Briza mângâie blând o după-amiază de sâmbătă care ar putea să explice totul în această poveste. Suntem pe marginea unui lac, pe veranda unei case care pare a fi copia reședinței lui Jennifer Lopez, de pe malul lacului Crevedia. Totul pare a fi perfect în zâmbetele, tandrețea și ținutele albe, vaporoase și elegante, ale lor. Cristina și Alin. Cristina Spătar și Alin Ionescu. Se țin de mână. Iubirea plutește.
Este vara lui 2014 și nu ne putem abține să privim fericirea. Evident, nu ne putem abține nici să ne gândim că există un Dumnezeu și pentru femeile care par să nu aibă în ADN fericirea. După o viață aidoma unui montagne-russe, cu opulență și sărăcie, extaz și deznădejde – toate uneori și la diferență de o zi – Cristina Spătar l-a întâlnit pe Alin. Acel Alin care va rămâne în memoria tuturor prin lacrimile amare vărsate în direct la TV, în timp ce Cristina se lupta pe un pat de spital în Germania pentru o nouă sarcină. Și nu izbândea.
Același Alin care a dejucat magistral o tentativă de șantaj la adresa soției sale, din partea unei defuncte reviste mondene care orchestrase o mârșăvie în toaleta Pasajului Universității, cu creierul unei individe pe nume Bianca Drăgușanu. A fost clipa din care nimeni nu a mai avut curaj să o persifleze pe Cristina pentru trecut și nici să-l privească pe el ca pe un băiat de oraș și atât. Alin e tare, și-au spus mulți.
Am legat o prietenie frumoasă cu ei. Îl admiram că o iubea astfel încât să ignore orice s-ar fi spus în trecut despre ea. Ea, cea care șterșese totul cu buretele și îi devenise fidelă pe viață. Îmi plăcea că Alin respecta banul adunat. Că își diviniza copiii. Că părea să aibă soluții deștepte pentru orice chestiune casnică. Despre afacerile lui, știam că are o firmă de pază și că intra pe piața construcțiilor. Punct.
Petrecerile lor grandioase, la Palatul Știrbey, prilejuite de aniversări sau botezuri, aveau o doză de sufletism și prietenie. Îl văd și acum pe el, Alin, asudat, la miezul nopții în care rupea turta fiicei lor, spunându-mi: “Am atâtea de făcut, dar Cristina a dorit această petrecere și iată…”.
Și iată. A venit seara arestării.
Am preferat să las pe seama unui tribunal – sau două, sau trei – doza de vinovăție în fața legii. Dacă a fost un interlop sau nu. Mi s-a impregnat atât de mult în minte imaginea acelei familii și puterea relației lor, încât am ales, alături de Oana, să rămân cu ceea ce e pozitiv din această poveste.
Spectrul penitenciarului, însă, pare să fie muchia unei lame de Toledo. Ceva se reașează în mintea celor închiși, câtă vreme își așteaptă sentința – sau eliberarea – acolo. Par că apreciază altfel clipa. Cea trăită și netrăită. Visează să trăiască DIFERIT tot ceea ce va urma.
Oare contează cât de sus cazi ca să vrei să trăiești prin aventură? Nu. Nimeni nu a căzut atât de sus ca Gică Popescu. Și e același. Contează doar cum ești tu, de fapt.
Un alt fel de Alin a ieșit din arest. Imaginea familiei a dispărut cu totul, deși, la urma urmei, doar asta ne mai rămâne până la final.
Trecutul parcă redevine prezent.
Legătura lui cu Cristina s-a rupt. Iubirea a dispărut, undeva, într-o zi de încarcerare. Ea nu dădea divorț de el nici picată cu ceară, el părea a avea altă agendă până în ziua anunțului despărțirii. Multe întâlniri, parcă prea mulți paparazzi. Fiecare își face alt plan. În zodia reproșurilor. Undeva, în mintea lui Alin – același tip dârz – e poate o numărătoare inversă, care l-a făcut să își piardă răbdarea. Și trăiește extrem.
Mai există o singură cheie care poate deschide ușa ferecata de bănuieli, dihonie și tăcere: copiii. Ei sunt mâna lui Dumnezeu.
Text publicat si pe femeide10.ro
