Tag Archives: cristi-brancu

Mihaela Rădulescu vs. Andreea Marin: acum se joacă marea finală!

Divele – cele autentice, nu cele de carton – pot schimba lumea chiar şi când – sau poate mai ales atunci când – războiul lor atinge cote vecine cu insuportabilul. Din antichitate şi până la în zilele noastre, „cherchez la femme” este mobilul factorului de progres al faptelor istorice, iar când apar două şi lupta se înteţeşte spectacolul este garantat, dar şi efectul lor, însutit, ca valoare de model.
Sunt cronicarul celei mai importante rivalităţi mondene din istoria modernă – Andreea Marin versus Mihaela Rădulescu – încă de la naşterea acesteia, pe culmile de audienţă cucerite de ambele cam în acelaşi timp, adică în 1998-1999. Am simpatizat şi am criticat ambele tabere, dar apariţia cu frecvenţă săptămânală a amândurora în aceeaşi incintă, în direct, în prime time, mi s-a părut ca fiind „finala” unui meci feminin de Champions League, care nu e cu nimic mai prejos, ca investiţie din partea părţilor implicate, decât un Real Madrid – FC Barcelona.
Să ne amintim alte secvenţe, ca argument?
Era decembrie 1999 când, sub cupola primelor Superlative VIP cu ecou istoric, în direct la Antena 1, Mihaela dădea măsura unei fine lovituri sub centură. Ca moderator, a acceptat jocul propus de noi – să se aşeze pe canapea a la Surprize, surprize cu deja „Zâna” – şi a pus întrebarea pentru care a fost pusă la zid. „Ce face mama ta?”, ceea ce ar fi fost o pastişă bună, dacă decesul cumplit al mamei Andreei – într-un accident, încercănd să-şi salveze puiul – nu ar fi o durere născătoare de lacrimi şi după trei decenii.
A fost clipa din care orgoliile s-au întins ca un arc. Zâmbetele de protocol au durat o perioadă, până când Andreea a lăsat să se aşeze – aidoma picăturii chinezeşti – aluzii ironice pe tema rivalei. Rădulescu a explodat.
Teritoriile au fost bine definite şi niciodată schimbate. Furia nedisimulată a Mihaelei versus calmul aparent, dar cu vorbe chiar mai dureroase, al Andreei. Şi mereu, o competiţie acerbă pe orice „formă de relief” socială – caritate, divertisment, aspect fizic, shooting-uri (vă mai aminţiţi când amăndouă au refăcut aproape concomitent scena sărutului Madonna – Britney Spears, una cu Daniela Nane, alta cu Andreea Raicu?!) şi – pentru că Dumnezeu a hotărât ca pasiunea să fie infinită – Ştefan Bănică jr.
Statutul de bărbat de neuitat la lui Ştefan este adjudecat încă de la Nadia Comăneci încoace, dar rolul de soţ pentru ambele dive l-ar face un martor UNIC, de culise, al eternei lupte. Doar el ar putea confirma ceea ce „soţul numărul trei” pentru ambele – adică Elan pentru Mihaela şi Tuncay pentru Andreea – au mărturisit off the record: dacă este adevărată teoria că, de vreme ce nu te desprinzi de o duşmănie, rişti să trăieşi sub acelaşi acoperiş cu ea, atunci Andreea şi Mihaela sunt împreună de 20 de ani! Sus-numiţii soţi au adus ca argument veşnica raportare a unei la cealaltă, pe parcursul căsniciei. Ceea ce, sigur, nu e neapărat un lucru negativ. Ce le putea ambiţiona mai tare? Dar, o dată ce le vezi în 2017, împreună şi FIZIC, în acelaşi show, e de întrebat ce-ar spune un cititor de gânduri, dacă ar sta o seara cu ele, acolo, faţă în faţă. Probabil că ar trece rapid pe medicaţie!
Pe perioade scurte – şi de dragul unor cauze publice – beligeranţii au înţeles să-şi dea mâna. Dar chiar şi în rarele ocazii când au apărut umăr la umăr – ca în comica dezminţire televizată a unei inexistente bătăi cu maioneză dintre ele, se vedea ceva. Era ca atunci când o femeie puternică nu lasă niciodată bărbatul să conducă dansul – amândouă doreau să fie „liderul” chiar şi în când aveau un ţel comun!
Peste ani, diferenţa de fond interior le-a făcut să nu mai fie „a filei două feţe”. Substanţa frivolă a Mihaelei Rădulescu nu a mai putut fi ascunsă sub alte ţeluri – culturale, caritabile, feministe -, poate şi pentru că „le-a bifat” şi acum vrea să fie doar ea, aşa cum este: mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, mai mult ironică decât diplomată, mai mult provocatoare decât profundă. Lipsa de griji a vieţii la Monte Carlo i-a dat această libertate. Îşi trăieşte viaţa aşa cum simte.
Substanţa puternică, de femeie dominatoare, a Andreei a dus-o departe de orice accent de bombă sexy – trecutul în acest sens fusese mai degrabă o joacă – şi vrea cât mai mult în rolul de motivator aspiraţional al societăţii, de om care schimbă legi. Sobrietatea ei e mult mai potrivită vârstei. Ea nu are niciun spate şi trebuie să joace „un rol” pentru viitorul copilului ei. Numai marea dezamăgire numită Tuncay a determinat-o să atingă forma fizică de odinioară – pentru a se simţi din nou perfectă. Dar a trăi lângă o femeie „locomotivă” nu îi este dat oricui să poată!

img

Tocmai pentru că urcă pe versanţi diferiţi ai vieţii a făcut ca această „finală de Champions League” televizată să le arate aşa cum sunt. În aparenţă împăcate, dar niciodată la unison. Sub pretextul nevoii de a face audienţă – „ia să mai vedem dacă se mai împung Mihaela şi Andreea!” -, Rădulescu aruncă săgeţi, despre căsnicii şi rolul de şef în faţa tuturor, iar Andreea se fereşte ca Neo din Matrix de gloanţe. Acest show TV era exact ce aveau ambele nevoie, pentru a fi din nou – peste ani – pe buzele tuturor. Dar adevărul despre ceea se simt una despre cealaltă este altul. Cel ce se va fi arătat după ce munca în comun se încheie.
Aşa cum Toni Grecu spunea cândva că televiziunea fără moldovence ar fi un fost un loc infinit mai plictisitor, ce ar fi fost România ceasului de bârfă la gura sobei fără cele două „roze”?
O pajişte de sanatoriu.

Ileana Ciuculete a trăit un secol. De iubire.

Un zâmbet de soare.
Aşa o voi vedea, mereu, pe Ileana Ciuculete. Felul în care inunda fiecare întâlnire cu spiritul ei pozitiv era o porţie de optimism şi sinceritate interioară, absolut rarisimă într-un univers folcloric profund pervertit, divizat – în spatele catrinţelor sobre – în găşti, cu un mercantilism dus până la cer şi o răutate şlefuită până la străluciri de diamant.
Deşi curăţenia ei mentală putea părea o formă discretă de inocenţă, Ileana Ciuculete a fost un artist cu gesturi revoluţionare, greu de înghiţit, dar manifestate înaintea vremurilor. Pe vremea când mafiile folclorice nu permiteau nicio breşă, Ileana Ciuculete a sfidat arătându-şi feminitatea şi oferind, astfel, motive pentru a fi ignorată profesional infinit mai mult decât au permis performanţele artistice. Ileana a fost prima care in libertate a cântat folclor şi în civil, iar azi mulţi artişti o fac. Este cea care a scurtat rochia – e drept, avea ce să arate, prilej de frustrări în plus! -, iar acum, o întreagă generaţie de voci tinere nu se sfiesc să etaleze fotografii sexy, festivaluri de operaţii estetice care le fac din ciumă mumă şi jocuri mondene, pe alocuri frivole, care arată că folclorul nu mai poate fi îngheţat în trecut. Adaptarea la vremuri nu se traduce în sfidarea valorilor perene decât în capul celor ce li se cutremură soclul sau dacă îmbâcseala le-a contaminat gândirea. Ileana a fost printre primele artiste vii din folclor şi o parte din ficatul său bolnav îşi are resursa în lipsa de recunoaştere şi respect a unei branşe care se manâncă de vie, când nu-şi zâmbeşte larg, până le crapă obrajii.
Ileana nu era iubită de breaslă pentru că intra cu dezinvoltură în jocuri mondene şi nu-i era ruşine să râdă din toată inima cu un Serghei Mizil. Era vie. Era din carne şi oase, se lua în serios atât cât trebuia. Era autentică. Iar asta i-a încurcat pe mulţi, căci nu simţea să intre în conivenţe şi minciuni pentru a fi un nume la Sala Palatului sau vedetă la postul public care o uita sistematic.

nunta-ciuculete-si-gales

Cornel… Am să am mereu în minte imaginea unui mic dirijor din spatele orchestrei de talent numite Ileana Ciuculete. De parcă a fi taximetrist presupune un fel de înjosire a minţii sau a statutului social, Cornel – care accepta cu drag să-i spun şi „domnul Ciuculete” – era cel care, în serile televizate în care Ileana a venit singură în studio pentru a da replici de duh despre această lume, stâtea în spatele camerei şi făceau un adevărat festival de gesturi şi semne, pentru a-i şopti iubirii sale o idee simpatică. E cel care, simţind-o fragilă, s-a luat de guler cu oricine, fâcând scut în faţa intereselor artistice ale consoartei. Era omul care cerea banii şi să te ferească Dumnezeu să nu cumva să nu te ţii de cuvânt. Spatele scenei e plin de tipi bătăioşi şi, fără el, Ileana ar fi clacat cu mult mai devreme. S-a simţit iubită, ocrotită, încurajată, răsfăţată, apărată, relaxată. Ca în istoria oricărei mari iubiri. Cornel e un tip descurcăreţ, mintea l-ar fi ajutat să atingă un cheag financiar oriunde, nu numai ca umbră a sufletului Ilenei Ciuculete. El însă a iubit-o cu patimă, curat. Aşa cum ar merita fiecare femeie de pe această planetă. Acest fel de iubire – unică şi dătătoare de fericire – i-a lungit Ilenei viaţa mai mult decât existenţa fizică.
Acesta e adevărul – Ileana a trăit, de fapt, o sută de ani!
Căci ce e mai bine pe lumea aceasta – să atingi suta de ani în spatele unei convenţii sociale în care ai uitat acum câte decenii ai auzit ultimul „Te iubesc” sau să simţi clipă de clipă iubirea, secunda de fericire care poate valora cât luni de viaţă cenuşie? Prin iubire, Ileana Ciuculete a trăit un secol de iubire! Chiar şi dacă ar fi durat doar un minut. Dar pur.

Romaniţa Iovan şi glonţul care loveşte

Breaking news: 6 octombrie 2005. Ora 3.30. Un invidid a intrat prin efracţie, în plină noapte, în locuinţa din cartierul Primăverii a Romaniţei şi a lui Adrian Iovan. Hoţul a furat un ceas şi câteva bijuterii, apoi a intrat în dormitorul familiei. Adrian Iovan l-a împuşcat mortal pe Bogdan Iancu, în timp ce acesta încerca să fugă. Se naşte astfel cazul „Crima din Primăverii”, în urma căruia Romaniţa a pierdut o sarcină ce era în creştere, iar Adrian Iovan a mers în tribunal pentru a-şi pleda nevinovăţia. Media, mai ales Dan Diaconescu, a lansat, vreme de două luni, o serie de atacuri la adresa Romaniţei, speculând fără dovezi că Romaniţa ar fi avut o altă relaţie cu hoţul. Cu sufletul făcut fărâme, Romniţa alege să nu răspundă decât printr-o carte, Cuvântul care ucide, cel mai lung discurs pe care ea l-a avut vrodată în public.
Din nou breaking news: 20 ianuarie 2017. În vârful Apusenilor, acolo unde autorităţile nu au putut ajunge şi doar câţiva localnici au putut salva o mână de supravieţuitori, Romaniţa Iovan participă, cu ochii în lacrimi, la parastasul de trei ani al soţului său, Adrian Iovan.

„Glonţul are, prin structură, darul de a face istorie. Indiferent de statutul social al expeditorului. Celebritatea acestuia dă micii bucăţi de metal o însemnătate uriaşă pentru milioane de oameni. Dar, într-o bună zi, nimeni nu-l urăşte mai mult decât expeditorul, pentru felul în care îi schimbă viaţa…
Rândurile pe care le citiţi esunt născute de-un glonţ, plecat din carabina lui Adrian Iovan. Istoria nopţii de 6 octombrie 2005 a fost supralicitată până la proporţii de isterie naţională de el, glonţul care a dus la dispariţia unui hoţ şi a unui înger pe care Romaniţa îl purta în pântece.
E noaptea care a dinamitat viaţa familiei Iovan, e clipa care a născut o pornire confesivă a Romaniţei, în cartea Cuvântul care ucide. În ciuda valului însemnat de cărţi biografice dedicate vedetelor din ultimii ani, creatoarea de modă nu vedea niciun motiv să-şi pună, editorial, viaţa pe tapet. Şi probabil că n-ar fi făcut-o nici după ce hoţul Bogdan Iancu i-a intrat în casă cu gânduri neclare. Dar acuzaţiile nebuneşti lansate mediatic aveau nevoie de o reacţie. Stilul aristocratic al Romaniţei elimină şansa să devină invitat de profesie la talk-show-uri insalubre, punându-şi fustele în cap, cot la cot cu surori frustrate şi avocate înfometate.
Tăcerea elegantă are rost, însă, când ai şansa minimă a unui răspuns pe măsură. Când atacurile au atins parnoia, s-a născut scriitorul în mintea Romaniţei. Şi, vă recunosc de bun început, a fost unul surprinzător. Nu bănuiam că, în spatele imaginii maiestuoase a Romaniţei, se ascunde un om care-şi poate coordona atât de bine ideile, în faţa colii albe. Dar durerea deschide drumuri neştiute. Romaniţa Iovan a născut o carte-pledoarie ca o exorcizare, explicabilă pentru un personaj măcelarit fără a se produce măcar o dovadă palpabilă a vinovăţiei sale. Efectul terapeutic al cărţii este evident, pentru că autoarea şi-a curăţat astfel sufletul, a vărsat toată mânia nerostită pentru a reveni public în forţă. Avea atât de multe de spus, încât a hotărât, după două luni de izolare, să dea o formă publică gândurilor sale. Mobilizată de faptul că prea mulţi o judecau, pozitiv sau negativ, fără a-i cunoaşte cariera sau gândurile, Romaniţa a scris o carte specială. Lumea trebuie să ştie suficient despre Romaniţa, înainte să dea verdicte.

iovan-romanita-1024x768.

Romaniţa râmăne sinceră cu ea însăşi. Este un om de afaceri care a reuşit, un creator de modă căutat şi respectat, domenii în care şi-a dovedit excelenţa. Când scrie, se spovedeşte. Şi astfel, se întrevede şi explicaţia succesului ei în viaţă: o minte organizată, care ştie ce vrea. O minte care este capabilă să redea fidel emoţiile teribile pe care le-a trăit. Ştie să transmită starea, atmosfera. M-am mutat astfel în viaţa Romaniţei, pentru câteva clipe. Mi-a bătut niţel inima, alături de a ei. Ceea nu-i puţin, câtă vreme, recunosc, n-am fost niciodată în relaţii atât de apropiate cu Romaniţa, încât să-mi pierd obiectivitatea. O pot judeca drept şi asta poate face, prin această carte, oricine. Şi ea vrea doar atât, dreptate.
Romaniţa s-a bătut în scris cu toţi cei care au atacat-o. Cu Vadim, cu Diaconescu, cu familia infractorului, tuturor le dă un răspuns, uneori vehement, alteori maliţios. Dar atenţie,d e fiecare dată civilizat. Romaniţa are graţie chiar şi atunci când vrea să fie dură.
Cei care vor spune că nu este ea omul indicat să vorbească despre deontologie presei le spun că se înşală. S-au scris multe lucruri îngrozitoare despre ea, iar în spatele dreptului la opinie nu se poate ascunde la nesfârşit orice opozant. Romaniţa s-a documentat şi crede în puterea legilor profesionale ale jurnalismului, cu încrederea pe care o are în justiţie. Nu e naivă, dar nu vede nicio diferenţă între regulile imuabile ale tribunalului şi milioanele de feţe ale unei profesii liberale precum gazetăria. Crede în repere şi o spune pe faţă. Nici măcar din solidaritate de breaslă nu m-am simţit vexat. Am luat totul ca atare. Şi ea are dreptul la opinie! Mai ales că ea spune mereu: „Vă invit să nu treceţi prin ce am trecut eu!” Nici prin drama invadări intimităţii în noapte, nici prin drama morţii hoţului, nici nenaşterea unui copil, nici execuţia mediatică.
Povestind, ea face cunoscută tuturor prăpastia dintre criză şi pânza diafană a poveştii de iubire cu Adrian Iovan. Atât de mult şi-a dorit fericirea, căsnicia, copil, viaţa de film (ce se vede în strălucirea nunţii lor…) şi îi ieşise totul până în acea noapte. Cred că nimic nu putea întări legătura Romaniţei cu Adrian decât acea încercare. E un test dat de Dumnezeu pentru a ajunge, în final, tot la fericire. Ceea ce nu a ucis-o pe Romaniţa a făcut-o mai puternică.”
Romaniţa aşează textul jos şi plânge.
Suntem în ianuarie 2006, în livingul casei în care se petrecuse totul, şi familia Iovan citeşte prefaţa cărţii în pregătire. Cea de mai sus.
Lacrimile strigă frustrarea de a fi obligată să iasă din discreţia ei funciară, căci a devenit subiectul de bârfă al tuturor. Iar pierderea sarcinii fusese, de fapt, glonţul din inima ei. Funcţia de exorcizare pe care această carte îl are ar trebui să vindece rănile.
Glonţul din acea noapte pare să-şi fi atins ţinta. Şi gata! Era manifestul Romaniţei, era pledoaria ei publică. În aprilie 2006, când a lansat public cartea, Romaniţa purta deja în pântece pruncul, Albert, care urma să fie semnul cicatrizării rănii. Aşa-numitul caz „Crima din Primăverii” urma să schimbe legislaţia ţării, introducând sintagma de legitimă apărare. Adrian Iovan era un om liber şi nevinovat.
Gata?
Glonţul însă avea să lovească iar. Şi iar, Şi iar.
Avea să fie limpede că tragedia acelei nopţi sapă încet şi sigur. Cu câteva săptămâni înainte de naştere, în octombrie 2006, când Romaniţa a apărut lângă altcineva. Nimic nu putea hrăni vechile ipoteze frivole mai mult… Romaniţa nu era însă decât o femeie care, la ceasul maximei sensibilităţi provocate de sarcină, căuta ceva ce nu mai găsea în preajmă. Speranţa rândurilor mele de mai sus – dedusă din faptul că Romaniţa dedicase cartea „Soţului meu, fără de care, poate, n-aş mai fi acum în viaţă…” – fusese doar un semn de optimism. Povestea lor însă mai merita o şansă. Acel „altcineva” a dispărut ca un fum – ca şi alibiul apariţiei lui, o nouă carte despre viaţa ei – , iar fericirea naşterii lui Albert era noua injecţie de optimism…
Alţi doi ani de încercări au fost zadarnici. Glonţul nu putea fi uitat.
Povestea hollywoodiană cu femeia de succes îndrăgostită de aviatorul puternic şi invicibil nu are happy-end. Adrian avea să devină omul ce se temea că acest trecut îl va prinde din urmă – şi chiar a fugit din culisele unei emisiuni în care–i promisesem că vom vorbi despre altceva! Ea, Romaniţa, a găsit însă liniştea.
Avea să mi se înfăţişeze, splendid, într-o noapte de iarnă din octombrie 2009. În intimitatea unui boutique-hotel de lângă Poiana Braşov, unde urma să fim, Oana şi cu mine, protagoniştii unui shooting. La ceas de mic dejun, Albert alerga pe lângă gesturile discrete de tandreţe ale Romaniţei şi ale lui Iulian Gogan. Câtă vreme realitatea ne „striga” dragostea lor, aşa cum era, Romaniţa a vorbit, dar avea să fie printre ultimele ei mărturii publice despre viaţa personală.
” Am căutat fericirea în fiecare clipă a vieţii mele. Am atins culmile fericirii şi cu siguranţă voi ajunge din nou acolo. Adrian este bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. El este tatăl copilului meu, îl respect şi îl consider un bun prieten şi sunt convinsă că pe viitor relaţia noastră va fi una specială. Niciun factor extern nu a influenţat viaţa de cuplu a mea şi a lui Adrian. Nu se pune problema despărţirii noastre din cauza existenţei unui alt bărbat în viaţa mea. Sunt o persoana normală şi îmi trăiesc viaţa aşa cum simt. Încerc ca de acum înainte viaţa mea să fie un subiect tabu.”
Glonţul… Glonţul avea să dea lovitura de graţie.
Vă mai aminţi cel mai cumplit breaking news ? 20 ianuarie 2014. Un avion de mici dimensiuni, ce transporta o echipă medicală, a dispărut în Apuseni, iar numele lui Adrian Iovan este scris cu litere uriaşe pe burtierele inundate de galben şi negru. Acel Adrian Iovan care ar fi putut să-şi trăiască liniştit pensia de excelent aviator dacă statul român nu i-ar fi amputat în chip criminal pensia şi, pentru a trăi, pilota pentru misiuni medicale.
Romaniţa mi-a răspuns la telefon. ”Cristi, nu am nicio îndoială, o să fie bine!”.
Peste câteva ore, când e limpede că Adrian a făcut supremul sacrificiu, îmi aduc aminte de o clipă a premoniţiei… Era iulie 2008 şi Romaniţa, împreună cu Albert, se află printre primii invitaţi ai emisiunii “Confidenţial”. Parcă e aer cald în studio, totul respiră linişte şi lipseşte doar un şemineu aprins.
Oana îl întreabă pe Albert: “Unde e tati?”. Copilaşul, cu ochi scânteietori, priveşte în sus. Şi degetul se aţinteşte la cer. Aşa era.
Adrian Iovan a rămas la cer.

Privindu-ne în oglinda unicei iubiri…

Firul de aur îşi căută zenitul, până când dădu
De ţărmul sufletului tău. Zăcăminte de inimi
Îşi aşteptau acolo simfornia întâlnirii. Şocul
Atingerii de şoaptă a născut o auroră boreală…

Istoria mea are – în ciuda unei precocităţi profesionale care mă aduce în situaţia să fi fost deja “bătrân” în jurnalistică la borna celor 40 de ani – o clipă de răscruce. Clipa în care am ALES să îmi asum drumul meu, să fiu în fine stăpân şi responsabil pe fiecare semn al destinului. Ea, clipa, a venit când părea să nu se mai vadă. Atunci, am văzut, în fine, drumul. Muza. Dragostea care împlineşte, lecuieşte, sfinţeşte. Oana. Am povestit de o mie de ori începutul, produs în studioul TV – numitor comun al sclipirii noastre în muncă -, dar puţină lume ştie drumul de la cererea în căsătorie până la pirostrie. Şi chiar şi clipa în care, deşi vorbisem îndelung despre atâtea lucruri, aparent profesionale, până la ora primei noastre întâlniri – produse chiar pe holul Antenei pe 21 ianuarie 2008… LA MULŢI ANI, iubirea mea! -, ea m-a văzut cu coada ochiului şi a trecut imperială către machiaj. Apoi m-am aşezat acolo, lângă ea şi am vorbit.

Firele s-au împletit cu dragoste astrală… Când
Secundele plângeau de dorul unei vieţi… Cum
S-a aşezat o frunte pe inima de fată… Unde
Spre răsăritul fierbinţii dimineţi… Cine

La doar trei săptămâni de la “momentul zero”, într-o seară de Sfântul Valentin, am luat o bijuterie frumoasă şi, orbit de emoţie, i-am dat-o sub ceasul de perete din bucătărie, spunând pierit: “Dacă vei dori să te căsătoreşti, să ştii că aş vrea să fii soţia mea. Ai vrea?”. Frumoasă ca umbra unei idei, a răspuns simplu şi cuceritor…

Când ceasul de visare ne bate clipa albă.
Străluce-vom speranţa cu credinţa laolaltă,
Căci noi vom fi ieşirea din labirintul gri
Şi săruta-voi piatra icoanei tale, zi…

Apoi… totul a curs atât de lin. Sau nu? Pe 8 spre 9 martie, adică intre ziua ei (femeii) şi a mea (de naştere), după un grav accident de maşină, am ales să mă lecuiesc de ghinionul zilei şi am plecat împreună să prezint un eveniment la Mangalia. Cu o şampanie, o orhidee şi două măşti, am plecat spre plajă la miezul nopţii, clipa în care două verighete şi-au facut loc pe degete. Cântam împreună o piesa de Proconsul. “Tu”

Privirea, îngândurarea, glasul, fericirea,
Sărutul, orhideea, dansul, nemurirea.
Inelul, plaja, pasiunea, deşteptarea,
Mireasa, îngenuncherea, balsamul şi visarea.

Viaţa a curs la fel – ca şi cum am fi fost de un veac acolo.
Dar de ce e oare femeia instituţia de deşteptăciune a unei căsnicii? Pentru că ea simte ceea ce noi, bărbaţii, trebuie să ne “prindem”. Visând cu ochii deschişi la o “nuntă frumoasă în Ierusalim”, Oana mi-a dat ideea de a-l căuta de omul providenţial. Ion Antonescu. Îl iubeam pentru felul său deschis, prietenos şi generos cu valorile, dar în acea zi – ce zi! -, l-am sunat şi i-am spus: “Am vrea să fii naşul nostru şi să ne cununi la Ierusalim!”. Iar el a spus: “Incredibil! Veniţi acum la mine! La hotelul meu, se află parintele Ieronim, care slujeşte in Oraşul Sfant! Batem totul în cuie!”.

Cerul nu-mi răspunde. Aş fi vrut să aflu
Care dintre stele îşi coboară minunea pe umerii
Visului meu. Căutam în zadar. Scânteia lumina bolta
Din oglinda inimii mele. Iar tu erai numele ei.

Credeţi în potriviri divine? “Mareşalul” era la masă cu omul lui Dumnezeu şi totul s-a trasat: pe 24 octombrie plecam in Israel, ne cununam civil, apoi pe 25 octombrie plecam spre Ierusalim, la biserica Sfântul Gheorghe. Aveam încă o dată noroc: Ion Antonescu are o pasiune in viaţă – să se întoarcă la meseria de ghid, doar de două-trei ori pe an, şi numai în Israel. Personalităţi şi oameni simpli se luptă acerb pentru locurile în “călătoria cu Antonescu” şi noi găsisem – culmea! – locurile suficiente pentru familie!
Până la mântuire, au fost încercările. Şi minunile. Consulatul de la Tel Aviv m-a anunţat sec că trebuie să facem cununia civilă în Bucureşti. Planul se năruia… L-am anunţat pe parintele Ieronim care, evident complice cu Patronul Sau, mi-a spus: “Căile Domnului sunt nebănuite! Vă veţi căsători civil în Israel. Sunaţi-l pe domnul consul peste două zile!”. Şi drumurile s-au deschis…

Şi iată-ne, în pragul unui alt accident de maşină, în drum spre aeroport. Cât de lung poate fi drumul către fericire?

Noaptea se ascunde în haina resemnării…
De nu ne-am naşte în muguri de extaz
Am coase pizmă în efemerul zării,
Noroc că suntem fericirea florii pe pervaz.

Dumnezeu a vrut să fim în acel avion… Am intrat, de aici, pe mainile Nasului. Toţi – un grup cu prieteni, fini de-ai săi, plus câteva personalităţi.
Am aterizat la amiază, am plecat spre un hotel de pe malul Mediteranei, ne-am îmbrăcat în hainele de cununie şi – cu autocarul! – am ajuns la Consulat. Trandafirii şi rochia alba a Oanei – by Irina Schrotter – îmi sunt cusute în minte… Iar clipa lui “DA” mi se inundă în oceane de bucurie. Visul începea…

Zbor pentru tine cu emoţii de Icar
O sărutare-mi dă puteri de fortăreaţă
Doar Dumnezeu te-a pus la capăt de altar.
Soţia mea, eşti semnul ce face… dimineaţă

Cu un zâmbet enigmatic, naşii ne-au propus să mergem la un restaurant exclusivist, Messa, să luăm cina cu familie şi… acolo ne aştepta tot grupul de prieteni! O seara magică, cu o petrecere superbă, continuată pe plajă mult după miezul nopţii, desculţi in mare, dar cu costume “de gală”! Naşul ne-a pupat, apoi ne-a spus: “La opt dimineaţa, din fata hotelului, spre Ierusalim. Dacă întârziaţi, vă las aici!”

Cântece pe ape, flori de revelaţii,
Zbor pe veşnicie, daruri cu minuni,
Case pe speranţe, zi cu adoraţii,
Toate-ţi cos pe suflet, destinul meu din lumi!

oana turcu5

Opt fără cinci… Negreşit, am fost acolo. Dimineaţa părea aievea. Mergem pe drum către Ierusalim, pentru a descoperi Minunea lumii, dar şi pentru a binecuvânta minunea noastră. Imaginile locurilor în care Isus ne dăduse Pilda intrau şi ieşeau din sufletul nostru. Drumul Crucii, Grădina Ghetsimani, vizita la Mormantul Sfant, Zidul Plangerii… Toate ne binecuvântau, dar ni se derulau aievea în faţa ochilor. Le vedeam în ziua nunţii noastre!
Aşa am petrecut Călătoria cununiei religioase. Trăind şi visând. Spre seară, pe la ora şase, punctualitatea şi-a arătat rostul. Spre apus, eram la Biserica Sfantul Gheorghe, unde Oana a scos din geamantan rochia de mireasă – by Nanette -, eu costumul de mire şi, ca în poveşti, un grup intreg în adidaşi si blugi s-a dat de trei ori peste cap pentru a deveni un alai de nuntaşi! Ieronim părea coborât de pe frescele Sixtinei… Trăiam un film.

Milioane de respiraţii se irosesc, absente de iubire,
Când noi, ca poli magnetici, ne câutâm în depărtări şi respiraţii
Dar lava împlinirii ne părjoleşte,
În şiruri de visări spre noaptea apusului de sărutari.

Din nou în autocar, dar altfel… Cununia religioasă s-a petrecut, suntem îmbrăcaţi de gală şi înaintăm spre Tel Aviv, spre nunta de pe malul mării. Binecuvântaţi de briză, am petrecut o seară relaxată şi superbă la restaurantul London, tot pe plaja. Cu tradiţii româneşti, dar cu un meniu mediteraneean minunat. Cu un dans al fericirii. Mărturiile erau o mică sticluţă de parfum, creat special de Oana pentru eveniment, şi câteva versuri. Iată-le.

De mii de ori dansam valsul între pleoape,
Aşteptând ca braţul să simtă trupul unui vis…
Acum când strînd săruturi pe ochii prinşi în ape
Îmi văd nunta cu tine la porţi de paradis.

“Călătoria de miere” a continuat ca o poveste biblică, în final fericit – survolând toate minunăţiile Israelului, luminaţi de descoperirile unei lumi. Am văzut Galileea, Nazareth, Tiberias, Capernaum. Am facut baie in Marea Moarta! Am fost pe muntele Tabor şi am pus o dorinţă la icoana făcătoare de minuni.
Şi ea a devenit fapt.

Lumina împlinşte săruturi-simfonii
Ne contopim în iarba renaşterii din valsuri.
Îţi simt eternitatea în mângăiere… Vii?
Te aştept la poarta iubirii dintre maluri.

Ne-am rugat la Bethleem, locul Naşterii Măntuitorului – trecând printre mitraliere catre rugăciune. Ne-am botezat amândoi în apa Iordanului. Şi Dumnezeu avusese grijă sa avem un preot ortodox în grup…
Acum ştiti secretul nostru. Acolo, iubirea noastră a plecat către eternitate.

Veşmântul de Infantă, croit în Steaua Nopţii,
Strâbate curţi regale, spre devenirea mea,
Iar cavalerul roşu a poftit a cânta
Balada ta şi-a mea, ce biruinţ-a Sorţii!

P. S.: Versurile de mai sus fac parte dintr-o suită de aproape două sute de dedicaţii de iubire pe Oana le-a găsit în aceşti ani pe perna ei, dimineaţa. E singura dată când am trăit prin poezie. Nu-i aşa că iubirea face minuni ?

Botezatu şi Bianca – farmecul etern al ciorbei reîncălzite

Cătălin Botezatu. Egal cu sine însuşi, şi la 50 de ani. Cu creaţiile şi himerele vieţii sale. Anii trec şi viaţa lui Cătălin pare a fi aidoma unui serial soap opera american, în care scenariul se repetă la infinit, clişeele sunt plantate cu măiestrie acolo unde media le adoră şi publicul, încă, le admite. Dincolo de luminile pe care ştie să le manevreze ca un regizor talentat, viaţa acestui creator fără egal de subiecte mondene este atât de departe de ceea ce vedem la TV. Dar, vorba Mioarei Roman, “nu contează ce faci, ci ceea ce se vede”.

Rostul scrierii acestui text a venit în clipa în care, la aniversarea lui Cătălin – derulată după tipicul deja împământenit, cu prieteni invitaţi în club şi exuberanţă declanşată când camerele de luat vederi înregistrează – a apărut şi o mai veche “operă” a lui: Bianca Drăguşanu. Firesc, nu-i aşa?
Strident, cu adevărat, a fost însă şuvoiul de declaraţii de iubire la adresa aceleiaşi Bianca Drăguşanu care, supărată pe el la ceasul despărţirii de acum cinci ani, admitea public că relaţia a fost doar de faţadă! “Eşti disperat să apari în presă!”, îi ţipa blonda în faţă creatorului ei. Atent să nu o înţepe cu un ac prea mare – să nu se dezumfle ditamai scenariul de succes -, Botezatu a atacat-o atunci cu mănuşi haute-couture, dar Bianca intrase pe pilot automat: “E un pervers, un ipocrit, ca o pisică, se dă pe lângă tine când îi e foame, apoi nu te mai bagă în seamă”. A fost, fără îndoială, prea mult. Lucru pe care l-am amendat la momentul potrivit, căci ea lovea în cel care o pusese pe orbita tabloidelor veşnic dornice de hrană mediatică, dezvăluind ceea ce conveniseră să rămână departe de ochii tuturor.

61707239

Pentru imaginea lui Cătălin Botezatu, Bianca Drăguşanu a fost o lovitură de maestru. În perioada în care câteva bombe de presă întăreau ambiguitatea sa sexuală, Botezatu a scos “din pălărie”, la peste zece ani distanţă de ultima lui relaţie asumată în public – Vanda Vlasov – o voluptoasă blondă, atât de dornică să fie celebră, încât a intrat cu dezinvoltură în toate adorabilele sale uneltiri. Fantomele cu muşchi din viaţa lui Cătălin erau repede date uitării. Povestea a fost scrisă perfect – la momentul potrivit, a apărut un Adrian Cristea care să-i ofere Biancăi ieşirea pefectă în decor. Aventură, o mică tentativă de gelozie cu nedemonstrate umbre de violenţă a lui Cătălin şi… Drăguşanu a trecut la alt nivel!
Finalitatea scandalului, cel puţin în limitele universale ale decenţei şi a stilului cu care Botezatu părea să obişnuiască presa, jucăria sa preferată, ar fi fost o relaţie cordială, mai degrabă de la distanţă, cu complimente sezoniere.
Ceva însă se petrece în mecanismele de PR ale lui Cătălin. Refuz să cred că izvorul de subiecte a secat într-atât de mult.
Sau poate că borna aniversară – 50 de ani – a prilejuit o neaşteptată reacţie nostalgică. Sau poate că domnişoara prezentată la aniversare ca „mama viitorilor copii” a trecut ca un abur de trabuc în club şi era nevoie de „esenţă tare”. Undeva, într-un colţ aproape uitat, sufletul lui Slav, la fel de curat şi de încercat precum al martirilor creştini, avea o tresărire în plus, când Cătălin a trecut la atac: „Eu o iubesc, ea ştie…”. Bianca serveşte la fileu ceva mai hard: „Bote e şi acum gelos pe Victor.”. Şi apoi Cătălin vine la fileu, pentru a trimite în lung de linie: „Aş fi putut să fiu tatăl copilului Biancăi!”. Iar, la final, cu stil – că are ca nimeni altul – Cătălin plasează minore scuze la adresa acelui Slav pe care nu departe de începutul anului, îl trimitea „după ţigări”, ca de obicei: „Eu sunt mai selectiv, Slav nu poate face parte din grupul meu de prieteni!”
A mers şi de data aceasta.
Cătălin Botezatu este, pentru întreaga lume, ca un producător de vată de zahăr de la bâlci. Îţi oferă ceva ce pare diafan şi tentant, e dulce la gust, dar nu te saturi niciodată din această „momeală” şi, la final, râmâi cu ceva lipit de dinţi şi… cam atât.
Noroc că ţara e plină de bâlciuri!

Iulia Vântur şi un prea mare Mister indian

O mare iubire capătă străluciri de diamant atunci când ea este… spusă. Mărturisită. Purtată prin minţile unei lumi mai degrabă tăiate cu bisturiul durerii de drame prea mari pentru a nu avea, într-o dragoste împărtăşită, leacul primordial, pansamentul de emoţii care mai poate salva minţi şi suflete. Când o iubire dospeşte sub capacul bine fixat al unor convenţii sociale, destinul ei încă se joacă sub umbra hazardului. Atenţie! Nu cred în „dragostele” ţipate la orice colţ de stradă mediatică. Aşa cum nu cred în perenitatea inimilor ascunse.

images

Iulia Vântur… Ea este ţinta acestor gânduri. Şi posesoarea unor circumstanţe atenuante. Dar determinante? Ea, Iulia, a crezut în iubirea cu parfum Jolie/Pitt, când i-a pus de zeci de ori, în public, inima pe zâmbet lui Marius Moga. Şi ce dezamăgire mai mare se putea naşte, între cearşafurile răvăşite de Moga cu o alta, când Iulia venea într-un suflet acasă, mai repede decât ar trebui, şi umbra trădării nu se mai putea furişa pe nicio fereastră. Şi cât de greu trece o rană atât de adâncă, nu pot măsura băieţii care au funcţionat pentru Iulia ca remedii temporare… În orice caz, s-a născut terenul perfect pentru cea mai cunoscută idilă necunoscută a României. Ceva, cineva o leagă pe Iulia Vântur de India şi de un actor cu aer misterios, o combinaţie de Bănică jr. şi Schwartzenegger, născut parcă pe coloana sonoră de la „O floare şi doi grădinari”. Charismă, dar şi asprime, mister, dar şi suflet pe tavă. Iulia Vântur nu încetează să apară mereu alături, dar niciodată „cu” acest erou local, râvnit şi capricios. Departe de a se abandona unui vis departe de realitate – ca dovadă că a rămas legată de televiziune prin proiectul Ferma vedetelor -, Iulia Vântur este mereu profilul blond lângă care se ghiceşte o iubire. Vreo dovadă palpabilă? Doar o siluetă bărbătească de Bollywood care a intrat în blocul Iuliei, când Khan a filmat în România. Şi o fotografie în Dubai, unde o Iulia Vântur descătuşată sărută pasional un tip care doar pare a fi el.
Ce altceva o poate lega pe Iulia de India, dacă nu o iubire? Aventurile cinematografice şi muzicale sunt mai degrabă daruri ale unui tip omnipotent. Sigur e mai fermecător să-i oferi femeii iubite un rol sau şansa unei cariere muzicale – acolo unde europenii nu prea au acces şi vocile feminine din filme par a fi aceleaşi de la Raj Kapoor şi până acum! Diamantele pălesc, pentru o femeie care caută provocări, ca Iulia, sedusă în faţa unei experienţe noi!
Nu e, totuşi, cam mult mister? Cât de mult poate fi întins elasticul care delimitează curiozitatea paroxistică de penibil? E oare atât de grav pentru statutul lui Salman, să admită că o exotică fată din Moldova, cu piele albă şi ochi albaştri, îl poate răpi milioanelor de indience exaltate? Diferenţele de optică socială şi civilizaţie sunt, deseori, mai importante decât am crede. Rolul unor rude – mame etc – poate schimba istoria, chiar şi în viaţa unor tipi duri, acuzaţi fără sentinţă definitivă de omucidere. Diferenţa dintre Hollywood şi Bollywood poate fi mai mare decât o simplă literă.
Anii au trecut… Jocul de-a iubirea şi despărţirea a rămas suculent doar pentru tabloide fără subiecte. Şi nu e făcut pentru inimi. Cinci ani de perdea de fum indian se pot traduce printr-o dragoste atât de mare, încât timpul se dilată şi se contractă fără strângeri de inimă. Sau într-un fel de iubire cu sclipiri feudale. Dar Iulia, fără dubii, merită mai mult.
Deşi, dacă stăm să ne gândim, mai toate poveştile indiene se termină cu multe lacrimi…

Mihai Onilă şi o cumplită întrebare despre dreptatea acestei lumi

Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii, dar dacă am visat vreodată la ceva dincolo de cuvinte, a fost ca de undeva, prin mijloace numai de El alese, să-l întreb pe Dumnezeu despre neînţelesele acestei lumi. Nimic egoist, nimic personal, nimic naiv… I-aş repeta, bunăoară, o întrebare sfâşietoare, spusă cândva de dr. Monica Pop într-un dialog televizat: ce lege divină a acestui univers poate îngădui ca un copil de doi ani – pur ca o primă ninsoare – să ajungă să fie bolnav de cancer?
Privesc marea de inocenţă şi de vise din ochii îngerului pe care Mihai Onilă l-a adus pe lume, botezat cu mângâiere de vis Emily HOPE, şi mă întreb dacă moartea atât de nedreaptă acestei mici „speranţe” nu semnifică undeva şi decesul unei părţi din seninul acestei planete, tot mai apăsate de straturi de mizerie dominatoare.
Am citit şi auzit nemumărate teorii despre destin, karmă şi transmiterea unor păcate generaţiilor care vin şi plătesc preţul păcatelor predecesorilor, dar, Doamne, oare nu e prea mult să plătească UN COPIL? Oricât de oribilă ar fi crima vremurilor trecute. Ce rău să fi făcut Mihai Onilă şi neamul lui – un om care nu s-a îmbătat vreodată cu succesul muzical, deseori efemer, ci s-a reinventat într-o spiritualitate demnă de respect…
Se mai spune că bisturiul oricărei dureri/pierderi trăite este, de fapt, o încercare prin care trebuie să trecem, sufleteşte, pentru a ajunge mai sus, mai bine. Dar acest gen de „încercare” mai degrabă te omoară decât te înalţă. Cred. Orice metodă de „învăţare” are limita ei pedagogică, dincolo de care nu mai există nimic.
Sunt fapte pentru care preţul plătit poate fi uneori prea scump. Şi, continui să spun, nu există durere mai mare pe lume decât să vezi un copil condus spre nefiinţă de părintele său. Nu ştiu, nu am idee cum mai poţi fi om întreg după o astfel de urgie. Admir puterea unor părinţi de îngeri, pe unii chiar îi cunosc bine – Bianca Brad, Mădălin Voicu sau Silviu Prigoană – şi forţa lor de a mai lupta cu fiecare zi – care pentru ei încă se mai deschide – e printre cele mai elocvente dorinţe de a trăi pentru a învinge propria dramă şi pentru ca el, copilul, să nu fi fost aici doar ca o imensă durere. Destinul lui tragic trebuie să capete sens. Bianca Brad a coagulat energia mamelor devastate de plecarea pruncilor şi a creat fapte publice lăudabile. Mădălin Voicu ia săptămânal drumul cimitirului, în deplin anonimat, pentru a-şi plânge dispăruţii. Iar moartea lui Darius a făcut ca între Adriana Bahmuţeanu şi Silviu Prigoană să apară o fisură pe care niciun dulgher cu mână divină nu o mai poate acoperi. E graniţa dintre raţional şi iraţional pe care, oare, cine o poate învinovăţi, când inima e strivită de atâta durere…

img

Felul în care Mihai Onilă a ales să decurgă despărţirea lui Emily Hope de lume ţine de un fel de exorcizare a unei familii, pentru a nu înnebuni. E mai bine să crezi că acest copil nu era fericit pe această planetă, decât să te tot întrebi de ce nu a apucat să guste mai mult din fericire… Pare ciudat, dar a împrăştia cenuşa fetiţei la Sfinxul din Bucegi e ca un paşaport către Raiul unui alt fel de credinţă. E ca şi cum ai şti sigur că copilul tău a ajuns acolo, sus, pe boltă.
Dar faptul că Mihai Onilă a ales să oficieze, în calitate de preot al cultului său, slujba de trecere a lui Emily Hope către Dincolo e un gest ce împietreşte gândul. Prefer să cred că nu sunt cel mai puternic om de pe această lume, sufleteşte vorbind, dar simt că aş muri acolo, peste copilul meu.
Eu rămân să aştept încă răspunsul pentru întrebarea mea. Şi îmi ţin copilul cât mai strâns în braţe, nervos pe mine. Pe faptul că m-am enervat zilnic pe atâtea nimicuri, aparent importante în viaţă, când, de fapt, câtă vreme, EI, copiii, sunt aici, mai există încă… speranţă.

Brigitte şi Ilie Năstase: dragostea ca rollercoaster

Există oameni pe care Dumnezeu i-a blagoslovit un grad de libertate în plus faţă de restul muritorilor, cu condiţia ca scânteia de genialitate pusă pe frunte să dea roade bune de scris în analele omenirii. Acesta este, în câteva cuvinte, Ilie Năstase. A fi recunoscut în lume ca omul care a reinventat, a dat sens, culoare şi farmec unui lucru – oricât de simplu ar fi el – este dar de la Cel de Sus, udat la rădăcină cu multă sudoare şi sacrificii. Ilie este, deja, în istorie, iar sclipirile sale nu se puteau naşte decât într-o fire mai liberă decât media pe planetă. Sămânţa de cuceritor nu a rodit, după cum se ştie, din fragedă pruncie, ci din formidabila descoperire a creatorului de artă sportivă care se naştea în el. Şi de aici la miile de femei care aşteptau un semn pentru a i se oferi, pentru o experienţă bună de povestit cu voce scăzută la ceas de bârfă, nu a fost decât un pas. Iar el, da, avea ce să le servească, imparabil, la fileu… În contrast şi întru echilibru cu Ion Ţiriac, Ilie a fost fermecătorul, risipitorul, nealiniatul, preaiubitul. Mai exact, nestăpânitul.
A trăi lângă Ilie, ca femeie, a devenit, pe cale de consecinţă, un exerciţiu de fascinaţie, venit la pachet cu imprevizibilul inimii sale zburdalnice. Priviţi-l cu atenţie pe Ilie Năstase şi vedeţi o poftă copilărească de joacă, pe care toţi o avem şi, cu timpul, păleşte în proporţie majoritară. Fără a gândi urmările, Ilie Năstase se poate deda la aşternut cu o Cici – sau două, sau trei – şi să le ierte chiar şi când trebuie să suporte urmări medicale ruşinoase.

ilie-nastase-brigitte-sfat-cannes

Esenţial este, ca femeie, ce aşteptări îşi propui să ai de la el. Ilie este un armăsar pe care NIMENI nu-l va struni. Poate doar limitele fizice ale vărstei, deşi îl văd ca un Anthony Quinn, crai desăvârşit până spre 80 de ani! Când lumea i s-a aşezat la picioare atâtea decenii, zăbala îi provoacă răni şi nu se va supune. Din acest motiv, starea civilă a lui Ilie Năstase – când nu a făcut praf sufletul unui megastar gen Diana Ross, în stare să se „retrogradeze” la bucătărie, numai să-l păstreze – este o suită de suişuri şi coborăşuri, un adevărat rollercoaster. Dominique, prima soţie, nu a făcut faţă „altitudinii” şi a ieşit discret din joc. Alexandra King nu s-a dezminţit din rolul profund american şi a preferat eleganţa până în ultima clipă. Amalia, în schimb, a fost o carte-surpriză. În stare să transforme o Cenuşăreasă în prinţesă, Ilie a ridicat-o pe Amalia, dar datele umane ale acesteia au adus-o în situaţia de a-l părăsi atunci când el nu se aştepta, în condiţii financiare de invidiat. Brigitte – ambiţioasa, amoroasa, bătăioasa, furtunoasa – a venit pe un teren în care, oricât a încercat, nu a putut juca „doar în doi”, aşa cum e ideal într-un mariaj. Trecutul bântuia mereu în spatele unui perete fals.
A ales o cale grea: l-a ajutat pe Ilie să ridice pereţii de rezistenţă ai visului lui – academia de tenis -, dar a cerut în schimb imposibilul: cuminţenia unui playboy fără leac. Poate mai greu de obţinut decât o pace în Orientul Mijlociu.
Terapia „de lux” – la fiecare greşeală, câte un cadou cu preţ astronimic – nu e decât o paliativ. Nu vindecă decât pe distanţe scurte.
Lacrimile mari ale lui Brigitte – oferite la oră de maximă audienţă – sunt justificate şi menite să-l facă să doară. Mai puţin justificate sunt dezvăluirile despre „acel secret” teribil al lui Ilie, pe care nu-l spune câtă vreme sunt căsătoriţi. Adică acel gen de ameninţare ce poate trece graniţa de la victimizare la ură, în sufletul unui partener. Ilie nu e şi nu va fi o victimă. Viaţa sa e rezultatul propriilor sale decizii. I-a plăcut amazoanca, aşa că a luat-o la pachet şi cu războaiele ei!
Brigitte şi Ilie sunt eroii unui joc de „totul sau nimic”! Cu doua variante de final: ori Brigitte va ieşi şi ea in decor, când va înţelege că nici orgoliul nu merită consumat până la epuizare pentru un poet plenar. Ori Ilie va ajunge la o răspântie a vieţii, în care se va cuibări în culcuşul căsniciei, pentru că orice „joc” are un timp limitat de desfăşurare. Din păcate, pentru Brigitte, fluierul final pare a fi destul de departe…

Secretul care ma face sa fiu organizat si punctual: o agenda si un pix. Uite cea mai buna alegere de pe piata!

Bate 2017 la usa si deja se anunta un an plin. Multumesc lui Dumnezeu, 2016 a fost un an foarte aglomerat, in care am facut, in afara de proiectele cunoscute din televiziune – proiecte de publicitate, consultanta de imagine, campanii de PR, cursurile de la IMA si destule evenimente, prezentate cu placere si onoare.
Intre atatea lucruri pe care le-am dorit si s-au petrecut, sunt atatea vise pe care le-am construit si pe care am dori sa le punem in practica.
Marturisesc ca nu m-as fi descurcat in 2016, daca nu as fi fost organizat. Iar ajutorul meu – memoria care m-a ajutat sa fiu informat si punctual – este o agenda. O agenda plina cu locuri si fapte. Pentru ca sunt un tip caruia ii place calitatea si sunt si putin superstitios, am sa-mi iau o agenda din acelasi loc – de pe site-ul www.agende-online-shop.ro.
Ieri, am gasit in acest magazin online o colectie de peste 500 de modele de agende. Are, fara dubii, cea mai mare gama de agende, reunind intr-un singur site agendele existente pe piata. Se pot cumpara atat agende personalizate, cat si simple.
M-am uitat impreuna cu Oana, pentru ca sunt agende pentru toate gusturile: agende de piele naturala, agende de piele ecologica sau economice, de forme, culori si dimensiuni variate. De la agende mari A4, medii A5 sau chiar mici pentru buzunar sau poseta.
Si ca sa completam agenda cu accesorii care chiar sa arate bine impreuna, am gasit o gama extinsa de materiale promotionale de lux – de la pixuri de lux si seturi premium pana la accesorii precum ceasuri, esarfe, posete si portofele de dama sau barbatesti de o calitate superioara, ce apartin unor branduri de renume international (Cerruti, Lacroix, Cacharel, Hugo Boss, Ungaro, Nina Ricci). Se apropie cu pasi repezi perioada sarbatorilor si ar fi minunat sa va incantati persoanele dragi cu un cadou deosebit.
Am cugetat indelung si am ales: o Agenda Pianeta din piele ecologica
Si un pix de lux Christian Lacroix Ruby Chrome

CRISTI BRANCU 600 x 600 px

Imi place! Cautati si voi!

Donald Trump şi femeia „ca bucată de fund”

„Măi păsărică, nu ai şi tu treabă azi?”
Drumul de la „femeile nu sunt decât nişte bucăţi de fund” la „păsărica” de mai sus – retrogradată în intimitate la statutul de „ţigancă împuţită” – este infinit mai scurt decât o cursă Bucureşti-Washington DC cu aeronava prezidenţială. Chiar că ea se numeşte Air Force One sau nu. Misoginismul pare a fi ca o un tărâm fără margini, dar în fapt, totul se petrece pe muchia unui cuţit.
Şocant, nu-i aşa, să descoperi că aceşti „gentlemeni desăvârşiţi”, Donald Trump şi Traian Băsescu, nu au pierdut nici măcar o fărâmă de popularitate şi intenţie de vot, pentru a fi în fruntea unui stat, prin declaraţiile lor grobiene. Simptomatic, dacă nu chiar niţel masochist, a fost să descoperim ce număr copleşitor de femei i-au votat, în cunoştinţă de cauză! Mârlănia păleşte în faţa credinţei că omul „e tare” dacă spune ce gândeşte! Şi dacă e sincer, sigur va face treabă, iar manierele nu ţin de foame, aşa că „înghitem” orice.
A fost o vreme de autoflagelare naţională când eram mai mult decât convinşi că degradarea programată a mentalului românesc a permis ca mitocănia faţă de femei să nu smulgă de pe umeri galoanele unui lider politic. Reflecţiile filozofice ale lui Gigi Becali – „cum să conducă o femeie România?” – au avut, şi încă mai au, reflexii de margine de lume, de junglă a bunului simţ. Balcanici, mitici, dâmboviţeni, bizantini… Atâtea epitete pentru convingerea jenantă că suntem polul lipsei de respect faţă de femei!
Victoria lui Donald Trump în cea mai importantă slujbă a planetei – nimeni altul decât autorul seriei de epitete „grase”, „căţele”, „animale”, „puturoase”, „căutătoare de aur” – ne-a aruncat într-o altă perspectivă a lumii în care trăim. Nu în cea în care credeam că trăim. Dacă ne încălzeşte cu ceva, nu suntem noi iadul civilizaţiei.
Să privim însă mai departe… De atâtea ori în istorie, cuvintele reprimate, nerostite, au ajuns să erupă, în gura mare, provocând revoluţii sociale, spirituale, culturale, sexuale. Nimeni n-a stabilit însă niciodată graniţa dintre anarhie şi geniu, aşa că, de pe 8 noiembrie 2016, ziua victoriei, spontaneitatea unui misogin a născut un nou model de comportament – modelul Trump -, mai contagios decât oricare. Nimeni nu spune că Donald Trump nu poate fi un lider extraordinar pentru America. Aş putea paria că experienţa lui vastă din afara jocurilor politice va da şansa unor decizii pozitive, istorice. Dar acest Trump va veni la pachet cu acel Trump „degrabă vărsătoriu” de atacuri la persoană. Ca bibliografie, putem ataşa Twitter-ul viitorului lider de la Casa Albă, doldora de etichetări – „nebun”, „prost”, „ratat” – pentru oponenţii săi din media, bunăoară.

donald-trump-ef5b70ca-0090-47ba-91f9-de687022aa34

Pare ciudat, unic în istorie, pentru că e vorba de un preşedinte ales la Americii. Adevărul este însă că Trump este reflexia copleşitoarei majorităţi a planetei care judecă şi se comportă ca el şi se regăseşte în ceea ce face el. Şi ar fi făcut banii, dacă ar fi putut, ca el. Şi ar fi avut aceleaşi neveste ca el. Şi ar fi agăţat fete ca el. Prin alegerea lui, iese la lumină acel tipar care domină în universul online – locul exprimării libere – şi pe care mass-media controlată de legi mai aspre – televiziune, radio, print – nu şi-l permite. De aceea, pierde teren în piaţa media. Trump este cuvântul majorităţii. Fără îmbătări patetice cu apă rece.
La nivel social, victoria lui Trump pare un mare pas înapoi pentru civilizaţie. O oglindă a crizei. Nu e însă decât „pasul următor” în mersul societăţii şi care, mai devreme sau mai târziu, va căuta un alt fel de echilibru. Sunt încă optimist, ca să nu zic că vine sfârşitul lumii.