Arhive categorie: best of

O poveste dureroasa, la capataiul lui Mihai I

best of, , , , , ,

O poveste de acum 15 ani…
Era 2002, eram pe scena Teatrului National, la repetitie, intr-o amiaza de decembrie. Inainte de o seara superlativa, pentru ca urma sa-i premiem pe eroii anului. Ii asteptam, peste cateva ore, pe proaspatul campion mondial Doroftei, Gheorghe Dinica, Iris (acela rotund, cu toata componenta)…
Un pian negru il ascundea in spatele clapelor sale pe Johnny Raducanu care a repetat, cu mare atentie, o bijuterie de jazz cu Teodora Enache. Intr-o clipa, maestrul se opreste si incepe sa cante un ritm anume, sacadat. Apoi s-a intors brusc catre tinerii de peste 20 de ani din echipa de organizare (toti ajunsi azi in pozitii bune in societate):
– Ce am cantat?
Liniste. Maestrul a devenit un ghem urias de furie.
– Sa va fie rusine! Nu stiti ce e important!
A dat o palma grea pe pian. Si a plecat.
Era „Traiasca regele”…
In aceste zile, ne despartim de ultimul mare monarh al Romaniei – si am avut noroc de trei care au scris istorie! La 55 de ani de la plecarea sa, in ziua descrisa mai sus, tineretul nu avea niciun reper – si poate nici parintii lor – ca „Traiasca regele” era imnul romanilor, cand Romania era mare, puternica si echilibrata.
Azi e mai rau.
Am ajuns in clipa in care, la ultima intalnire cu Mihai I, descoperim ca au venit mii de oameni sa-l omagieze la Palatul regal, dar unde e milionul de pe strazile din 1992, de Pasti?
Timpul sterge nemilos binele istoric si Majestatea Sa a fost introdus demult intr-o carte, desi era in viata. Pe care cei de azi nu se obosesc sa o citeasca. Si de ce nu am repeta greselile din care nu invatam?
Si de ce Mihai I a dat un reper de forta in suferinta?
Ar trebuie sa ne gandim mai mult la asta…
La „Traiasca Regele”.
Multumim, Majestate.

Clipe din universul lui Marin Moraru

best of, , , , , , , , , ,

Senin. Impenetrabil. Duios. Resemnat. Inocent. Pesimist. Puternic. Insingurat. Generos. Furios.
Aş putea continua până maine sau până la asfinţitul lumii. Sunt feţele inimii lui Marin Moraru, cel pe care l-am văzut, l-am admirat, l-am privit înlăuntrul său, atâta cât mi-a permis sufletul său, atât de fragil, încât avea nevoie de o platoşă de fier. Si de o soţie sclipitoare… doamna Lucica.
Il văd… Il văd într-o seară de Revelion, 2006-2007, ca o insulă de linişte in vacarmul unei seri colorate de lăutari gălăgioşi, la restaurantul Perla. Il văd doar câteva zile mai târziu, în acelasi loc, dar în seara de 31 ianuarie 2007, la o aniversare mare, poate singura din ultimul deceniu, pentru că păşea pragul 70. Zâmbind confortabil lângă fratii săi de credinţă – Beligan, Dinică, Iordache, Albulescu, Rucăreanu. Dar unde sunt ei toţi acum?…
Il văd tăindu-şi tortul sărbătorii, în timp ce anunţa că va ţine un discurs în mai multe limbi ale pământului. In fapt, un exerciţiu de improvizaţie superb, în engleză, apoi în franceză, apoi în chineză, apoi în spaniolă, în care inventa practic cuvinte în maniera acelor limbi. Si ce lecţie! Căci, în viaţă, uneori, nu cuvintele sunt importante, ci starea.
Il văd în lumina unei duminici calde, din 2010, în curtea casei lui Ion Antonescu – e o cina în cinci -, privindu-mă mirat – “te-am văzut numai în costum, nu ştiam cum să vin îmbrăcat” -, în miezul unei istorisiri despre o vacanţă în Mauritius în care dragostea lui pentru soare îi adusese drept cadou cea mai mare insolaţie din viaţă… Dar şi şoapta tristă şi tăioasă – ca orice decizie a vieţii lui, implacabilă -, că televiziunea va rămâne ultima lui preocupare artistică, fiindcă teatrul s-a degradat şi nu se mai poate regăsi.
Si da, trecuseră doar opt ani atunci, de când îmi dăduse singurul interviu – “da, drăguţule, întreabă-mă ce vrei” – şi când şocase o ţară întreagă:
– Ce părere aveţi despre vedetele tinere de azi?
– Aici e o problemă.
– De ce?
– Au murit emulii, au murit regizorii, s-au dus, au plecat… Tinerii sunt departe de realităţi, de realităţile scenice vorbesc. Ei nu au gustat din mărul prefacerii, din mărul facerii, din mărul bun al vieţii lor. Si atunci ei nu ştiu unde sunt. In urma mea mă uit cu mâna la ochi şi nu văd decât ici-colo câte un popic. E departe lumea asta. Tinerii nu au ajuns la rangul de a fi.
– Nu remarcaţi pe nimeni, nu aţi văzut niciun tânăr care să vă trezească interesul?
– Nu, nu am văzut. Nu am văzut un tânăr care să existe, să fie atât de puternic, atât de pregnant.
– Aşadar, credeti că dintre cei care s-au lansat în ultima vreme pe piaţă nu va rămâne nimeni?
– Nu, sigur nu. E urât ce spun, dar asta e situaţia.
Acesta e omul! Omul Adevărului, aşa cum îl simţea. Fără menajamente, fără frica de a fi judecat. Liber. Dar şi dezolat că se distruge lumea pentru care luptase sa fie frumoasă…
Luptase! Da, da! I-am văzut semnul războinic. Era august 2009, îmi făcea a nu-ştiu-câta oară onoarea de a veni să primească un premiu – pentru genii, distincţiile nu sunt niciodată deajuns -, iar acolo, în studioul Antenei, când l-am rugat să vorbească publicului, a ridicat pumnul strâns către cer:
– Mulţumesc! Cu Dumnezeu inainte!

moraru 2

Era mânios, mânios foarte, uneori. Lumea aceasta oarbă îi săpa durere în privire zi de zi. Si nu ştiu de ce cred că asta a făcut ca suferinţa să-l ia aşa, fulgerător. Era vara lui 2015 când un reporter l-a văzut ieşind dintr-un spital şi scrisese că e bolnav. Azi, reporterul ar spune că a avut dreptate. Atunci, însă, Marin Moraru nu ştia că boala îi dăduse dead-line. Si am văzut faţa furiei sale faţă de neadevăr. Să te ţii! Ce uragan era în spatele blândeţii sale!
In ianuarie 2016, la onomastica lui Ion Antonescu, pe care l-a iubit atât de mult, l-am văzut ultima oară. Am văzut ceva. Privirea sa era altfel. Pleoapele sale desenau durerea cu două dungi adânci. Am vorbit despre murdării de presă – “presa nu e a patra putere in stat, ci a doua, pentru că ea trebuie să fie vitrina noastră”, îmi spunea în 2002, acum nu mai credea în vitrine -, apoi am vorbit mult despre cum să trăieşti sănătos… Cine ar fi ştiut…
Scriu acest text în ziua in care Marin Moraru pleacă pe lumea cealaltă. Si vreau să întreb atât: Doamne, cumva ai programat, undeva, în cer, o reprezentaţie cu Take, Ianke şi Cadâr?

Un strop de venerație pentru Radu Beligan

best of, , , , ,

Fiecare clipă în care am privit în ochii Meşterului – şi au fost destule, cât să te hrăneşti pentru o viaţă – a fost o poarta de intrare către un univers. Un univers al geniului, al talentului, al pasiunii pentru valori, al consecvenţei aduse la rang de excepţie. Eu nu mi-am permis niciodată să-i spun Meşter lui Radu Beligan, dar o făceau şi pentru mine Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Marin Moraru, Eugen Cristea, Gheorghe Dinică, şi mulţi alţi artişti unici şi dragi care, la rândul lor, s-au plecat în faţa forţei sale supraomeneşti de a transforma fiecare clipă în artă scenică de cea mai bună calitate.
Într-o seară rece de decembrie 1998, sala de evenimente din faţa mea îmi zâmbea prin Ion Raţiu, Gică Petrescu, Ştefan Banică jr, Mihaela Rădulescu şi atâţia alţii din faţa mea. Discret, elegant, puternic, Radu Beligan venea pentru a ne da tuturor o lecţie de tinereţe chiar atunci când împlinea 80 de ani. Vârstă venerabilă pentru unii, dar pentru Meşter, doar o bornă calendaristică de la care a dat naştere altor capodopere teatrale – de la Take, Ianke şi Cadâr la Egoistul şi mai departe. „Aş prefera să înlocuiesc ideea că am împlinit 80 de ani cu aceea că am de patru ori 20 de ani!”.
Trei ani mai târziu, în 2001, l-am invitat pe Meşter să interpreteze o secvenţă din celebrul Take, Ianke şi Cadâr pe scena galei anuale a personalităţilor, dar cu 24 de ore înainte de eveniment, Grigore Gonţa avea să-mi spună că e internat în spital. Ştirea a ajuns degrabă la TV şi respiraţia României s-a oprit pentru o clipă. Maestrul Beligan trimitea mesaje încurajatoare, dar atins totuşi de boală, de pe patul suferinţei. Nu ştiu cum, prin ce minune, Radu Beligan avea să fie a doua zi, la gală, pe scenă. Când i-am anunţat venirea pe scena Teatrului Naţional, unde se perecea totul, mia de personalităţi din public a amuţit. Părea ireal. Radu Beligan apărea, aidoma eroilor copilăriei, pentru a mai confirma o dată nemurirea sa. A jucat o secvenţă din piesă, apoi mărturisesc că, la aplauze, nu am mai simţit în viaţa mea atâta revărsare de iubire venind în valuri din partea privitorilor. Vedeam pentru prima dată magia unicităţii unui artist de geniu, privită de pe scenă. Trebuie inventate alte cuvinte pentru această senzaţie!
După spectacol, am fost chemat într-o cabină unde efectiv m-am făcut mic. Toţi trei – Beligan, Dinică, Moraru – mă priveau fix – nici nu-şi schimbaseră hainele după spectacol. Parcă încercau să citească fiecare celulă din mintea şi sufletul meu. M-au întrebat câţi ani am, au făcut ochii mari – aveam 28 -, apoi mi-au spus că am făcut un lucru frumos, să-i adun pe toţi acolo.
Cumva, am câştigat atunci ceva din preţuirea Meşterului, care a răspuns, vreme de mulţi ani, la orice invitaţie de a premia pe sine sau pe alţi performeri – Costel Constantin sau Cristi Puiu, bunăoară – cu risipa de generozitate a titanilor.
Puţine satisfacţii majore ai când lucrezi în zona de jurnalism care scormoneşte în viaţa oamenilor. Ai mai degrabă parte de ură şi de gânduri negre decât de laude. Deşi acest gen de meserie are o funcţie civică importantă – oare nu e bine să ştim adevărul despre modelele societăţii, pentru a şti pe cine veneram? -, presa personalităţilor nu se pune la butonieră niciodată.
Am însă câteva momente în carieră care îmi dau puterea o lua de la capăt, zi de zi.
Seară de decembrie 2007, într-o intimă tavernă italiană de lăngă Teatrul Metropolis. Înainte de pleca la studioul TV, după câteva ceasuri prieteneşti cu Liza Panait, mă îndrept să-l salut pe Radu Beligan, aflat la o altă masă, care se ridică şi îmi spune doar atât: „Felicitări! Eşti făcut pentru televiziune!”.
A fost adevăratul meu botez în televiziune.
Am mers mereu după el, Meşterul Beligan, şi am lăcrimat privind măreţia. Am văzut Take, Ianke şi Cadâr de câte ori am putut: eram sigur că sunt părtaş la o clipă de magie. Am fost la Egoistul, Numele trandafirului, Azilul de noapte, Lecţia de violoncel, Spiritul de familie, Străini în noapte şi am regăsit meu acel sens unic ale existenţei pe care toţi ni-l dorim: să priveşti lumea prin ochii omului care-i dă lumină, forţă, frumuseţe, înţelepciune.
Şi acum, cheia.
Care este oare secretul vieţii omului care a împlinit de cinci ori 20 de ani? Mi l-a spus cândva într-un interviu radiofonic:
„Am fost mereu ca un atlet care s-a comportat cu mintea, sufletul şi corpul său ca şi cum trebuie să fie pregătit zi de zi pentru performanţă!”
Radu Beligan. Istoria însăşi.

BEST OF 2012. Despre mizerii si caractere in presa!

best of, , ,

Splendida victorie a lui Petrica Frasila la CEDO – cel care a fost distrus de potentati locali si i s-a luat statia TV pe care o avea si care a fost reabilitat in 2012! – m-a facut sa-i ofer un text, pentru volumul dedicat acestrui caz unic in presa romaneasca. Va invit sa cititi, ca sa stiti cu cine aveti de-a face.

A DOUA ZI

Petre Frasila a capatat in ochii mei, o data cu verdictul primit de la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, armura de erou. Pana la aceasta prima si impresionanta victorie romaneasca impotriva unui abuz de putere, cei 20 de ani de activitate pe care ii am in presa romaneasca mi-au confirmat, mereu, ca sansa unui jurnalist intr-un razboi cu influenta oculta, puterea transpartinica si banul facut prin metode greu de deslusit, era aproape de zero.
Succesul lui Petre Frasila trebuie oglindit in ochii a mii de gazetari care au capitulat, din multiplele motive umane care au inconjurat mereu o mare dezvaluire de presa. Pana la el, piesele de pe tabla de sah a libertatii presei au cazut din motive care au ajuns, o data cu trecerea timpului, legi nescrise. Sa ni le amintim, in acest context plin de speranta.
Esti jurnalist. Ai o bomba si toate premisele ca ea sa zguduie un sistem. Sa scrii e simplu. Intrebarea terificanta este: CE SE VA PETRECE A DOUA ZI “DUPA”?
Pentru cei mai multi, a doua zi a presupus un pret. Caci cinismul butadei “fiecare om are un pret” a fost probata de mii de ori in mass-media postdecembriste. Ce pacat ca furtuni de adevaruri au fost innabusite, la ceas de slabiciune umana, de atatia jurnalisti pentru care dorintele de baza – casa, masina, concedii, trai mai bun – au fost mai importante decat profesionalismul, verticalitatea, crezul in importanta decisiva a misiunii de jurnalist. Chiar nu-i vedem pe colegii de breasla, cu aer de lideri de opinie, care n-ar putea explica, la urma urmei, existenta unei limuzine, a unui iaht, a unor averi de top? Ei sunt cei care au facut din pret un obicei.
Pentru multi, a doua zi de “DUPA” exclude pretul, insa presupune prigoana. Daca tu, jurnalist, ai curaj, oare angajatorul tau are? Patronul are propriul lui adevar, intrucat are fraiele economice. Epoca jurnalistului actionar majoritar a apus, iar businessmanii privesc jurnalismul in masura in care aduce profit. Si punct. Asa ca prieteniile, compensarile, contractele facute pe alte firme, mult deasupra capului de idealist al investigatorului din redactie, au oprit alte mii de adevaruri. Rareori, jurnalistul redus la tacere a rabufnit in arena publica, si in acest caz, a platit intotdeauna cu slujba. Pe el, lumea aproape ca l-a uitat.
Pentru unii jurnalisti, “DUPA” presupune inceputul unei batalii de lunga durata, caci exista si oameni puternici care nu intra in conivente de ordin material si muta razboiul in instanta. In cazul fericit in care primeste asistenta juridica de buna calitate din partea organul de presa la care lucreaza, jurnalistul trebuie sa fie pregatit pentru ani lungi de amanari, stramutari, termene date la distante lungi de timp, probe, infatisari, toate desfasurate insa sub spectrul unui adevar verificat al justitiei romanesti – “nu conteaza daca ai dreptate, ci doar daca esti bine situat”. Numai Dumnezeu stie daca binomul investigator/angajator ii vor tine nervii pana la final sau vor putea face il asa fel incat verdictul sa nu fie minat de eterna si fascinanta “dubla masura” din legislatia romaneasca.
Pentru destul de putini, “DUPA” inseamna si incapatanarea de a merge pana la Strasbourg, la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Si asta, la finalul anilor de lupta surda, in care se pot schimba atat de multe lucruri in viata. CEDO pare atat de departe, incat resemnarea bantuie, indeobste, demersurile. Cata vreme puterea isi schimba culoarea, dar sponsorii ba, merita sa irosesti ani intregi pentru un ideal?
Stiti insa care este nebunia acestei povesti a resemnarii? Petrica Frasila a trecut prin toate aceste faze. A fost singurul sau mare aliat. S-a luptat cu morile de vant si a spus mereu: NU. A mers pana la capat! A avut un partener de business care l-a tradat. A avut un dusman care l-a urmarit pana la suprimarea afacerii media. A avut procese care s-au derulat halucinant intr-o sumedenie de colturi ale tarii. A pierdut in Romania definitiv. A plecat totusi la Strasbourg. Cati n-ar fi renuntat la lupta, gandindu-se la noul drum – Tele M Piatra Neamt – pe care l-a construit sau chiar la sanatatea sa, care i-a dat un semnal de alarma teribil in acest an?
Petre Frasila ar fi putut fi exemplul tipic al omului care moare cu dreptatea in brate. DAR NU ESTE! Victoria sa este cel mai imbucurator mesaj primit de presa romaneasca, din interiorul ei, din ultimul deceniu. Daca, printr-o intamplare fericita a vietii, ar fi fost mai multi ca Frasila, am fi fost, astazi, mai buni si mai puternici cu totii.
Petre Frasila este un precedent. Urmati-l!

BEST OF 2012 – Traian Basescu, un fel de Usain Bolt

best of, , , , , , , ,

Ma umfla rasul cand aud ideea ca Mogulul ne subordoneaza si, ca o armata, ne trimite in lupta de gherila. Locul e chiar mai liber decat v-ati putea imagina. Iata un text pentru VIP scris la ora la care referendumul impotriva lui Basescu inca nu isi aratase roadele. Cred ca o sa va placa…

Daca Traian Basescu ar fi concurat la 100 de metri plat, Usain Bolt nu ar fi fost astazi ceea ce este. Rezultatul consacrat de Curtea Constitutionala saptamana trecuta il arata pe presedintele ales al Romaniei mai viu ca oricand, construind o legenda – toate marile finale ale vietii au fost castigate la fotografie. Sa le privim cu atentie, pentru a vedea in actiune strategiile alergatorului Traian Basescu.
In cursa nu se intra decat la momentul potrivit, considera Basescu, a carui principala pasiune este viata in campania electorala. Regula momentului intrarii in batalie a fost stabilita inca din anul 2000, cand Partidul Democrat il asaza in extremis la startul campaniei pentru Bucuresti pe Traian Basescu, dupa ce testase piata cu un candidat mult mai slab. Distanta era uriasa fata de preferatul sondajelor, Sorin Oprescu, care, de altfel, il surclaseaza pe Basescu in primul tur de alegeri, 41,1% contra 17,1%. Apare a doua constatare – lupta in pluton nu ii place lui Basescu, ci inclestarea unu la unu, acolo unde stie sa calculeze orice lovitura. Iunie 2000 a fost momentul in care Basescu a activat pentru prima data rolul vietii sale – singur impotriva tuturor. Acreditand ideea ca el e omul care lupta impotriva unui sistem cu implicatii totalitare oculte, Traian Basescu pozeaza perfect in „salvatore della patria“ si, uluitor, intoarce rezultatul! 50,69% versus 49,31%. Prima victorie la fotografie. Oprescu nu a putut cataliza energiile unor oameni care nu voteaza, precum Basescu.
In acea spectaculoasa batalie apare o alta caracteristica a campaniilor sale – umorul si sintagmele introduse in folclorul urban. Ardeiul iute devine un simbol popular.
Intre campanii, Traian Basescu da mereu impresia ca pierde tot. In debutul anului 2004, Partidul Democrat nu mai avea grup parlamentar, din motive numerice. Oamenii care, de altfel, il ajutasera sa ia partidul lui Petre Roman, plecasera catre un PSD care controla tot. In aparenta. Basescu parea un primar haituit de procese, incapabil de a pastra o echipa in jurul lui, dar sigur pe un Bucuresti care ii simpatiza fronda. Campania pentru localele din 2004 avea sa fie un rarisim galop de sanatate pentru Basescu, dintr-un motiv simplu – nu e bine sa trimiti un adversar slab pregatit in lupta cu batranul lup de mare. Mircea Geoana era atat de nesigur pe el, ca potential primar, incat Basescu a preferat sa iasa la orice confruntare cu el, pentru a-l ridiculiza. Victoria detasata impotriva unui PSD care aruncase sume imense in publicitate avea sa fie pigmentata de o noua legenda urbana: Basescu, fotografiat cu paine si sare in mana, si text in stilul casei – „vizitele scurte sunt cele mai placute!”.
Marile resurse ale personajului Traian Basescu nu le banuia insa nimeni! Din nou, intra intr-o batalie cand nimeni nu se astepta. Octombrie 2004. Cotat cu sanse mari la prezidentiale, Theodor Stolojan se retrage in chip incredibil, din motive de sanatate care, pigmentate de lacrimile (o premiera pe chipul unui politician!) si imbratisarea aliatului Basescu, au trezit un electorat care nu era interesat de lupta politica. Aura anti-sistem a lui Basescu a urcat la cote incredibile. Victimizarea a prins la fix, ca si noua sintagma populara – „sa traiti bine!”. In ciuda unui arsenal administrativ fara precedent si a unei guvernari pozitive, Adrian Nastase pierde uluitor in turul al doilea – 48,77% versus 51,23%! A doua victorie la fotografie a lui Basescu.
Cum mai poti fi singur impotriva tuturor cand esti presedintele tarii si ai intors totul in favoarea ta? In doar cateva luni de la investire, stilul lui Basescu il face sa piarda controlul Guvernului, Parlamentului si, dupa numai doi ani, in aprilie 2007, o majoritate il suspenda. Majoritatea impotriva e tot ceea ce isi doreste de obicei Traian Basescu. Ideea antisistem, sub numele de cod 322, se naste de la sine si, pe fondul eternei probleme a opozantilor sai – relaxarea din umbra unei majoritati si lipsa unei previziuni a tuturor elementelor razboiului cu un luptator de gherila -, Basescu a castigat lejer primul referendum: 74,48% versus 24.75%. Traditia mesajelor puternice s-a pastrat. Afisele cu Basescu, astupandu-si urechile sau gura, semn ca nu vrea sa taca sau sa auda semnele sistemului declarat de el ticalosit, au prins.
2009 a fost momentul in care Traian Basescu avea nevoie de un nou sistem cu care sa para ca lupta de unul singur. Nu erau suficiente partidele adverse, asa ca dusmanul a devenit media privata – Patriciu, Voiculescu si Vantu. Mesajul impotriva oamenilor de afaceri pare mai degraba de stanga, Basescu zice ca e de dreapta. Dar ce conteaza, cand e nevoie de un sistem de invins? Victimizarea a functionat perfect. Lovit zilnic de sute de ori in direct la tv, Basescu a starnit compasiunea publica. Culmea victimizarii este caseta in care Basescu pare sa loveasca un copil, prilej de noi lacrimi publice si procente intr-o batalie ce parea pierduta. E drept, nu a avut nici adversar pe masura, caci Geoana parca ii prinsese frica din 2004. Cu toate cartile in mana, Geoana se declara victorios in noaptea alegerilor. Dimineata, adevarul iese la iveala – 50,33% versus 49,66% pentru Basescu. Prilej de o noua replica istorica – „un fleac, i-am ciuruit”. Sa povestim istoria lui 2012 pare inutil, pentru ca e ca si cum am relua ingredientele deja prezentate. Sistemul e prezent in secventa lui cea mai inalta – pericol de lovitura de stat! -, mesajele parca nu mai sunt atat de proaspete, dar asul din maneca este sprijinul international si un boicot la care adversarii nu se asteptau. Si finalul la fotografie, la un milimetru de acea jumatate plus unu. Basescu alearga.

Best of 2012. O intalnire – sau mai multe – cu Crin Antonescu

best of, , , , , ,

V-am spus ca am nostalgia scrisului. Dar pentru ca anul trecut mi-am stapanit-o nitel, va ofer un text publicat in VIP despre Crin Antonescu. Pentru cei care citesc, retineti: faptul ca e in aceeasi tabara politica cu patronul Antenelor nu m-a interesat. De fapt, nu ne-a interesat, in alcatuirea parerilor mele, pe niciunul dintre noi. Citi doar.

La masa de bridge a vietii publice, Crin Antonescu este omul care mizeaza pe “totul sau nimic”. Statistica vietii lui il duce, astazi, in postura de presedinte. Meciul final din 29 iulie poate inlatura, o data cu sintagma “interimar”, si stigmatul ghinionului pe care unii i l-au pus in carca. Pariurile vietii lui insa au avut mize spectaculoase.

Primul interviu consistent despre viata personajului Crin Antonescu a aparut chiar aici, in revista “VIP”. Istoria lui 1998 consemna prezenta celui mai pletos ministru din cati a avut Romania. Crin Antonescu, titular la Tineret si Sport, traia boem. De fapt, este un boem in retragere, asa cum ne povestea. Cei doi ani pierduti in timpul facultatii sunt fructul unei perioada in care si-a cam luat lumea in cap! Ambitia insa i-a dat mereu tarcoale, fara a forta norocul. Pana acum… Asadar, 1998 il surprindea pe Crin Antonescu intr-o locuinta minuscula, raportata bunaoara la casa lui Adriean Videanu, o mica rivalitate romaneasca la Versaiiles. La Piata Iancului, printr-o curte interioara rupta din interbelic, Crin Antonescu si sotia sa, Aura, isi construiau vise si schimbau sarutari, in fata reporterului “VIP”. Dragostea insasi fusese un pariu! “Era in ’82, eu eram la post, in Tulcea. Facusem un ramasag, nu mai tin bine minte miza, cu unul dintre cei mai buni prieteni si am castigat! Conform intelegerii, amicul meu s-a prezentat la terasa pentru cinste, alaturi de doua fete. Una a fost sa fie Aura. Din acea seara, am ramas impreuna.” Aura, absolventa de Psihologie si de Politehnica, este intruchiparea daruirii pentru dragoste. Amandoi – firi puternice, cu punct de vedere bine argumentat, dar care au crescut astfel o dragoste care avea sa isi scrie istoria, dupa cum se stie, in agonie si extaz. Din dragoste, Aura a ales, in ciuda datelor precare de sanatate, sa aduca pe lume o fetita absolut minunata, dar pretul a fost scump: s-a imbolnavit iremediabil si, cuprinsa de disperare, si-a curmat viata.
Altii in locul lui Crin Antonescu s-ar fi prabusit in abis. Ar fi pierdut haturile. Dar Aura l-a privit mereu prin ochii Irinei, un copil adorabil pe care am avut placerea sa-l cunosc. E matura, nu e deloc genul de copil de personalitate care crede ca i se cuvine totul. Se simte educatia tatalui care a crescut intr-o curte cu 12 familii, intr-o ambianta inconjurata de dragoste, dar si de reguli.
Crin a mers mai departe pentru Irina si a aparut in el o samanta extraordinara de darzenie. Dumnezeu i-a dat mereu a doua sansa. In viata particulara, se numeste Adina Valean, o femeie care are ceva in comun cu Aura: e o femeie puternica. Vorbim, asadar, despre o familie in care polemica este sarea si piperul, facuta insa intre limitele firesti. In 2010, aveam sa calc pragul casei cuplului Adina Valean – Crin Antonescu. De data aceasta, era vorba de un apartament absolut normal din zona Pietii Constitutiei. N-am vazut absolut nimic din ceea ce se poate numi inavutire sau lux. Computerul fostului candidat la presedintie statea langa o masa de calcat. Crin ne-a serviut cu o gura de whisky, apoi ne-a lasat sa intram in intimitatea sa. Doi ani mai tarziu, povestirile de atunci au alta perspectiva, cata vreme vorbim de un presedinte interimar al statului care a promis ca, daca referendumul ii da dreptate lui Traian Basescu, se retrage din viata politica.
Mutarea lui Crin Antonescu la Cotroceni, macar pentru o perioada, a facut-o pe Irina sa cada pe ganduri. Si-a adus aminte, cu siguranta, de perioada campanieie prezidentiale din 2009, cand, ca niciodata, tatal ei nu mai avea timp sa o duca la scoala, sa discute lectiile cu ei, sa se plimbe. Caci familia Antonescu este profund citadina – iubeste orasul si adora sa se plimbe pe strazile lui. Azi, asta ar mai fi posibil, cu linistea dorita, doar noaptea sau dupa “metoda Cuza”: deghizat… Asadar, copilul, nitel intrigat ca tatal avea o preocupare majora care ii rapea timpul, si-a sustinut cu jumatate de zambet tatal. L-a intrebat timid: “Daca o sa castigi, asta inseamna ca nu o sa mai ai timp pentru mine!”. Crin a asigurat-o ca oricand va avea timp pentru ea. Un copil nu poate fi pacalit.
A doua zi dupa scrutin, cand Antonescu pica din primul tur in calitate de revelatie a alegerilor, Irina a spus ce gandea: “Ai pierdut! YES!!!” Totul revenea la normalitatea dorita de ea. Care, iata, normalitatea e tulburata de faptul ca tatal ramane principalul favorit, pana la proba contrarie, pentru a fi succesorul lui Basescu. Poate ca maturizarea Irinei face ca acel YES!! sa fie raspunsul la alta intrebare, la ora scrutinului.

Ceva ce trebuie citit: VIP Day Afternoon

best of, , ,

Am intrat in meseria de jurnalist pentru ca ador sa scriu. Dar viata mi-a dat branci, in ultimii 6 ani, catre audiovizual. In 2012, am avut ocazia sa scriu cateva texte. Nu stiu daca le-ati citit, de aceea vreau sa le primiti. Ceea ce urmeaza e un text scris pentru Tabu Men. E despre lumea asta in care suntem obligati sa ne invartim.

Stergatoarele se zbat dement pe parbriz in fata ochilor. E furtuna. Si ma incapatanez sa ajung acasa, inainte de editia live a emisiunii mele, din aceasta seara. E una dintre zilele acelea, in care te prinde amiaza si nu am gasit inca invitat. Am chef de ironii si revad cu ochii mintii ziua in care Mihai Gadea mi-a spus ca ma vede in soi de Jay Leno si, de fiecare data cand ma trece un fior tipic romanesc, imi aduc aminte de vorbele lui. Invitatii lui Leno sunt programati cu multe luni inainte, iar o data ce ai confirmat prezenta, poate sa vina si uraganul Sandy, ca nu se schimba nimic. In Romanica destinului meu, NICIODATA nu anunt ce invitati am in ziua urmatoare, caci soarta cruda a neseriozitatii nationale face ca, implacabil, acestia sa nu ajunga a doua zi. Sau poate am ajuns eu un fel de baba superstitioasa…
Bine, as putea sa ma gandesc, in plin ambuteiaj, si ca Jay Leno a acceptat recent sa i se scada salariul, numai pentru a-si pastra echipa de realizatori. Nu, nu mai primeste 20 de milioane de dolari pe an, ci doar 15! La radio, canta Voltaj: “Sunt mic, mic-mic, dar nu-i nimic…”
In fine, ajung acasa. Imi pup baietelul pe crestet, ma hranesc putin cu ochii Oanei si zic ca, daca deschid televizorul, poate aflu „cheia“ serii. Invitatul ideal.
Imi cad ochii pe stirile de la ora 5. Baietelul e langa mine. Tardiv, incerc sa-i pun mana in fata ochilor. Un om de la tara tocmai isi spinteca soacra cu toporul. Imaginile sunt explicite, iar “blurarea” violentei, dorit-intarziata. Nu, subiectul asta nu e de mine.
Cititoarea de prompter isi arunca repede decolteul catre alta “bomba” – un transsexual a violat un sofer de taxi. Ei da, asta cred ca o sa fie subiectul concurentei mele in aceasta seara. Stiu reteta adversarilor mei pentru urmatoarele saptamani: urmeaza reconstituirea violului in studio, declaratii ale unor vecini, show de striptease cu violatoarea, puneri de silicoane in direct, concurs de lins morcovi live si, evident, minim o discutie mustind de “madulare”, cu vreo curva de pe centura care “stie ea” lucruri despre vedetele zilei. Saracul om de la tara care si-a taiat soacra: daca stia pe cine sa cresteze – o vecina mai oachesa sau o capra – era deja star monden…
Schimb canalul catre show-urile cu vedete. Si pun mana instinctiv catre portofel. Probabil ca, daca as fi avut un ban in plus, as fi putut avea in seara asta, o exclusivitate ca aceea pe care o vad acum. O cantareata de muzica populara povesteste inlacrimata cum au uscat-o in bataie parintii, cand era mica. Jur ca ii cunoscusem parintii si nu auzisem asa ceva vreodata. Intr-un minut, isi sterge fata cu dosul palmei si canta, ranjind, o melodie aflata in mare promovare. Bine ca mi-au ramas banii in portofel…
Pe ecran, scrie “Urmeaza sex in direct cu Contabila Porno”. Off, Doamne, mi-am platit taxele si luna asta… Deja o rog pe Oana sa mearga cu baiatul in alta camera, poate totusi gasesc subiectul izbavitor. Intr-adevar… E sase dupa-amiaza si nici macar furtuna nu poate acoperi detalii anatomice perfecte prin care o duduie – nu ma prind unde e contabilitatea in povestea asta – il poseda pe un crestin despre care aflu ca e seful ei. O fi aceeasi contabila care trimite banii de amenda direct la CNA? Daca faci balanta, minutul de audienta scos cu pornosagul aferent te “scoate” pe plus.
Ah, dar o recunosc pe contabila… E o femeie venea la emisiunea mea sa aplaude. Public platit. Da, e contabila cum sunt eu popa. Sigur n-a numarat mai mult de 200 de ron pentru “prestatia” asta. Macar sa se fi vandut pe mai mult!
Minutele trec, asa ca schimb canalul si vad, in toata splendoarea lui, un pitic dezbracat. Complet. Ma rog, mai are un ciorap pe “mandrete”. E sapte seara si copiii… Si copiii ce? Si piticul e un copil in sufletul lui. La doi pasi de el, pe o canapea, sade un sex-simbol, topit de placerea de a fi “varf de rating”. Placerea paleste cand piticul explica exact cum a penetrat pervers sex-simbolul cu o seara inainte si cum a chemat si niste prieteni sa o “posteasca”. Incepe sa spuna si niste numere. O fi extragerea Loto? Nu, piticul stie tantra. Sex-simbolul suiera un “manca-mi-ai..”, se ridica si… sa vezi bataie, nene! Moderatorul ii roaga sa se opreasca, in timp ce ii face semn unui operator sa ia detaliul de san dezgolit al divei si ciorapul cazut al piticului. E gooool!!!
Vreau sa plec catre studio! Nu gasesc nimic: uite si un reality-show de flagranturi in amor, cu povesti inventate si actori amatori care joaca prost si deja ma plictiseste…
Ah, nu m-am uitat la canalele de stiri! Ia sa vedem! Aaa, iata o emisiune de calitate: e plin de politicieni dintr-o singura tabara politica, iar de partea cealalta… un manechin, avand pe fata masca liderului opozitiei! Incepe sa-mi fie mila de saracul manechin, la ce-mi aud urechile. Cred ca o sa faca puscarie. Moderatorul, nervos, ii aplica un scuipat in figura manechinului. Ce pamflet!
Am auzit ca CNA isi schimba titulatura. Se va numi, de maine, Cercul Poetilor Disparuti.
Plec. Mai bine vorbesc singur toata emisiunea. Furtuna parca s-a mai oprit. Vecin cu televiziunea unde lucrez, se afla un post TV concurent si… o cafenea. In viteza masinii, observ ca, la o masa, sex-simbolul si piticul de mai devreme isi numara banii cot la cot. A, deci nu s-au omorat…
Nu, in seara asta nu vreau sa vorbesc singur. As vrea sa am ca invitat pe tine, cel care ai citit acest text pana la final. Nu de alta, dar am senzatia ca ne gandim la acelasi lucru.