. Apoi a suportat ani de teroare psihică din partea părinţilor Măriucăi. Apoi a trebuit să îşi crească pruncul în mediul de instabilitate, ameninţare, şantaj emoţional al lui David. Apoi au venit vremuri sensibile din punct de vedere financiar. Şi el rămâne ca o stâncă acolo. Şi cât de mult a visat David ca Silviu să capituleze… Şi să fie el din nou stăpânul iraţional al mamei.
Barbata Walters povestea, în biografia sa, că i-a explicat cândva fiicei sale adoptate că unii copii sunt născuţi din trup. Alţii, adoptaţi, sunt născuţi din inimă. Dar cine garantează că astfel inima se poate moşteni…

Are sau nu sutien Carmen Iohannis? Asta-i România.

Vântul jucăuş al Rusaliilor dă viaţă, pentru o secundă, sobrietăţii supertative pe care o are întâlnirea dintre doi preşedinţi nemţi. Unul e chiar al lor, al nemţilor – pastorul Gauck este un simbol al luptei anticomuniste -, flancat de o parteneră de viaţă mult mai tânără şi mai sobră, în taiorul negru auster, decât Carmen Iohannis, prima doamnă a neamţului nostru, care dă măsura prospeţimii sale printr-o toaletă vaporoasă roz pal – ROZ? -, perfectă pentru tabloide.
Nu culoarea stârneşte excesul de titluri bombastice, ci bănuiala că frau prasident nu poartă sutien. Privesc poza, realizez că dilema jurnalistului e profund legitimă – oare doamna chiar nu are lenjerie? – şi stau să-mi scormonesc în memorie când mă putea interesa dacă vreo soţie de şef de stat are sau nu are sutien. O scoatem din start din calcule pe fosta starletă Carla Bruni Sarkozy, pe care am văzut-o prima oară în sânii goi, apoi locatară la Palatul Elysee. Şi… nimic. Nicio referinţă cu „dedesubturi” în ultimii 25 de ani.

media-146643856463002700

E vremea să recunoaştem. Doamna Iohannis are ceva din expresia sensului în care această ţară s-a modernizat. Dacă ar exista un pictor Rosenthal al acestui secol, Carmen Iohannis – cu chipul luminos, picioarele lungi şi rochiile aproximative – ar putea fi modelul noii pânze România revoluţionară.
Carmen Iohannis este Ţara zâmbitoare, chiar dacă jalea, foamea, violenţa şi decrepitudinea macină tăcut şi sigur fiecare urbe.
Carmen Iohannis este Ţara relaxată, dar mai puţin implicată decât ar fi nevoie în acţiuni, măcar simbolice, de schimbare a cancerului care cotropeşte familia română, a sistemului medical care ne omoară la propriu, a solidarităţii sociale care apare doar dacă mor măcar vreo 60 de oameni într-un club ars.
Este Ţara frivolă, pentru că da, România este cea mai activă şi mai agresivă piaţă de presă bulevardieră din Europa!
Într-un fel, nici nu ştii, ca primă doamnă, cum e bine să fii! Fantoma Elenei Ceauşescu – „cabinetul doi” care tăia şi spânzura – a bântuit după decembrie 1989 figura calmă şi puternică a Ninei Iliescu, obligând-o să nu dea niciun interviu şi să nu se lanseze în acţiuni publice. Se zvonea că ar avea accent rusesc, dar nimeni nu l-a putut auzi în lume! Cât bun simţ… Aceiaşi fantomă i-a dat nopţi albe şi Nadiei Constantinescu, consoarta lui Emil, ale cărei iniţiative din societatea civilă au fost taxate rapid ca semne ale faptului că ea e cocoşul în casă. Până la urmă, tocmai Emil a fost cocoşul bănuit că a zburătăcit prin curţile altor puicuţe, lucru peste care soţia a trecut cu o eleganţă exemplară. Maria Băsescu a fost, pentru un deceniu, „cuminţenia pământului”. A avut printre cele mai curate imagini, pentru că a funcţionat mereu în contrapondere cu stilul sulfuros, bătăios, belicos al lui Traian Băsescu. O doamnă fără iniţiative în societate civilă. Avea soţul şi pentru ea…
Prin urmare, e drept să-i cerem lui Carmen Iohannis mai mult decât altele pot da? Dacă vorbeşte mult, se va spune că e ca Mioara Roman şi ea are ultimul cuvânt. Dacă se implică în treburi administrative, i se va da în cap cu firma Danei Năstase, dată vinovată de unii pentru o serie de necazuri ale soţului.
Ce rămâne? You have the right to remain silent…
Carmen Iohannis poate mult mai mult, cu amintirea pozitivă şi consistentă despre care vorbesc foştii ei elevi. Şi aş face un pariu că un interviu ne-ar prilejui o revelaţie plăcută. Pănâ când se va sparge gheaţa, să ne dorim ca doamna preşedinte să nu mai ofere presei dileme de mall. Sunt convins că familia Iohannis îşi doreşte multe lucruri solide şi grandioase, dar în niciun caz fascinaţia derizoriului.