Category Archives: povesti cu femei celebre

O lecţie despre curaj, echilibru şi iubire – de la Carmen Mureşan la Carmen Harra

Ideea că trăim în graniţele unei singure vieţi este doar o chestiune de matematică demografică sau de lipsă de viziune. Inchideţi ochii şi priviţi pe drumul de întors al anilor. Vedeţi? Dumnezeu ne-a dat şansa – poate tocmai în compensaţie pentru gândul frustrant al lui Sartre, că suntem istoria unui final trist previzibil – să succedăm mai multe feluri de a trăi şi de a iubi în decursul singularei noastre serii de respiraţii. Felurile diferite de a trăi nasc nostalgia: pentru unii, imaginea idilică a anilor de adolescenţă fără griji şi cu prietenie necondiţionată, în faţa maturităţii intereselor rapace. Pentru alţii, gândul irepresibil al tinereţii, cu avântul şi patosul ei, când crepusculul vieţii îşi arată limitele.
Există însă şi ceva mai mult. O forţă interioară uriaşă care le permite unora să trăiască existenţe cu totul diferite, ca o redefinire majoră a vieţii, legate doar de sentimente ce nu mor. In termenii lumii moderne, se numeşte reinventare. Mai exact, o nebunească aruncare de zaruri la ruleta destinului. Curaj la superlativ. De câte ori nu v-aţi surprins scrutând viitorul, de teama schimbării. Suntem în ţara în care modificările fundamentale în viaţă – alt oraş, altă meserie – nu se poartă. Se pune la încercare instinctul de conservare şi… atât. La noi, mămăliga nu prea face explozie.
Să trăieşti succesul, schimbând totul? O chestiune de guvernare divină! şi motivul pentru care îi admir pe cei care au făcut-o.
Carmen Harra este printre cele mai fabuloase modele, la ora pariurilor de viaţă. Martorii anilor ‘80 o reţin ca o voce impusă în muzica românească. Carmen Mureşan. Trio Expres a fost brandul pe care Carmen l-a condus cu pasiunea cu care a crezut mereu că vocea este menirea vieţii ei. Chemarea pentru care merita orice sacrificiu. Si în anii în care muzica uşoară a fost liderul inimilor melomane, Carmen Mureşan a avut parcursul său bine conturat. O plăcere irepresibilă o făcea să se apropie de divinaţie, de talentul de a căuta viitorul în semne, dar nu părea a fi decât o pasiune ce colora ceasurile de relaxare. Decembrie 1989 ar fi trebuit să aducă un atu în plus pentru o Carmen Mureşan cu trup apetisant.
Istoria avea să se scrie altfel. Temeliile noii industrii a show-business-ului au fost aşezate pe trupul sugrumat fără rost al muzicii uşoare şi zeci de cariere, zeci de voci perfecte au ajuns în faţa unui spectrului incredbibil al finalului, în plină tinereţe. In sufletele a generaţii excepţionale de artişti s-a născut frustrarea incapacităţii de a înţelege ceea ce nu era de înţeles şi nu foarte mulţi au avut forţa uriaşă de a găsi drumul. Reinventarea. Calea de a fi ascultaţi şi difuzaţi si în noua eră.
Unicitatea lui Carmen este că, înainte ca această revoluţie să frămînte atâtea vieţi, cu o uimitoate, intuiţie, a putut să schimbe TOT.
Tara. Profesia. Limba. Statutul social. Averea. Numele!
Cea mai radicală schimbare de destin.
Curajul nebunesc din “Totul sau nimic” a învins, pentru că a fost iubire, a fost încredere, a fost devotament.
Umărul ferm şi iubitor al unui bărbat de succes care a divinizat-o a fost doar imboldul pentru ca visele muzicale ale lui Carmen Mureşan să fie puse în cui şi cealaltă Carmen, Carmen Harra, să explodeze, cu îndrâzneţele viziuni despre viitor. O Americă întretăiată de milioane de idei, dar cu aceeaşi obsesie pentru karmă şi destin. Adică un teren fertil pentru un spirit viu, ale cărui previziuni au adus-o lângă Hillary Clinton şi alte personalităţi ale Panteonului american. Carmen, artista care bătea mii de kilometri pentru a cânta publicului din România pe orice scenă, poate privi orizontul la New York sau în Florida, de la fereastra propriului succes.

Umbra a venit atunci când soţul a plecat mult prea devreme către cele sfinte, iar fericirea, cercul perfect s-a rupt… Pentru totdeauna, căci Carman nu şi-a mai refăcut viaţa. Dar încercările sunt date pentru a fi împărtăşite – ea poate vorbi acum despre iubire şi despre împlinire, atât din perspectiva celui care a avut-o, cât şi din cea a celui care ştie ce poate pierde.
Intre alb şI negru, Carmen Harra a atins echilibrul şi, pentru a fi completă, se întoarce, ca o joacă, la muzică. Ajunsă astăzi pasiunea care dă culoare vieţii.
Lecţia acestei vieţi este grăitoare – înainte de a da verdicte în privinţa destinului nostru, suntem siguri că am scurtat orizontul şi nu am îndrăznit să mergem până la capăt? Avem idee daca nu cumva nu am avut curaj să ne găsim împlinirea în nebunia de a schimba tot? Nu cumva nu l-am întrebat suficient pe Dumnezeu dacă ne este îngăduit să visăm şi imposibilul?
Totul stă doar în mâinile noastre.

Un moment de aur cu Olga Tudorache! Mai ţii minte, Tudor Chirilă?

Azi ne despărţim de o personalitate uriaşă. Olga Tudorache. Ce mă leagă de ea? Aniversarea ei de 70 de ani. Moment de aur! Mulţumesc, doamnă Olga…

„S-a întâmplat în noiembrie 2004, când criticii de teatru, Ion Cocora şi Ioan Cristescu, mi-au propus să o sărbătorim pe Olga Tudorache la o ediţie lunară a premiilor „VIP”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Era o şansă uriaşă – „Te urăsc că ai avut-o, eu am căutat-o ani de zile” , a spus cu voce joasă Mihaela Rădulescu -, în care, sincer, nu am crezut.

Mi s-a părut că responsabilitatea demersului premiilor nu putea compensa frivolitatea noastră gazetărească, pe care o personalitate atât de mare şi de introvertită ca Olga Tudorache avea toate motivele să o respingă. Simţeam că marea doamnă nu are nevoie de omagiul nostru pentru a trăi cu nostalgie şi emoţie această sărbătoare.

Nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu o cunoşteam cu adevărat pe doamna Olga. Că dincolo de imaginea atât de austeră a marii actriţe, se află un om sufletist, jovial, chiar ludic, şi care avea nevoie de recunoaşterea societăţii la aniversară.

Olga Tudorache a consimţit să vină şi, când a confirmat, norocul ne petrecea. Eram avertizaţi: tot ceea ce îşi va dori doamna Olga erau aplauzele publicului, aidoma deceniilor dedicate scenei. O văzusem la gala prietenei Eli Lăslean, la care spusese, cu geenrozitate, un „Mulţumesc” pe scenă. Nu mă aşteptam să primesc mai mult. Ba chiar, la un moment dat – când afluenţa incredibilă de invitaţi ne-a determinat să întârziem 45 de minute! -, mă simţeam îndreptăţit să primesc o maliţie maiestuoasă de la doamna Olga. Dar, repet, nu o cunoşteam… Două sute de oameni s-au ridicat şi i-au oferit Olgăi Tudorache exact acel număr de minute de aplauze pe care îl merita. Multe, entuziaste.

În loc de „Mulţumesc”, Olga Tudorache a liniştit asistenţă, a scrutat sala: „Unde-i Tudor Chirilă?”. Am uitat să vă spun că, în aceeaşi seară, spectacolul Chiriţa of Bârzoieni lua premiu pentru inovaţie în teatru, cu Iarina demian şi fiul Tudor, de faţă. N-am uitat însă să vă spun că Tudor nu era în sală. Acesta este fix momentul în care îi şoptea Mihaelei Rădulescu versurile de pe următorul disc. Şi n-auzea absolut nimic, deşi strigam cu toată puterea la microfon. Simţeam că momentul se pierde…, dar Tudor apare pe uşă, adus pe sus. A intrat curat ca un prunc, căci nu ştia nimic despre emoţia uriaşă a clipei. Lumea îl împingea către scenă şi nu înţelegea de ce. Mă priveşte surprins, dar domana Olga nu ne mai dă timp:
„Vreau să vă spun că am văzut A douăsprezecea noapte la Teatrul de Comedie şi Tudor Chirilă interpretează cel mai bun Malvolio pe care l-am văzut în viaţa mea!”.
În viaţa ei!

Tudor se pierde pur şi simplu. Durul are ochii în lacrimi, în timp ce ia mâna zeiţei şi o sărută ca şi cum ar fi fost a mamei sale. Lacrimile nu-l lasă să coboare de pe scenă şi aproape că se prăbuşeşte de pe scări.
Atunci, acolo, Tudor Chirilă a aflat că a reuşit.”

Fragment din volumul meu, 12 personaje în cautarea unui destin, Editura Cuvantul, 2005

Ar fi crezut cineva ca… Oana Zavoranu?!

In Predica de pe Munte, Iisus avea sa rosteasca o vorba care, abia mii de ani mai tarziu, avea sa devina “cool” pentru milioane de oameni ce traiesc sub umbra banuielii.
“Nu judeca, pentru a nu fi judecat!”.

Conteaza mai putin ca vorbele divine au fost scoase din contextul rostirii lui Hristos, pentru ca Mantuitorul a continuat, spunand ca doar acela ce este implicat intr-o poveste, sau care savarseste acelasi pacat, nu are dreptul de a judeca. “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la barna din ochiul tău?”, a continuat Iisus in aceeasi Predica. Asadar, doar daca ai savarsit pacatul pe care azi il incriminezi, ar fi bine sa te abtii!

Avide sa-si acopere zecile de fapte vinovate, cele denumite generic vedete – si fanii lor orbiti de adoratie – arunca in orice situatie, cu orice chip, vesnica replica agresiva: “Cu ce drept judeci? Te bate Dumnezeu!”.

Drept doar in parte, pentru ca, iata, nu te bate decat atunci cand esti fatarnic.

Greu de spus daca a existat o persoana mai viu comentata, in ultimii 15 ani, decat Oana Zavoranu, fapt alimentat, cu siguranta, si de apetitul ei fantastic – si extrem de pregnant ani de zile! – de a crea polemica dura la TV. Cu oricine: mama, sot, iubit, vecin, medic, avocat, familie de politician, prezentator TV s.a.m.d. Voluptatea Oanei de a le “zice” in direct – lucru care parea sa fie o hrana! – era justificarea perfecta pentru a deveni o tinta ideala pentru barfa. Cine ar mai fi putut identifica granite dintre “judecata publica” nevinovata si cea vinovata, pentru ca tonul ridicat al Oanei, cu care survola orice tema, era un loc ideal pentru ca publicul sa-si verse umoarea, “acidul” din gand.
Imi propun aici sa sfidez vorba lui Isus.

Da, a meritat ca Oana Zavoranu sa fie declarata public irecuperabila. Sa fie etichetata in toate felurile existente pe planeta. Sa devina “tinta preferata”. Altfel, ACEASTA CLIPA nu ar fi creat un efect atat de puternic, din care sa putem invata.
Ar fi crezut cineva ca Oana va putea trai in deplina tacere, fara nicio iesire polemica in public, timp de doi ani? Ar fi banuit cineva ca Oana, cea risipitoare, va gasi potrivit sa investeasca intr-un domeniu sigur, alaturi de parteneri seriosi, cum e cel medical? Ar fi visat cineva ca Alex Ashraf, baiatul pierdut in spatiu care escalada balconul casei doar ca sa o recucereasca, va putea deveni sot si omul care sa o ajute – prin nemarginita lui supunere, sprijin, iubire – sa se echilibreze?

Unde e explozia de pe vremuri? Unde e socul permanent?
Zavoranu traieste discret. Cine ar fi crezut?

A devenit un loc comun zicerea ca “Pepe a fost barbatul perfect pentru Oana, dar ea nu a stiu sa-l pastreze”. In cele mai multe privinte, Pepe a fost perechea ei. Dar iata, ea avea nevoie de un om absorbit TOTAL de universul ei. Or, Pepe avea orizontul si drumul lui.

A fost util sa o judecam atunci pe Oana Zavoranu, pentru a intelege mai bine acum ca orice om poate gasi, pana la urma, echilibrul in viata, indiferent cat de “coltos” ar fi, cu conditia ca filmul vietii sa aiba distributia potrivita.

E un semn de speranta pentru oricine: poti trece prin marile focuri ale vietii, de la sinucidere la saracie, mai exista o sansa in viitor!
Si daca nu va dura la nesfarsit aceasta pace a Oanei Zavoranu, faptul ca, la maturitate, s-a oprit pentru ceva timp e semnul ca “se poate”.
Nu-i o minune?

P.S.: In pragul publicarii acestor randuri, speculatiile ca Oana Zavoranu e insarcinata efectiv zapacesc orice canal media. Ar fi ce nu se putea povesti!

Marcel Toader si Maria Constantin – o aventura de neuitat

Vine o vreme cand chiar e nevoie sa iti stinga cineva lumina. Pe intuneric, ai toate sansele sa poti sa vezi doar in interiorul sufletului si sa te intrebi: de ce? Aruncat in bezna de furnizorul de energie electrica – acolo, in locuinta in care ELE, toate, au venit si au plecat -, Marcel Toader ar putea avea, in fine, ocazia sa-si puna marea intrebare a existentei sale. Pus in rama celui de-al saselea divort – “materie” la care ar putea fi cel mai potrivit conferentiar al acestei tari! -, Marcel este ca Hamlet, tinand in mana craniul “papusii” preferate a vietii sale, casnicia. A fi sau a nu fi… casatorit e deja o chestiune la timpul trecut, intrucat nici legea nu-i permite o recidiva. Dar “a fi sau a nu fi acest Marcel Toader” ar putea fi o dilema necesara.

O vreme, acest tip mereu spilcuit, a carui statura cere mereu un sacou, mi-a parut detestabil. Clipa in care a devenit vedeta, povestind mai ales ce era de nepovestit din casnicia cu Gabriela Cristea, ramane un reper de misoginism si de lipsa de fair-play. Descrierile adversarilor sai il apropiau mai degraba de personajul lui Dem Radulescu din Asta seara dansam in familie – sotul de serviciu, mereu pus pe capatuiala pe banii inocentelor. O confruntare TV si mai multe intalniri in particular m-au determinat sa ne strangem mana si sa-i acord circumstante atenuante. Seria lui de marturisiri imi profilau un baiat simpatic, dar cam ghinionist si predispus spre femei cu care nu se potrivea. Un fost sportiv valoros, invatat cu barbatie si franchete de competii mari. Asa se vede el. Si, mi-am spus, de ce nu poate exista un superlativ al ratarilor la altar? Totusi, omul nu ezita sa se insoare cu fiecare… Nu am incetat sa-i spun ca a gresit enorm cand si-a pus astfel pe tapet casnicia cu Gabriela. Dar, iata, pe undeva, prin sferele destinului, o justitie divina continua sa lucreze!

 

Lansat pe buzele tuturor de asocierea cu Gabriela Cristea, Marcel a ajuns, la randul sau, perechea pentru o fata, blonda si ingenua, al carui nume a fost silabisit si retinut, la bratul lui: Ma-ria Con-stan-tin.

Cumintenia pamantului. Tacuta si atat de atasata de un Marcel Toader convins pana la cer ca, de fapt, pe EA a cautat-o in toate femeile.

Unit cu Silviu Prigoana in ura fata de o persoana care, cred amandoi, le-a distrus casniciile anterioare, Marcel a angrenat-o pe Maria intr-un carusel mediatic formidabil, incununat de o nunta-spectacol. Dar care, surpriza mare pentru miri, nu a primit nicio oferta banoasa de exclusivitate de la marile televiziuni. A fost un semn. Pentru el. Pentru ea.

A fost ca un fel de intalnire a unui cuplu pe varful unui munte. Ca Deborah Kerr si Cary Grant in clasicul film An Affair to Remember/O aventura de neuitat, care-si dadeau intalnire peste sase luni in varful Empire State Building, sa vada daca dragostea lor rezista. Dupa doi ani, cineva, iata, a intarziat la intalnire. Marcel a coborat muntele, cu un prezent ratat in afaceri. Maria si-a propulsat cariera artistica si a scapat, mult mai repede decat s-ar fi crezut, de eticheta “sotia lui…”.

Privirea ei s-a schimbat. Ceva de otel s-a nascut in ea.

Firea tipicara, dominanta a lui Marcel nu a putut struni, nici de data aceasta, o sotie care produce mai mult. “Cand buzunarul vorbeste, sentimentele tac”, a comentat amar Marcel, presat de zvonul ca Maria l-a inselat si s-a terminat totul. Cumintenia ramane doar… a pamantului.

In viata lui Marcel, s-a tras din nou heblul. In bezna apartamentului pe care datoriile au pus sechestru, un dandy se afla pe muchie de cutit. Si, fatalmente, viseaza la o noua dragoste.

Patima de a iubi mereu dincolo de reguli, cu Antonia şi Alex Velea

Clişeul este locul unde oamenii încetează să mai privească minunata şi geniala simplitate a lucrurilor perene, pentru că viaţa lor nu le-a oferit şansa să trăiască acel gen dumnezeiesc de iluminare. Acela care face ca gesturile banale să-şi capete mereu strălucirea.
Să luăm, de exemplu, o normă socială publică: modul în care „dragostea devine altceva” în timp, felul în care „e bine că respectul înlocuieşte fluturii în stomac”, ideea inoculată literar că „dragostea durează trei ani” – culmea, într-o carte în care finalul o dezminte!
Toate sunt feluri în care, de fapt, ne spunem că, de la o vreme, oamenii au fost fascinaţi să-şi îndrepte atenţia către Altceva – poate pentru că pasiunea n-a fost niciodată la maxim – şi când s-au întors, schimbaţi ca ţeluri, drumul nu mai putea să fie acelaşi. Pentru că şi cel de lângă ei nu mai era acelaşi.
Şi dacă, pe fond, există o compatibilitate umană, se naşte ideea „respectului”, a cuplurilor cu imagine armonioasă la nivel public. Deşi nu e deloc surprinzător că, pe ascuns sau chiar dimpotrivă, fluturii reapar, dar la vederea altei persoane.
Unde a dispărut dragostea? Ca în definiţia vieţii a la John Lennon, trece „în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri.”
Cei care invocă numeroase cupluri trecute de prima tinereţe -pentru care crepusculul vieţii e alături de un om şi un gen de afecţiune pură, dar lipsită de pasiune – pot avea dreptate. Dar nu e o regulă. N-aţi văzut pe stradă perechi de octogenari ţinându-se de mană, ca în liceu?
Există dragoste care nu trece? Care nu se transformă în respect?
Cred că da.
Există jumătăţi care efectiv nu pot simţi pe piele şi pe suflet altceva decât mântuirea atingerii celui cu care se potrivesc. Şi nu e gelozie, nu e posesivitate, ci doar o potriveală divină care se cere zilnic hrănită. Sunt cei care nu se pot rupe zilnic unul de altul, cei care desfidă prin tot ceea ce fac o altă vorbă consacrată doar pentru a ascunde alte adevăruri – „e bine să nu lucrezi în acelaşi loc cu perechea, ca să nu se uzeze relaţia”. Sau, mai exact spus, „mai bine nu te văd zilnic, ca să nu recunosc că nu sunt stăpân pe ceea ce trăiesc”.
Sunt oameni care se „sorb”vreme de decenii şi ajung în istorii controversate la nivel mediatc tocmai pentru că nu pot reprima ceea ce societatea nu acceptă. În faţa lui Dumnezeu, răspundem dacă nu acceptăm să trăim în spiritul lui. Şi atâtea mari iubiri au plătit, pentru că nu-şi puteau ţine „respiraţia vieţii” în faţa regulilor.
Citesc undeva că Antonia şi Alex Velea nu au putut concepe să filmeze un videoclip cu secvenţe de dragoste, pentru că nu pot vedea pe altcineva lângă unul dintre ei. Este un simplu si clar exemplu care arată că o iubire trăită cu toată puterea poate călca peste tot. Dar oare ce o poate opri? E limpede, s-au întâlnit când fiecare credea că iubeşte într-o căsnicie.

Pasiunea lor? Nimic mai scandalos. Antonia – o fată frumoasă, lansată cu grijă de familia soţului – s-a aruncat, ca de pe o coardă de bungee, în relaţia care o completează – de la fantezii la sentimente şi vise. În chip aproape iraţional, a ales să nască doi copii cu mult înainte ca divorţul „în stil italian” să se încheie. Situaţia incredibilă ca urmaşii lui Alex Velea să poarte numele Castellano – câtă vreme căsnicia cu Vincenzo nu e la final! – arată că, pentru iubire, ea a făcut ce a simţit. Se simte atât de împlinită şi protejată în “castelul ei de iubire”, încât nu înţelege ce rost au condamnările publice ale situaţiei sale fără precedent.
La rândul său, Alex Velea se privea în ochii limpezi ca un râu de munte ai Anei. Ar fi putut fi soţia perfectă de artist ocupat – frumoasă, tolerantă. Femeia, care, ca bărbat, nu te coboară. Doar că doar Antonia a fost “femeia care te urcă”!
Copilul de cartier Velea a demarat într-o poveste “hollywoodiană”, la care nici nu visa, aşa că a lăsat pasiunea să-l ducă în vârtejul scandalului. El ar fi putut să aştepte, ar fi găsit calea mai diplomată. Dar, împreună cu Antonia, compune un cocteil strălucitor, exploziv, profund instinctual, după reţeta cântată cândva de U2 – Love is Blindness.
Mă întrebam acum un an cum de Dumnezeu acceptă toate acestea. Da, acceptă, pentru că, în profunzime, Dumnezeu este Iubirea. Dar şi Dreapta Judecată. Aşa că lasă pedeapsa să se aşeze asupra unei mame, Antonia, care are un copil în Italia şi nu are niciun motiv să-l ignore atât de mult. O vizită pe an e prea puţin pentru anii în care o fetiţă îşi clădeşte universul…
Si atunci, să îndrăznim să ne dorim să trăim ceea ce visăm? De o mie de ori: da.
Indicat ar fi, însă, să strecurăm şi puţină maturitate într-atâta exaltare. Dacă se poate…

Cornel Galeş, între Ileana Ciuculete şi o altă femeie. Sau despre… ciorba de curcan.

Care e distanţa dintre dragostea infinită, profundă şi până la indiferenţă şi uitare? Literatura lui Shakespeare întăreşte faptul că între ele NU EXISTĂ graniţă, pentru că nu se pot învecina niciodată! Dacă iubirea se află în stare pură, moartea unui partener poate duce uşor până la depresie şi stingerea celeilalte jumătăţi, trezite fără rost. Romeo şi Julieta sunt însă prea departe de o actualitate în care sentimentele esenţiale nu mai există, pentru că nu îl mai vedem pe Dumnezeu între atâtea orgolii şi pofte pământene. Dar nici realitatea nu spune altceva decât Shakespeare – între dragoste şi uitare nu există hotar, pentru că dacă ele par să se întâlnească, atunci dragostea nu existat cu adevărat!
Când am privit iubirea dintre Ileana Ciuculete şi Cornel Galeş şi am spus că ea, dispăruta, a trăit cu adevărat o sută de ani de iubire, acea iubire care i-a lungit viaţa, a fost adevărat. Câteva luni mai târziu, când Cornel Galeş îşi înfăţişa în public o altă faţă decât cea cu care o punea zilnic pe piedestal pe Zânica, se confirmă că a fost o superbă visătoare, iar ceea ce s-a construit şi s-a năruit în jurul ei a contat mai puţin, câtă vreme ea a trăit frumos. Pentru ea, graniţa amintită nu a existat şi Dumnezeu i-a dat atâtea zile cât să nu afle, chiar de lângă ea, un alt fel de adevăr al vieţii.
De fapt, ce a ştiut Cornel Galeş despre dragoste?
Nu mare lucru.

Iubirea înseamnă sinceritate. Dacă fiii naturali ai Ilenei nu meritau financiar mai mult decât au primit în timpul vieţii, o minimă datorie a lui Cornel faţă de femeia care i-a fost icoană ar fi fost să le spună adevărul. Şi să le ofere şansa de a-l răsplăti ei pentru sufletul deschis. Ar fi rămas cu bani mai mulţi şi cu dureri de cap mai puţine.
Iubirea înseamnă generozitate. În primul rând sufletească. Orgoliile de pe vremuri – revărsate postum peste cumnat, fostul soţ şi cine mai apuca să-l contrazică – nu mai au un SCUT. Scutul numit Ileana Ciuculete. Doar ea avea dreptul – ca ascendent al succesului şi iubirii cu care era înconjurată – să ceară unora să tacă sau să vorbească. Fără scut, lui Cornel Galeş nu i-a mai rămas decât ura tuturor. Hrănită chiar de el, ca picătura chinezească. O mână întinsă ar fi făcut ca scutul să fie, acum, croit din iubirea lumii faţă de Ileana Ciuculete. O lume întreagă l-ar fi apărat.
Iubirea înseamnă decenţă. Decenţa de a-i CONFIRMA intensitatea şi după moarte, prin fapte. Există iubire când, la 40 de zile de la dispariţia Ilenei, doliul lui Cornel, hainele cernite, au dispărut? Există iubire când, la trei luni, a putut concepe să iasă la un „şpriţ” cu cântece, de ziua lui? Există iubire când, la patru luni, o femeie blondă s-a iţit dezinvolt la braţul lui?
Iubirea înseamnă, uneori, şi ruşine.
Veneraţia şi răsfăţul cu care a înconjurat-o Cornel Galeş pe Ileana Ciuculete au acum un alt sens. Admiraţia din ultimii 25 de ani poate fi privită în altă lumină. A doua zi după ce s-au întâlnit, când Ileana efectiv a alergat pentru a-l găsi pe băiatul frumos de la volanul unui taxi (numit destin), Cornel Galeş s-a îndrăgostit atât de o femeie frumoasă, cât şi de UN CEC ÎN ALB. De renta viageră, reprezentată de succesul ei. Iubirea lui reală a fost dublată fin – căci e cele mai abil dintre toţi oamenii acestei poveşti – de un control extrem de profitabil al unei mine de aur. Şi dacă această mină ar fi secat – caz unic între colegele de celebritate folcloristică ale Ilenei! – atunci de vină, în calitate de custode exclusiv al acestei averi, este tot el, Cornel.
Când, însă, adevărul trebuie smuls, şi nu oferit, e greu să-l mai crezi pe cuvânt.
Să ne revenim.
Istoriile dramatice de amor cu porumbei care mistuie iubirea la marginea subzistenţei râmân, în general, pentru discipolii lui Shakespeare.
Cornel Galeş a crezut mai degrabă în… ciorba de curcan.

Elena Udrea, între două toalete albe. Şi ce s-a întâmplat între timp….

Lumina cade blând pe tricourile lor albe, strecurându-se, ca un agent acoperit, printre crengile pădurii. Atâta linişte respiră în jocul nevinovat al celor doi, absorbiţi până la cer de joaca prietenoasă şi profund dezinteresată a unui Golden Retriever. Femeia care a jucat prin firele părul său blond o ţară întreagă pare a fi în căutarea timpului pierdut.
Şansa de a mai trăi ca oricare alta s-a pierdut tare demult. Cam atunci când umbra rochiei austere a doamnei Rodica Stănoiu şi-a pierdut din parfum şi a lăsat loc unei fuste scurte, albe, mult prea incomode pentru mobilierul clasic românesc din Palatul Cotroceni. Era 2005 şi Traian Băsescu a aruncat orice urmă de normalitate din viaţa acestei femei – şi nicio parte din fiinţa ei nu dorea altceva -, iar ea, Elena Udrea, devenea marele semn de întrebare. Acel semn de întrebare la care, din prima clipă, toţi au dat acelaşi răspuns, fără a şti cu adevărat ce s-a întâmplat şi ce este ficţiune. Era 2005 şi o primă întâlnire cu această figură atipică pentru un consilier prezidenţial se petrecerea chiar în biroul ei, aplecându-ne către un proiect cultural frumos, deşi toaleta doamnei nu recomanda deloc mişcările bruşte.
Era aproape vară, hainele mulate albe erau nefiresc de decoltate pentru acel Palat. Oricum s-ar fi aşezat, s-ar fi văzut tot.
Şi asta o durea cel mai tare – tocmai fusese în studioul lui Robert Turcescu, care o întrebase despre „preşedintele Danemarcei” şi prima impresie era de imens derizoriu. Rănită, Elena Udrea se simţea „de pe şoseaua de centură a politicii”, citându-şi mentorul, şi căuta să arate că acel CEVA oţelit din privirea ei, încă neşlefuit, o va face să înoate, cu acelaşi costum de baie minuscul, între dezastru şi puterea absolută.
Cheia către uşa „cabinetului unu” a fost principala monedă de schimb a patru ani de amiciţie cu Elena Udrea. Fiecare a avut ceva de câştigat. Ea a zidit, cărămidă cu cărămidă, ideea că ESTE mai mult decât prejudecata că „o femeie frumoasă în politică coboară, de fapt, din patul cuiva”. În timp, toaletele răpitoare au rămas pentru petreceri private. Vechea regulă – „roz şi scurt” – a cedat în faţa unui „negru şi lung”, dar în niciun caz ieftin!
Tentaţia pentru shopping a unei femei cochete nu poate fi inhibată de absolut nimic.
Vorbele au devenit rare şi apăsate, mişcările de culise puternice. Era o forţă.
Pentru un organizator de evenimente mari, sintagma „preşedintele ţării va fi în sală” este „Sesam, deschide-te”! Fie că Sesam e un buget de publicitate, o personalitate greu de accesat sau o televiziune de „sedus”. Iar ea, Elena Udrea, a fost, pentru zece ani, Sfântul Petru de la uşa lui Traian Băsescu. Cu ea trebuia să negociezi dacă doreai ca „el” să fie prezent. Cu ea analizai lista persoanelor ce urmau să vorbească şi doar ea putea să-ţi spună cu cine nu era „el” compatibil şi ar fi bine să-l trimiţi acasă, dacă vrei ca „el” să apară. Apropo, în principiu, mai puţin era vorba de politicieni, ci de oameni de afaceri… Influenţa acestei femei a deranjat „pupile” mai vechi, cum ar fi Adriana Săftoiu, care nu contenea să avertizeze acelaşi preşedinte că nu e bine să se asocieze cu diverşi jurnalişti „de scandal”, ca mine… Orice semn de îndoială primea acelaşi răspuns de la Elena Udrea: „veţi vedea la ora interviului cine decide”. Invariabil, privirea piezişă a lui Băsescu îşi făcea apariţia. De ce? Pentru că, spre deosebire de ceilalţi politicieni, Băsescu era cel mai conştient de puterea apariţiei lui. Nu şi-a „plătit” niciodată prezenţa sau laurii, ca alţii, pentru că ştia preţul asocierii lui. Şi au fost ani în care chiar era suficient! Şi pe ea, o „antrenase” atât de bine, încât să ştie UNDE şi CUM are ele de căştigat.
Ecuaţia avea mereu un singur „rezolvitor”: Elena Udrea. Hulită şi admirată cu aceeaşi putere de bărbaţi, dar mai ales de femei.
Excesul de putere şi inevitabila angrenare într-un joc mai degrabă ocult decât public trebuiau să aibă un preţ. În vremea lor, puşcăriile s-au deschis pentru politicieni şi tot în vremea lor, acestea au înghiţit-o şi pe Elena Udrea. A plătit pentru ceea ce „el” nu a semnat niciodată. Această slăbiciune reciprocă i-a determinat chiar să se supraliciteze. Elena Udrea din primii ani – necizelată, dar mai autentică şi mai realistă – s-a transformat într-un caz tipic: „mie nu mi se va întâmpla niciodată”. S-a schimbat fundamental. S-a născut un plus de aroganţă care a costat-o (cu un astfel de „profesor” lângă ea, cum putea fi altfel?). Dar şi o putere interioară cu care a uimit.
De la Elena Lupescu, Mata Hari modernă şi alte comparaţii străruitoare în mintea unor politicieni, jurnalişti, şefi de servicii etc, la femeia în bluză albă care se gândeşte la ce e mai important în viaţă, în timp ce se joacă în neştire cu un Golden Retreiever – la umbra unui iubit chipeş şi care nu pare a şti ce are lângă el! -, Udrea a impresionat prin forţa cu care nimic din prăbuşirea ei şi din inumanul unui penitenciar de Ev Mediu nu au determinat-o să se salveze, trădându-l pe „el”.

20170624_124051

Acum, e vremea iubirilor cu nopţi albe, cu tatuaje, cu bucurii simple.
Elena Udrea de azi zâmbeşte din nou când te revede, stânjenită niţel, după ani în care privea PESTE tine. Ceva din acel zâmbet rămâne însă propriu jucătorului de cazino care spune – „s-ar putea să mă coste scump numărul pe care am pariat, dar să fiu a naibii dacă nu a meritat!”.

Cu Boureanu la psihiatru. Dilema vânătorului de femei.

Agresorul în piele de victimă se apropie aparent spăşit, după şuvoaie de înjurături, către poliţistul care – în miez de noapte şi după sute de cazuri în care nu a mai văzut o celebritate demonizată de alcool – priveşte inofensiv.
„Baby, filmează!”.
Baby – iubita trecută recent de majorat – se apropie urgent, cu faţa de înger încă arsă de o palmă primită pentru că – iarăşi, a câta oară – nu se supune.
Mândru că e filmat, agresorul-victimă trage un genunchi direct în părţile moi ale „organului”. Instinctiv, poliţistul execută fulgerător un upercut – ce ghinion, a fost campion de box! – şi Cristian Boureanu pierde aproape decisiv lupta cu viaţa.
Arunc acum la coş cei 20 de ani de prietenie cu Cristi Boureanu, pentru că eu nu-l recunosc, în acest agresor ieftin, pe omul fin, abil, puternic, cu care am petrecut multe seri. La nunta cu Valentina Pelinel am avut bucuria să particip, împreună cu sute de oameni de bună calitate, în frunte cu preşedintele statului! Cristiu Boureanu părea a fi chiar Viitorul, în aspectul său emancipat, americanizat.
De parcă, celebrul film Face/Off – în care cel bun şi cel rău suportă un transfer reciproc de chip, astfel încât îngerul şi demonul împrumută circumstanţele celuilalt! – este chiar realitate, mi se pare acum că, sub acelaşi chip e altcvineva. Iar cu acest tip nu vreau să fiu prieten.
Aş mai face un ultim gest. I-aş recomanda o sumedenie de psihiatri respectabili pe care îi cunosc. Şi dacă, într-un gest de penitenţă necesar, acest Cristi Boureanu s-ar duce la doctor, i-aş oferi specialistului un mic pont, înainte de a-şi aşeza pacientul pe canapea.
Ispita irepresibilă a agresivitaţii ce-l bântuie din copilărie pe Cristian Boureanu a avut mereu o raportare „în oglindă” către o persoană de sex feminin din viaţa sa. Şi, în mod necesar, una care să-i fi devenit cumva captivă sentimental.

cristian-boureanu-scandal-in-trafic

Viaţa lui Boureanu e un lung şir de argumente. Îndelung blamata soţie „numărul unu” – ce-i drept, fuga cu naşul e ruşinoasă, dar se pare că a fost şi sănătoasă – a pus degetul pe rană când a afirmat că Boureanu „loveşte pe cei care sunt mai puţin puternici decât el” şi a relatat terifiată despre dorinţa „fostului” de a-i lua zilele.
Nimic mai diferit decât numeroasele isprăvi băieţeşti pe care le-a înfăptuit Cristi, când nu avea iubită, alături de prieteni, pe diverse meridiane ale lumii. Cu umor şi impetuozitate controlată.
Soacra a fost, la rândul ei, luată în cătare, Irina povestind că fostul ginere a vrut să o calce cu maşina.
În faţa socrului, nu ştim să fi ambalat Cristi limuzina.
Dumnezeu le-a dat Irinei şi lui Cristi o fetiţă, ajunsă la tată în urma fugii jenante ca imagine a finei cu naşul. În aparenţă un tată exemplar, Boureanu a cultivat micuţei rebeliunea încă din primii ani ai vieţii, prin genul aspru şi contondent de o educa. Celebrul citat „nu-ţi convine, marş la mă-ta, telefonul se confiscă” se justifică prin faptul că, în concepţia lui, fata trebuie protejată NUMAI astfel de anturajele dubioase. Dacă am fi putut comuta destine – ca în romane de ficţiune – şi Cristi Boureanu ar fi avut un fiu, am fi constatat că recuperarea odraslei din septembrie nu se făcea prin tragere de păr în plină stradă. O discuţie pe bordură, chiar cu o bere în faţă, ar fi fost nimerită pentru Cristi.
Fronda unei fete l-a lezat de o mie de ori mai mult.
După o Valentina Pelinel care suportă şi acum cu stoicism creditele neperformante cu care a fost blagoslovită de el şi, atenţie, nu a simţit nevoia să-şi apere din oficiu fostul soţ la ceas de acuze publice – ceea ce spune multe -, Cristi Boureanu a ales o iubită mult mai tânără ce poate deveni, la ceas de conflict, „baby, eşti proastă” sau, dacă e depăşită de măreţia momentului, chiar „taci, că-ţi sparg dinţii”. De aici rezidă şi fericirea de tip nou a lui Cristi Boureanu – în fine, o parteneră mult mai uşor de „crescut” în cele mai pur sindrom Stockholm – adică în arta de a-ţi iubi cu patimă agresorul.
Argumentele contra teoriei „misogine” ar aminti că alcoolul a fost „fitilul” scandalului cu poliţişti sau chelneri neatenţi care, sigur, nu au fost femei, ci bărbaţi! În fapt, alcoolul îl face pe Boureanu un agresor pur, care să vadă în jur doar ţinte, indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei. În stare de sobrietate însă, doar fiicele Evei par să aibă de suferit.
Balanţa Justiţiei Divine – singura care îi mai poate lumina lui Cristi Boureanu drumul – a aşezat pe celălalt taler, al posibililor salvatori, NU ÎNTÂMPLĂTOR, chiar o femeie. Singurul aliat. Monica Tatoiu. Dar nu orice fel de femeie, ci una tare ca piatra, aşa cum Cristi Boureanu nu ar alege niciodată ca parteneră. O filiaţie datată de pe vremea adolescenţei a născut o slăbiciune între Tatoiu şi Boureanu, dar atât de mare, încât distinsa femeie manager/lider de opinie ajunsese să prorocească, cu iz de blestem, la ceasul părăsirii lui Cristi de Valentina, că femeia ce face copii cu bărbatul altuia va aduce boală şi ruşine eternă. Ba chiar să cauţioneze violenţa părinte-copil, afirmând că ar fi făcut la fel cu juna fiică Ioana.
Chiar şi minţile cele mai strălucite pot avea rătăcirile lor.
Jocul de-a „demonul e celălalt” nu se va încheia, pare-se, niciodată pentru doamna Tatoiu în raport cu Cristi Boureanu, căci el, se pare, a ascultat-o chiar mai mult decât propriul ei fiu! El e chiar un Fiu pentru ea.
Deşi doar ar putea fi cea care să-l aducă pe canapeaua psihiatrului.
Doamnă Tatoiu, salvaţi-vă fiul! Aveţi legătura!

Poţi să fii o săptămână Lorelai Mosneguţu?

“Sometimes all I need is the air that I breathe…”
Vocile dulci din legendara piesă The Hollies au îmbrăcat, în anii 90, poate unul dintre cele mai şocante clipuri publicitare cu conţinut social din istorie. Imagini cu copii aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte – născuţi cu handicap sever sau cu chipul răpus de boli incurabile – defineau, prin tristeţea sufocantă a privirii lor, fericirea mereu uitată a vieţii: oare de ce avem nevoie mai mult decât de aer, pentru a fi fericiţi?
Noi, cei mulţi şi atât de norocoşi că Dumnezeu ne-a lăsat întregi, trăim, de fapt, într-o profundă ingratitudine. Nu ne mai ajung visele, orgoliile, izbânzile, conturile! Vrem tot! Judecăm arogant! Trăim urât!
Dacă Cel de Sus ar declanşa cu adevârat o Apocalipsă, ar trebui ca, vreme de o săptămână, să ne ţină pe lume exact ca pe Lorelai. Da, acea Lorelai, fata care a câştigat Romanii au talent cu aceeaşi candoare şi senin în ochi cu care o vedeam, acum ani de zile, într-un reportaj la Observator, sfidând ideea de soartă, de predestinare. Aruncând la coş noţiunea de „imposibil”.
Un copil născut fără mâini poate cânta la pian? Poate aduna milioane de oameni în faţa televizoarelor când se acompaniază la chitară? Da, pentru că mâinile ei sunt ambiţia divină de a cuceri lumea prin artă.
Mi-a amintit, privind-o, de Amy Purdy. Nu o ştiţi? E o femeie superbă care, la 19 ani, şi-a pierdut ambele picioare. Dar a câştigat o ambiţie devoratoare, care a făcut-o să ajungă dublă campioană mondială la snowboarding, să participe cu succes la „Dansează printre stele” şi apoi să vină, cu zâmbetul ei cuceritor, la Conferinţele TED şi să spună: „Nici nu e aşa rău să nu ai picioare. În fond, poţi să îţi cumperi pantofi cu ce număr pofteşti. Sau chiar să ai număr la picior în funcţie de ce pereche de pantofi e la reducere!!!”
Ce forţă!

thumb_lorelai-mosnegutu-a-emotionata-pana-la-lacrimi-pe-mihaela-radulescu-vedeta-a-apasat-golden-buzz

De fapt, pentru foarte mulţi români din ţara intoleranţei, ar putea fi o altă handicapată.
Da, asta ar putea fi pedeapsa Lui pentru atâtea milioane de oameni care fac umbră degeaba pâmântului în clipa în care cred că o fată poate înduioşa o lume întreagă doar pentru că handicapaţilor li se face mereu loc.
O săptămână să facă schimb cu Lorelai. E esenţial.
Să înveţe că nu e obligatoriu să mânânci cu măinile.
Că nu pot să-i ţină în braţe pe cei pe care ţi iubeşte pentru că ele… nu există.
Să descopere că mersul la toaletă fără însoţitor este imposibil.
Să descopere că tot ceea ce fac ceilalţi oameni – iubesc, se căsătoresc, muncesc, călătoresc – nu li se permite.
Nici măcar ochii să nu poată să şi-i şteargă de lacrimi… Pentru că nu are cu ce…
Să se întrebe de ce toţi ceilalţi copii sunt crescuţi de părinţii lor naturali, dar ea nu, pentru că au părăsit-o. Să intuiască înfricoşătorul răspuns, dar – cum e posibil, oare?! – să nu-i urască.
Şi să nu devină doar o excrescenţă umană mustind de frustrări, ci să transforme tot ce NU are in ALTCEVA.
Să înţeleagă că picioarele – chiar dacă nici pe ele nu le are întregi – nu sunt făcute pentru a fi arătate sau operate, ci sunt singura cale prin care să arate că sufletul de artist nu poate fi oprit de NIMIC, atunci când există.
Şi abia apoi, după o săptămână care va părea un nesfărşit purgatoriu – iar pentru Lorelai sunt doar şapte zile fireşti – să se întrebe cine este cu adevărat cel cu handicap.
Handicapul sufletesc este cu mult mai trist, mai jalnic, decât cel fizic.
În timpul celor trei cântece ale lui Lorelai în acel concurs, eu unul nu am observat că ar fi altfel decât noi, toţi ceilalţi.
Am văzut aură. Lumină. Binecuvântare.
Şi, la final, am înţeles că urâm doar pentru că nu am învâţat cu adevărat ce înseamnă NECAZUL.

Tragedia unui copil mare – Denisa Raducu

Iminenta tragicului – cand dă tarcoale cea mai cumplită boală din lume – provoacă oceane de compasiune pentru orice posibilă victimă – de la un copil de doi ani pentru care intrebarea “de ce, Dumnezeule?” nu primeste niciodată un raspuns si pană la cei maturi. Mai mult, in clipa in care ravagiile se asează pe chipul unei celebrităti, efectul public este nemăsurat.
Iar cand acest chip are trăsăturile angelice ale Denisei – o fată cu chip senin, atat de diferit de pervertirea lumii in care cantă -, povestea are toate sansele sa tină o tară intreagă cu răsuflarea tăiată.
Romania a invătat abia astfel, silabisind, numele acestei fete si pentru a o repera mai bine, i-a lipit pe frunte si meseria – Denisa. A devenit actul ei de identitate, insă istoria ei merită mai mult decat o simplă lecturare tabloidă.
Pe nesimtite, lucrand incet si profund in gusturile publicului dornic sa uite mizeria zilnica, manelele s-au instalat in societate, dupa ani de contestare. Nu există televiziune cunoscută – de la cea publică si pană la specializatul Taraf TV – care să nu privească spre lumea manelelor si celebritătile sale. Nimeni nu a simtit nevoia să contrazică expresia definirii ipocriziei nationale sub forma “stăm cu nasul pe sus, dar la petreceri, rupem pe manele”. Genul a castigat legitimare. Dar, o dată cu el, veselia lui a adus si dramele din spate.
A fi cantăret de manele este, fără dubii, o meserie la fel de grea ca mineritul. De ce? Pentru că acest gen exercită o fascinatie pentru cele mai negre zone interlope, acolo unde, in functie de starea psihică sau bahică a “clientului” urmărit general sau proaspăt eliberat, poti primi un munte de bani sau, dupa opt-zece ore de cantat (cat dureaza pofta “angajatorului”!), să ti se spună să pleci neplătit, dacă vrei să scapi cu viată. Oameni trecuti prin cele mai fine petreceri de la Paris, dar si pe la nunti ale unor clanuri foarte violente, cum ar fi Ionita de la Clejani, au observat că, pentru a fi cantăret de manele cu mare succes, e esential sa fii un psiholog de inaltă clasă. In marea de orgolii, bani si hachite iesite la lumină cand se imbată petrecaretii – iar la un pahar iese la lumină caracterul fiecaruia -, un singur cuvant al lui Nicolae Gută, Adrian Minune sau Salam pot face ca evenimentul să denegenereze in lupte cu săbii, cutite si gloante sau toti să se pupe plangand. Omul cu microfonul e un dirjor obligat sa facă slalom printre simfonii ale supravietuirii.

denisa-1

Nu e mirare că unii mai firavi de inger se prăbusesc in patima drogurilor – clientela il imbie -, iar efortul inuman să-i macine. Candva, Minodora, din postura ei de tipă “bărbătoasă”, mi-a spus că aceasta nu e o meserie pentru femei obisnuite.
Suprapuneti acest sablon de viata – terifiant pentru un om normal, care ar trebui să inteleagă că orice avere castigată repede are pretul ei! – pe structura firavă a Denisei, numită generic, să nu uităm, Denisa Manelista.
Un talent artistic născut pentru acest gen de muzică, dar nu pentru lumea ei!
Un copil cu vise, aruncat la 14 ani in cursa după faimă si bani de o familie care vedea, in fine, drumul spre bunăstare!
Un caracter calin care a avut nevoie de “spate” – cineva care să-si arate muschii pentru ea! – ca să nu fie devorata de rechinii intunecati ai noptilor de cantare. Acel cineva a ales pentru ea chiar si cand epuizarea era vecină cu colapsul. Lupta pentru influenta decisivă asupra vietii “minei de aur” a răscolit-o pe interior. Macinată mereu de această disputa sufletească intre incredere si abuz, nu a vrut să supere nimeni, iar interiorizarea a conturat, zi de zi, boala.
Si, poate, cel mai trist, o femeie care nu a atins cu adevărat cerul fericirii.
Prea multe incercări pentru un copil mare.
Pretul renumelui – al “cotei” respectabile la care a ajuns – a fost cel mai scump posibil. Viata.
Mai cumplit este că, nici cand numarul tumorilor a adus resemnare chiar si pentru doctorii de la Viena -, nu a primit ceea ce si-a dorit mereu: pace. In spatele unei cortine impuse de “no comment” mediatic, lupta apropiatilor a continuat mai mult ca niciodată. Marea drama este că intreg anturajul – părinti, veri, impresari, unchi, prieteni, colegi, un iubit mai degrabă inexistent – stie ce e mai bine pentru ea.
Dar in detrimentul celuilalt! Iar ea, pacientul Denisa Răducu, nu stie. E ca un fulg in bătaia vantului.
Prea multe orgolii pentru pacientul care – lucrul pe care il uită toti – i-a scos din anonimat si sărăcie.
Minunile nu sunt in mana oamenilor. Doar Dumnezeu le asează pe aura noastră. In asteptarea mainii intinse de Sus, Denisa ar trebuie sa aleagă, pentru prima dată, singură, cu sufletul.