Arhive categorie: povesti cu femei celebre

De ce Simona Halep E MAI MULT DECAT ROMANIA!!!

povesti cu femei celebre, , , , ,

Stim.
Ea este Simooooona Halep!
Noua legenda universala a sportului romanesc. Dupa Nadia, Ilie Nastase si Gica Hagi.
Am asteptam 20 de ani sa capatam o noua sansa de a avea un erou. Victorii majore au mai fost, dar de mult nu am avut personalitatea PROVIDENTIALA care sa urce emotiile pana la superlativ. Precum cei trei de mai sus.
Asa cum au fost si acestia la randul lor, Simona Halep este, astazi, MAI MULT DECAT ROMANIA.
De ce?
Pentru ca ar trebui sa invatam de la ea sa invingem eternul complex de inferioritate al tarii mici. Simona a luat o revansa istorica pentru toate meciurile pierdute „romaneste”, cum spunem noi toti, in ultima secunda.

Pentru ca ar trebui sa invatam sa ne jucam orice sansa pana in ultima clipa, cu credinta, cu putere, cu inteligenta. In acest turneu, in primul tur si in finala, Simona Halep a avut infrangerea pe masa, dar a refuzat-o cu o forta incredibila.

Pentru ca ar trebui sa stim ca orice infrangere este punctul zero pentru urmatoarea victorie. O fire negativista, cum se descrie Simona, a stiut sa se educe pana in clipa in care, azi, orice infrangere o intareste o data in plus.

Pentru ca Simona Halep a inteles, si noi nu, ca o victorie, oricat de grea ar fi, nu se construieste sub presiunea mizei (chiar daca sunt atatea teorii care spun ca teama de esec si succesul creeaza acelasi gen de trairi care mobilizeaza), ci prin eliminarea oricarui gand stresant si prin BUCURIA de a juca perfect fiecare punct, cu mintea concentrata si perfect resetata de orice mica eroare.

Pentru ca Simona a invatat, si Romania NICIODATA, ca orice moment, bun sau rau, nu are nevoie de un vinovat sau de un erou, in afara de tine! Unde este Simona care, acum doi ani, vorbea sarcastic cu Darren Cahill cand pierdea? A fost ziua in Cahill a spus PAS, a ales sa plece, iar Simona a renuntat – CRUCIAL MOMENT – sa gandeasca cu orgoliu. Si a ajuns, iata, alaturi de antrenor, SUS.

Pentru ca Simona a demonstrat ca nu smecheria, aroganta, combinatiile (noastre, cele de toate zilele) sunt calitatile unui lider mondial, ci munca, sacrificiul si o diplomatie a discursului, specifica tenisului, dar pe care Simona o simte ca o doua natura.

Pentru ca Simona este zeita plamadita din durere si truda. Nu e inalta si fortoasa ca Muguruza, nu are mereu anduranta lui Wozniacki, nu este inalta, cu ceva talent si buna de reclame ca Sharapova, nu are nici macar nebunia surprinzatoare a lui Ostapenko. Este o fata mica de statura, plecata – cu enorm curaj, bani putini si vise multe – sa ajunga sus. Si pe care taioasa ambitie machedoneasca – la Hagi o vedem la fel! – a facut-o sa fie eroina.

Am putea fi fiecare dintre noi! Daca am fi ea!
Reverente, Simona!

Andreea a redevenit Tonciu. Dragostea nu traieste in inchisoare!

povesti cu femei celebre, ,

Iubirea inseamna sa fii TU. Si acum, si in veacul vecilor. Amin.
Si nimic nu trebuie sa te schimbe, nicio opreliste, nicio constrangere. In dragoste nu exista NU. Nu exista NU AI VOIE. Ci doar IMPREUNA PUTEM SCHIMBA ORICE, SI LUMEA.
Vorbim despre povestea uneia dintre cele mai vesele fete din Romania. Se numeste Andreea Tonciu. Indiferent daca e genul tau, cititorule, sau nu, e bine sa retii, in cunostinta de cauza, ca Andreea Tonciu nu isi numara barbatii din viata ei cu zecile. Nu a trait niciodata cu un barbat pentru banii lui. Poate doar dorinta ei de a fi celebra a indemnat-o catre o sumedenie de gesturi, unele extravagante, altele mult prea frivole. Dar era felul ei galagios de a petrece, intr-o lume de fete de oras in care s-a simtit ca pestele in apa. Nu am fost fanul ei niciodata, nu-mi plac stridentele, dar am retinut, in modul sau foarte „decibelic” de a trai, o sinceritate care valoreaza mai mult decat mii de femei ipocrite care pozeaza in sfinte, dar au facut cele mai mari mizerii existente.
Intr-o buna zi, cand credea ca o dragoste adevarata, pe viata, e greu de gasit, Andreea l-a gasit pe el. Sotul. Genul discret de baiat din oras. Iubirea lor, casnicia lor, copilul minunat, totul contura o Tonciu evoluata. In fond, aceasta prima generatie a pitiponcelii s-a linistit. Numai ca Andreea devenise tacuta, retinuta. Dincolo de ziduri nu era insa dorinta ei de a renunta la distractia lumii, ci o interdictie. A sotului.
Unde exista interdictie nu exista iubire. Dar Andreea a acceptat embargoul ani de zile. Noua Andreea Niculescu nu mai e decat in parte Andreea Tonciu, desi erau una si aceeasi persoana.
Dar nu pentru multa vreme. Fructul oprit va fi mereu mai gustos decat orice pe lumea asta. Andreea s-a visat Niculescu, dar nu a incetat niciodata sa fie Tonciu. El, orgolios, a plecat, ea a revenit pe mese, unde visa.
Ceva e limpede: ea l-a iubit mai mult. Pentru ca, in ciuda firii, a identitatii sale publice, a ales sa renunte la ea, de dragul sentimentellor lui.
El a iubit, dar nu stiu exact ce a iubit. Nu sunt convins ca a iubit-o pe acea Tonciu. Pentru ca iubesti o femeie asa cum este, pentru ceea ce este. El nu a iubit-o pe acea Tonciu, ci pe cea cu acelasi chip, dar cu alt comportament. Si nu e sigur ca ceea ce se poate naste in loc are tot atata sare si piper. Dar nu a inteles ca era doar o femeie cu sufletul in carcera?

Rita Muresan si fericirea kilogramelor in plus

povesti cu femei celebre, , , ,

„E clar! Am făcut gușă! Și sunt grasă! Ok! Repet: ne relaxăm puțin?! Cel mai important AZI e că SUNT SĂNĂTOASĂ! Și că am făcut doi copii MINUNAȚI! Și multe altele în viață, am transmis multe mesaje! Sunt vegetariană, însă atunci când nu țin post, când nu sunt în smerenie pe rugăciune, mai beau și alcool (vin, roze de preferință ?) – slavă Domnului că altfel aș levita! ???! De ce sunt “grasă”? Habar nu am! Mă apar?! Și sunt leneșă?! Nu sunt deloc o divă preocupată doar de asta?!”

Ar putea fi Ozana Barabancea un an. Sau Teo Trandafir acum zece ani. Sau Rita Muresan. Ieri. Sau tu, cea care citesti si te intrebi de ce lumea aceasta este creata pentru a se hrani fals cu sabloane. Idealul feminin, construit mai degraba din iluzii de marketing aspirational, photoshop, multa tristete si rareori prin exceptii ale naturii precum Tania Budi sau Anca Serea, cere ca o femeie cu trasaturi de celebritate sa fie, de la primul ceas al diminetii si pana cand adoarme, slaba si suava, imbracata si machiata perfect, in kilogramele ideale si cu un tonus care sa aiba mereu un vino-ncoa. In spatele acestor vise create doar pentru a exista un reper, apar niste instante care nu judeca nuantele.
Uitam sa punem in cadru ceva: fericirea.
Fericirea e in greutatea optima rareori.
Unde o cautam?
In cazul Ritei, retine cineva ca suntem in anul cumplit in care, o data cu plecarea la studii in strainatate a mezinei Gloria, mâna se va trezi, intr-o buna zi, golita de sensul fiecare zile, intr-o casa mare. In drumul vietii, Rita se cauta, dar nu stie unde se va gasi.
Creierul, sufletul au nevoie de un debuseu, pentru a nu inflori bolile fara leac.
Nemiloase instante mediatice ale frumusetii fara fond…
Daca citesti aceste randuri si simti ca gandul Ritei este si al tau, nu uita: cimitirele sunt pline de persoane very, very slim!

Cheia secretului Simonei Halep

povesti cu femei celebre, , , , , , , , , , , , , ,

Am ţinut să scriu aceste rănduri înainte de finala Simonei Halep cu Caroline Wozniacki, de la Australian Open. Pentru că, din punctul meu de vedere, Simona Halep este câştigătoare.
Să privim cu atenţie în jur şi să înţelegem de ce.
Pentru că Simona Halep poate să devină, aidoma Nadiei Comăneci în anii 70, modelul care să determine zeci de fetiţe să se viseze regine ale rachetei şi să se îndrepte către terenurile de tenis.
Pentru că Simona Halep este exponenţială pentru învingerea „sindromului românesc mioritic”, pe care-l invocăm mereu ca un blestem, în virtutea căruia pierdem mereu în ultima secundă, pe un fond psihic slab, şansa de a deveni învingători. Că ne culcăm pe o ureche. Dacă am pierdut de mai multe ori şansa de a fi numărul unu, asta nu înseamnă câ mâine nu o luăm de la capăt şi ajungem în vârf?
Pentru că Simona Halep arată acum că ne putem învinge slăbiciunile, temerile, că putem lupta cu himerele, pentru a deveni un „mare zid”, ca mentalitate, şi să devenim cei mai buni. Că motivele sufleteşti, sentimentale, care ieri ne opreau din cursa către victorie nu sunt decat experienţele de care ştim mai apoi să ne folosim, pentru a ne întări.
Pentru că Simona Halep dovedeşte că nimic altceva decât munca şi smerenia ne pot duce în fotoliul „numărului unu”. Nu ajută nici şmecheriile, nici pilele, nici învârtelile. Numărul unu înseamnă muncă de salahor. Şi victorie acolo, pe teren, nu în afara lui.
Pentru că Simona Halep a arătat că durerea fizică nu e o scuză sau motiv de abandon, ci doar un argument pentru a fi mai puternic.
Pentru că Simona Halep a fost trimisă de Dumnezeu pentru a fi resuscitarea acelui „Romanian dream” – ce lipsea de câţiva ani din scena publică -, acela care ne-a motivat în sport prin Năstase, Nadia, Hagi, Doroftei, Patzaichin, Lipă sau în lume prin Coandă, Ionesco, Enescu, Zamfir.
Secretul ei? Iată-l.
Acum câteva zile, am avut onoarea să stau câteva minute cu îngerul din viaţa Simonei. E Stere Halep, tatăl ei, cel care a sacrificat totul pentru ca Simona să-şi împlinească menirea. Anii gloriei ei sunt în plină desfăşurare, dar titlurile şi averile nu-l schimbă deloc pe părintele care vede, lucid, că Simona nu e un simbol, ci un om. Doar un om.
O femeie care trebuie să aibă o viaţă împlinită. Stere Halep nu vrea o sută de milioane de euro pentru fata, nici zeci de titluri. Vrea ca ea să mai joace acolo, sus, cât va îngădui Dumnezeu, dar îşi doreşte mai mult decât orice să fie fericită, să fie iubită, să-şi găsească împlinirea în suflet, în dragoste, în echilibru.
Cheia Simonei e acolo, acasă.
Cheia către lumină.

Există fericire? Ce răspunde Catrinel Sandu…

povesti cu femei celebre, , , , , ,

Ce are ea şi nu am eu…
Ceva trist şi abisal se naşte în sufletul şi ochii acestei femei atunci când dragostea oferită cu linişte, frumuseţe, cochetărie e umbrită abrupt de certitudinea că „el” a uitat-o, căutându-se în braţele altei iubite.

Refren trist – întrebare fără răspuns… Care devine mai mult decât dureroasă, atunci când se repetă în viaţa ei. E oare faptul că tu, ca femeie, aprinzi scânteia inimii pentru bărbaţi fermecători, pe care nu-i desluşeşti sufleteşte până la capăt? Sau tot tu – căci în tine vei căuta vina mereu – greşeşti când transformi pasiunea într-o flacără de veghe caldă, constantă, perenă. Iar el, plicitist de binele cotidian, o ia razna şi uită de copii, de fericirea zilei dintâi. Nesigur pe el, prea sigur pe tine.

Povestea fetei bune, pe nume Catrinel Sandu, se repetă. Nu a fost niciodată femeia nebuniei în iubire, iar relaţiile ei au avut mereu parfum de căsnicie. O dată a ratat altarul, împotriva oricăror aşteptări, iar când relaţia cu Lucian Viziru era în colaps, o vară toridă îl regăsea pe el în cearşafurile Nicoletei, cea mai bună prietenă a ei. Poate că firile artistice sunt imprevizibile, şi-a zis Catrinel, aşa că a văzut fericirea până la adânci bătrâneţi în parcursul liniar şi serios al lui Gabriel Trifu. Renunţănd la tot – pentru că ea, Catrinel, a trăit şi vibrat prin televiziune şi dans în România. Şi a plecat acolo unde nu era nimeni şi trebuia să convingă ceea ce românii preţuiau deja. A meritat? Pentru copii? Pentru familie? Dar a meritat pentru amanta care avea să apară şi să nu se sfiască să producă marea sfidare!

Căci există mai mare sfidare în căsnicie decât tu, ca amantă, să o suni pe soţia amantului tău şi să o anunţi că este „ştirea zilei de ieri”!

Profilul de băiat de treabă al lui Trifu a fost minat definitiv de povestea amantei, iar acest lucru nu e o surpriză pentru femei. Bărbaţii, cei mai mulţi dintre ei, refuză cizelarea genei de vânător din comuna primitivă. O amantă e semn de „şmecherie”, de „cojones”. Trifu, ca om, nu e o ştire. E un caz banal.
Dar ce şanse sunt pentru ideal, pentru imaginea publică a posibilei iubiri curate care să treacă peste ani? Mai există modele la nivel public? Catrinel era printre puţinele pilde rămase. Ce pot gândi femeile cu credinţa în fidelitate? Are rost să crezi?
Există fericire până la capăt?
Continui să strig: există! Dar pe Catrinel nu ştiu dacă o mai pot convinge…

Viaţă şi neant cu Cristina Stamate

povesti cu femei celebre,

Nu i-ar fi plăcut să zăbovim prea mult pe acest subiect. Tristeţea cehoviană din profunzimea privirii ei era dublată, după o clipită, de explozia umorului ei cu sclipiri de geniu. Ar fi vorbit, pentru câteva clipe, despre moarte – pe care a privit-o în ochi şi când o lua peste picior în vorbele şi scrierile sale, şi când a ales să încheie socotelile cu această lume, fixând-o pe ea, pe moarte, în găvane, până când a plecat către lumea mai bună pe care o merita.

Ar trebui acum, la despărţire, să depănăm, ca un fel de provizie pentru vremuri grele, vagoane de bancuri – mai toate fără perdea – de genul celor pe care le-am împărtăşit, fluvii de superlative pentru felul UNIC în care scria. Si râuri de zâmbete pentru sinceritatea dezamantă a apariţiei sale, deşi – apropiaţii ştiu – a fost o statuie de discreţiei în privinţa viecii personale, scoase complet de pe lista norocoşilor în amor.

A ales şi a cules tot ceea ce putea lumina viaţa, oricâte corabii s-ar fi înecat la orizont, şi a tras de sine şi prin sine orice urmă de tristeţe a femeilor hopa-mitică, pentru că numai asta o făcea să creadă în ziua de mâine, cu un bun simţ aproape fatal în ziua de azi.

Am preţuit-o, cu toţii, prea puţin. Am privit prea puţin către noi, ascultând-o. Am luat zâmbetele ca atare, fără lecţiile lor de viaţă. Noi am pierdut.

Dar zgomotul de fond e asurzitor, drumul fără întoarcere, aşa că numai noi, cei ce am iubt-o, vom mai spune:
“Cum ar fi fost lumea de privit prin ochii Cristinei Stamate?”
Ca o eternă aniversare…

O lecţie despre curaj, echilibru şi iubire – de la Carmen Mureşan la Carmen Harra

povesti cu femei celebre, , ,

Ideea că trăim în graniţele unei singure vieţi este doar o chestiune de matematică demografică sau de lipsă de viziune. Inchideţi ochii şi priviţi pe drumul de întors al anilor. Vedeţi? Dumnezeu ne-a dat şansa – poate tocmai în compensaţie pentru gândul frustrant al lui Sartre, că suntem istoria unui final trist previzibil – să succedăm mai multe feluri de a trăi şi de a iubi în decursul singularei noastre serii de respiraţii.

Felurile diferite de a trăi nasc nostalgia: pentru unii, imaginea idilică a anilor de adolescenţă fără griji şi cu prietenie necondiţionată, în faţa maturităţii intereselor rapace. Pentru alţii, gândul irepresibil al tinereţii, cu avântul şi patosul ei, când crepusculul vieţii îşi arată limitele.

Există însă şi ceva mai mult. O forţă interioară uriaşă care le permite unora să trăiască existenţe cu totul diferite, ca o redefinire majoră a vieţii, legate doar de sentimente ce nu mor. In termenii lumii moderne, se numeşte reinventare. Mai exact, o nebunească aruncare de zaruri la ruleta destinului. Curaj la superlativ. De câte ori nu v-aţi surprins scrutând viitorul, de teama schimbării. Suntem în ţara în care modificările fundamentale în viaţă – alt oraş, altă meserie – nu se poartă. Se pune la încercare instinctul de conservare şi… atât. La noi, mămăliga nu prea face explozie.

Să trăieşti succesul, schimbând totul? O chestiune de guvernare divină! şi motivul pentru care îi admir pe cei care au făcut-o.

Carmen Harra este printre cele mai fabuloase modele, la ora pariurilor de viaţă. Martorii anilor ‘80 o reţin ca o voce impusă în muzica românească. Carmen Mureşan. Trio Expres a fost brandul pe care Carmen l-a condus cu pasiunea cu care a crezut mereu că vocea este menirea vieţii ei. Chemarea pentru care merita orice sacrificiu. Si în anii în care muzica uşoară a fost liderul inimilor melomane, Carmen Mureşan a avut parcursul său bine conturat. O plăcere irepresibilă o făcea să se apropie de divinaţie, de talentul de a căuta viitorul în semne, dar nu părea a fi decât o pasiune ce colora ceasurile de relaxare. Decembrie 1989 ar fi trebuit să aducă un atu în plus pentru o Carmen Mureşan cu trup apetisant.

Istoria avea să se scrie altfel. Temeliile noii industrii a show-business-ului au fost aşezate pe trupul sugrumat fără rost al muzicii uşoare şi zeci de cariere, zeci de voci perfecte au ajuns în faţa unui spectrului incredbibil al finalului, în plină tinereţe. In sufletele a generaţii excepţionale de artişti s-a născut frustrarea incapacităţii de a înţelege ceea ce nu era de înţeles şi nu foarte mulţi au avut forţa uriaşă de a găsi drumul. Reinventarea. Calea de a fi ascultaţi şi difuzaţi si în noua eră.

Unicitatea lui Carmen este că, înainte ca această revoluţie să frămînte atâtea vieţi, cu o uimitoate, intuiţie, a putut să schimbe TOT.
Tara. Profesia. Limba. Statutul social. Averea. Numele!
Cea mai radicală schimbare de destin.

Curajul nebunesc din “Totul sau nimic” a învins, pentru că a fost iubire, a fost încredere, a fost devotament.

Umărul ferm şi iubitor al unui bărbat de succes care a divinizat-o a fost doar imboldul pentru ca visele muzicale ale lui Carmen Mureşan să fie puse în cui şi cealaltă Carmen, Carmen Harra, să explodeze, cu îndrâzneţele viziuni despre viitor. O Americă întretăiată de milioane de idei, dar cu aceeaşi obsesie pentru karmă şi destin. Adică un teren fertil pentru un spirit viu, ale cărui previziuni au adus-o lângă Hillary Clinton şi alte personalităţi ale Panteonului american. Carmen, artista care bătea mii de kilometri pentru a cânta publicului din România pe orice scenă, poate privi orizontul la New York sau în Florida, de la fereastra propriului succes.

Umbra a venit atunci când soţul a plecat mult prea devreme către cele sfinte, iar fericirea, cercul perfect s-a rupt… Pentru totdeauna, căci Carman nu şi-a mai refăcut viaţa. Dar încercările sunt date pentru a fi împărtăşite – ea poate vorbi acum despre iubire şi despre împlinire, atât din perspectiva celui care a avut-o, cât şi din cea a celui care ştie ce poate pierde.
Intre alb şI negru, Carmen Harra a atins echilibrul şi, pentru a fi completă, se întoarce, ca o joacă, la muzică. Ajunsă astăzi pasiunea care dă culoare vieţii.
Lecţia acestei vieţi este grăitoare – înainte de a da verdicte în privinţa destinului nostru, suntem siguri că am scurtat orizontul şi nu am îndrăznit să mergem până la capăt? Avem idee daca nu cumva nu am avut curaj să ne găsim împlinirea în nebunia de a schimba tot? Nu cumva nu l-am întrebat suficient pe Dumnezeu dacă ne este îngăduit să visăm şi imposibilul?
Totul stă doar în mâinile noastre.

Un moment de aur cu Olga Tudorache! Mai ţii minte, Tudor Chirilă?

povesti cu femei celebre, , , , , , , , , , ,

Azi ne despărţim de o personalitate uriaşă. Olga Tudorache. Ce mă leagă de ea? Aniversarea ei de 70 de ani. Moment de aur! Mulţumesc, doamnă Olga…

„S-a întâmplat în noiembrie 2004, când criticii de teatru, Ion Cocora şi Ioan Cristescu, mi-au propus să o sărbătorim pe Olga Tudorache la o ediţie lunară a premiilor „VIP”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Era o şansă uriaşă – „Te urăsc că ai avut-o, eu am căutat-o ani de zile” , a spus cu voce joasă Mihaela Rădulescu -, în care, sincer, nu am crezut.

Mi s-a părut că responsabilitatea demersului premiilor nu putea compensa frivolitatea noastră gazetărească, pe care o personalitate atât de mare şi de introvertită ca Olga Tudorache avea toate motivele să o respingă. Simţeam că marea doamnă nu are nevoie de omagiul nostru pentru a trăi cu nostalgie şi emoţie această sărbătoare.

Nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu o cunoşteam cu adevărat pe doamna Olga. Că dincolo de imaginea atât de austeră a marii actriţe, se află un om sufletist, jovial, chiar ludic, şi care avea nevoie de recunoaşterea societăţii la aniversară.

Olga Tudorache a consimţit să vină şi, când a confirmat, norocul ne petrecea. Eram avertizaţi: tot ceea ce îşi va dori doamna Olga erau aplauzele publicului, aidoma deceniilor dedicate scenei. O văzusem la gala prietenei Eli Lăslean, la care spusese, cu geenrozitate, un „Mulţumesc” pe scenă. Nu mă aşteptam să primesc mai mult. Ba chiar, la un moment dat – când afluenţa incredibilă de invitaţi ne-a determinat să întârziem 45 de minute! -, mă simţeam îndreptăţit să primesc o maliţie maiestuoasă de la doamna Olga. Dar, repet, nu o cunoşteam… Două sute de oameni s-au ridicat şi i-au oferit Olgăi Tudorache exact acel număr de minute de aplauze pe care îl merita. Multe, entuziaste.

În loc de „Mulţumesc”, Olga Tudorache a liniştit asistenţă, a scrutat sala: „Unde-i Tudor Chirilă?”. Am uitat să vă spun că, în aceeaşi seară, spectacolul Chiriţa of Bârzoieni lua premiu pentru inovaţie în teatru, cu Iarina demian şi fiul Tudor, de faţă. N-am uitat însă să vă spun că Tudor nu era în sală. Acesta este fix momentul în care îi şoptea Mihaelei Rădulescu versurile de pe următorul disc. Şi n-auzea absolut nimic, deşi strigam cu toată puterea la microfon. Simţeam că momentul se pierde…, dar Tudor apare pe uşă, adus pe sus. A intrat curat ca un prunc, căci nu ştia nimic despre emoţia uriaşă a clipei. Lumea îl împingea către scenă şi nu înţelegea de ce. Mă priveşte surprins, dar domana Olga nu ne mai dă timp:
„Vreau să vă spun că am văzut A douăsprezecea noapte la Teatrul de Comedie şi Tudor Chirilă interpretează cel mai bun Malvolio pe care l-am văzut în viaţa mea!”.
În viaţa ei!

Tudor se pierde pur şi simplu. Durul are ochii în lacrimi, în timp ce ia mâna zeiţei şi o sărută ca şi cum ar fi fost a mamei sale. Lacrimile nu-l lasă să coboare de pe scenă şi aproape că se prăbuşeşte de pe scări.
Atunci, acolo, Tudor Chirilă a aflat că a reuşit.”

Fragment din volumul meu, 12 personaje în cautarea unui destin, Editura Cuvantul, 2005

Ar fi crezut cineva ca… Oana Zavoranu?!

povesti cu femei celebre, , , , ,

In Predica de pe Munte, Iisus avea sa rosteasca o vorba care, abia mii de ani mai tarziu, avea sa devina “cool” pentru milioane de oameni ce traiesc sub umbra banuielii.
“Nu judeca, pentru a nu fi judecat!”.

Conteaza mai putin ca vorbele divine au fost scoase din contextul rostirii lui Hristos, pentru ca Mantuitorul a continuat, spunand ca doar acela ce este implicat intr-o poveste, sau care savarseste acelasi pacat, nu are dreptul de a judeca. “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la barna din ochiul tău?”, a continuat Iisus in aceeasi Predica. Asadar, doar daca ai savarsit pacatul pe care azi il incriminezi, ar fi bine sa te abtii!

Avide sa-si acopere zecile de fapte vinovate, cele denumite generic vedete – si fanii lor orbiti de adoratie – arunca in orice situatie, cu orice chip, vesnica replica agresiva: “Cu ce drept judeci? Te bate Dumnezeu!”.

Drept doar in parte, pentru ca, iata, nu te bate decat atunci cand esti fatarnic.

Greu de spus daca a existat o persoana mai viu comentata, in ultimii 15 ani, decat Oana Zavoranu, fapt alimentat, cu siguranta, si de apetitul ei fantastic – si extrem de pregnant ani de zile! – de a crea polemica dura la TV. Cu oricine: mama, sot, iubit, vecin, medic, avocat, familie de politician, prezentator TV s.a.m.d. Voluptatea Oanei de a le “zice” in direct – lucru care parea sa fie o hrana! – era justificarea perfecta pentru a deveni o tinta ideala pentru barfa. Cine ar mai fi putut identifica granite dintre “judecata publica” nevinovata si cea vinovata, pentru ca tonul ridicat al Oanei, cu care survola orice tema, era un loc ideal pentru ca publicul sa-si verse umoarea, “acidul” din gand.
Imi propun aici sa sfidez vorba lui Isus.

Da, a meritat ca Oana Zavoranu sa fie declarata public irecuperabila. Sa fie etichetata in toate felurile existente pe planeta. Sa devina “tinta preferata”. Altfel, ACEASTA CLIPA nu ar fi creat un efect atat de puternic, din care sa putem invata.
Ar fi crezut cineva ca Oana va putea trai in deplina tacere, fara nicio iesire polemica in public, timp de doi ani? Ar fi banuit cineva ca Oana, cea risipitoare, va gasi potrivit sa investeasca intr-un domeniu sigur, alaturi de parteneri seriosi, cum e cel medical? Ar fi visat cineva ca Alex Ashraf, baiatul pierdut in spatiu care escalada balconul casei doar ca sa o recucereasca, va putea deveni sot si omul care sa o ajute – prin nemarginita lui supunere, sprijin, iubire – sa se echilibreze?

Unde e explozia de pe vremuri? Unde e socul permanent?
Zavoranu traieste discret. Cine ar fi crezut?

A devenit un loc comun zicerea ca “Pepe a fost barbatul perfect pentru Oana, dar ea nu a stiu sa-l pastreze”. In cele mai multe privinte, Pepe a fost perechea ei. Dar iata, ea avea nevoie de un om absorbit TOTAL de universul ei. Or, Pepe avea orizontul si drumul lui.

A fost util sa o judecam atunci pe Oana Zavoranu, pentru a intelege mai bine acum ca orice om poate gasi, pana la urma, echilibrul in viata, indiferent cat de “coltos” ar fi, cu conditia ca filmul vietii sa aiba distributia potrivita.

E un semn de speranta pentru oricine: poti trece prin marile focuri ale vietii, de la sinucidere la saracie, mai exista o sansa in viitor!
Si daca nu va dura la nesfarsit aceasta pace a Oanei Zavoranu, faptul ca, la maturitate, s-a oprit pentru ceva timp e semnul ca “se poate”.
Nu-i o minune?

P.S.: In pragul publicarii acestor randuri, speculatiile ca Oana Zavoranu e insarcinata efectiv zapacesc orice canal media. Ar fi ce nu se putea povesti!

Marcel Toader si Maria Constantin – o aventura de neuitat

povesti cu femei celebre, , , , , , , , ,

Vine o vreme cand chiar e nevoie sa iti stinga cineva lumina. Pe intuneric, ai toate sansele sa poti sa vezi doar in interiorul sufletului si sa te intrebi: de ce? Aruncat in bezna de furnizorul de energie electrica – acolo, in locuinta in care ELE, toate, au venit si au plecat -, Marcel Toader ar putea avea, in fine, ocazia sa-si puna marea intrebare a existentei sale. Pus in rama celui de-al saselea divort – “materie” la care ar putea fi cel mai potrivit conferentiar al acestei tari! -, Marcel este ca Hamlet, tinand in mana craniul “papusii” preferate a vietii sale, casnicia. A fi sau a nu fi… casatorit e deja o chestiune la timpul trecut, intrucat nici legea nu-i permite o recidiva. Dar “a fi sau a nu fi acest Marcel Toader” ar putea fi o dilema necesara.

O vreme, acest tip mereu spilcuit, a carui statura cere mereu un sacou, mi-a parut detestabil. Clipa in care a devenit vedeta, povestind mai ales ce era de nepovestit din casnicia cu Gabriela Cristea, ramane un reper de misoginism si de lipsa de fair-play. Descrierile adversarilor sai il apropiau mai degraba de personajul lui Dem Radulescu din Asta seara dansam in familie – sotul de serviciu, mereu pus pe capatuiala pe banii inocentelor. O confruntare TV si mai multe intalniri in particular m-au determinat sa ne strangem mana si sa-i acord circumstante atenuante. Seria lui de marturisiri imi profilau un baiat simpatic, dar cam ghinionist si predispus spre femei cu care nu se potrivea. Un fost sportiv valoros, invatat cu barbatie si franchete de competii mari. Asa se vede el. Si, mi-am spus, de ce nu poate exista un superlativ al ratarilor la altar? Totusi, omul nu ezita sa se insoare cu fiecare… Nu am incetat sa-i spun ca a gresit enorm cand si-a pus astfel pe tapet casnicia cu Gabriela. Dar, iata, pe undeva, prin sferele destinului, o justitie divina continua sa lucreze!

 

Lansat pe buzele tuturor de asocierea cu Gabriela Cristea, Marcel a ajuns, la randul sau, perechea pentru o fata, blonda si ingenua, al carui nume a fost silabisit si retinut, la bratul lui: Ma-ria Con-stan-tin.

Cumintenia pamantului. Tacuta si atat de atasata de un Marcel Toader convins pana la cer ca, de fapt, pe EA a cautat-o in toate femeile.

Unit cu Silviu Prigoana in ura fata de o persoana care, cred amandoi, le-a distrus casniciile anterioare, Marcel a angrenat-o pe Maria intr-un carusel mediatic formidabil, incununat de o nunta-spectacol. Dar care, surpriza mare pentru miri, nu a primit nicio oferta banoasa de exclusivitate de la marile televiziuni. A fost un semn. Pentru el. Pentru ea.

A fost ca un fel de intalnire a unui cuplu pe varful unui munte. Ca Deborah Kerr si Cary Grant in clasicul film An Affair to Remember/O aventura de neuitat, care-si dadeau intalnire peste sase luni in varful Empire State Building, sa vada daca dragostea lor rezista. Dupa doi ani, cineva, iata, a intarziat la intalnire. Marcel a coborat muntele, cu un prezent ratat in afaceri. Maria si-a propulsat cariera artistica si a scapat, mult mai repede decat s-ar fi crezut, de eticheta “sotia lui…”.

Privirea ei s-a schimbat. Ceva de otel s-a nascut in ea.

Firea tipicara, dominanta a lui Marcel nu a putut struni, nici de data aceasta, o sotie care produce mai mult. “Cand buzunarul vorbeste, sentimentele tac”, a comentat amar Marcel, presat de zvonul ca Maria l-a inselat si s-a terminat totul. Cumintenia ramane doar… a pamantului.

In viata lui Marcel, s-a tras din nou heblul. In bezna apartamentului pe care datoriile au pus sechestru, un dandy se afla pe muchie de cutit. Si, fatalmente, viseaza la o noua dragoste.