Privesc destinul unui femei şi îl văd sub forma unei balanţe, ţinute de mâna diafană şi fermă a Divinităţii. Pe un taler, se află – numeroase – darurile minţii: inteligenţa, curajul, intuiţia, forţa de muncă, dorinţa ardentă de a defini trecerea prin lume cu fapte şi recunoştinţă publică. Pe celălalt taler, este doar atât: inima. Cu toate capriciile, lacrimile, fericirile. Cu tainele şi neuitatele ei. Nimic nu e mai nemeritat, în acest balans al existenţei, decât faptul că, atunci când un taler atârnă prea greu, nefericirea provocată de celălalt devine cotropitoare.

Aceasta este nefericirea vieţii Andreei Marin.
Ghemul de ambiţie care privea fix la 20 de ani Bucureştiul, cu dorinţa de a-l cuceri, a întâlnit un băiat, Cristian, la braţul căruia a plecat pentru a ocupa pupitrul ştirilor naţionale. Şi poate că balanţa ar fi rămas aşa, în echilibru, dacă sclipirea lui Valeriu Lazarov nu ar fi schimbat un crainic plăcut de ştiri în dirijorul perfect al emoţiilor românilor, de la Surprize, surprize. Gloria şi profesia s-au lansat atât de sus pe orbită, încât au făcut ca locul de lângă ea, din inima Andreei, să devină brusc strâmt. Să fie accesibil doar celor care pricep că firea scrupuloasă şi pasiunea pentru rolul public de „făcător de bine” îi vor urmări toată existenţa. Andreea a devenit altcineva: un super-star, dornic să-şi confirme mereu locul, iar Cristi a rămas bărbatul de treabă cu zâmbet ieşean, privind totul dintr-un colţ. Colţul din care s-a deşirat broderia primei căsnicii.
Povestea Andreei Marin nu este, ca a atâtor femei celebre, una în care ea să poată trăi câtă vreme talerele pot fi definitiv debalansate. Aşa că, în goana irepresibilă a succesului televizat, Andreea a continuat să suprapună portretul robot al perechii imaginate clar în inima ei peste profiluri bărbăteşti, seducătoare în parte. Nici businessmani de anvergură sau boemi, nici avocaţi cu aspiraţii nu au avut ingredientul secret greu de definit al fericirii ei – cu pasiune, cu înţelegere, cu putere interioară, cu onestitate.
Andreea a crezut că toate pot fi topite, indiferent de micile semne de întrebare, în creuzetul farmecului unic al lui Ştefan, bărbatul făcut ca femeilor să li se pară de neuitat. Dragostea a depăşit barierele, iar Andreea şi Ştefan au fost investiţi cu moştenirea simbolică, dar înfiorător de grea, a celui mai aspiraţional cuplu din România.
Talerele se debalansau vertiginos către iubire – cariera TV a avut certitudini mai puţin fulminante, până în clipa în care visul Surprizelor s-a curmat. Nimic mai greu pentru cea care fusese atât de sus, încât avea nevoie de o urgentă reinventare şi doar apariţia fiicei i-a vindecat umbra de depresie. Ambiţia ei nu a dat greş însă nici acum. Rolul de „zână” s-a mutat, spectaculos, mai aproape de oameni, prin evenimente cu misiune socială. Efortul a avut însă mereu acelaşi preţ – cât timp ea era ocupată, Ştefan a văzut, peste gard, o copie fidelă, la chip, a ei…

Incapabilă să trăiască sub spectrul unui compromis, Andreea a plecat, purtând în minte gândul că, poate, fericirea stă în ochii unui om mai puţin ocupat, dar mai capabil să ofere iubire curată şi susţinere. Poate prea repede, poate dornică să nu arate lumii că ea a pierdut pariul iubirii, Andreea Marin a crezut că „aerul proaspăt” poate fi Tuncay, tânăr şi viguros. Oare iubirea putea primi un nume din altă lume?
Balanţa s-a ţinut în echilibru, până când firea aprigă din sufletul oricărui turc a dorit să se ridice, din toate punctele de vedere, la nivelul ei. Deşi a fost şi va rămâne, în ciuda calităţilor sale, „soţul Andreei Marin”. În loc de linişte şi ocrotire, a primit provocare. Şi multă, multă îndoială în iubire.
Cu sufletul cernit, Andreea Marin priveşte iar, cocoţată pe talerul înălţat atât de sus al muncii sale, către cel gol, al iubirii. Şi-l umple, din nou, cu vagoane de speranţă. El nu rămâne gol pentru multă vreme, dar cine mai poate spera, ca în poveşti cu zâne, că locul poate fi ocupat o dată pentru totdeauna…