Nimic despre Rio. Totul despre femei.

rec în mare viteză peste aproape orice transmisiune olimpică TV. Și o fac cu strângerea de inimă a celui care a scris sau a publicat interviuri despre toți campionii sportului romîânesc din ultimii 50 de ani, fără exagerare. Și cu dor. Dorul pentru respirația tăiată, pentru iluminarea clipei de victorie, la ceasul decisiv al unor finale istorice. Trăim vremuri în care ne umplem cuferele de explicații și, mai ales, de reproșuri la adresa celor care văd dezastrul și îl pronunță răspicat, exact așa cum arată, pentru că, nu-i așa, nu trebuie să ne criticăm trimișii pe Olimpul sportului doar pentru a “ieși la număr” pentru ca întrecerea să fie plină. Nu e bine să criticăm, pentru că noi, jurnaliștii, nu avem decât talentul de a face praf totul. E drept, nu mă prind totuși cine are talentul de a construi durabil, dar chiar nu îmi propun critica. Sunt în vacanță și mă voi hrăni un an din relaxarea de acum.
Vreau să mai spun doar că mă urmărește de o viață, mai exact din 1985, un lucru pe care l-a spus Mircea Lucescu, în plină dezamăgire a ratării unei calificări de Mondiale:
“Ești tot atât de bun cât propriul tău rezultat”.
Punct.
Pentru femeile românce de la Rio care au apărut la rampă, în aceste săptămâni de frustrare și ratări, am doar câteva mici revelații.
1. Port-drapelul. Cătălina Ponor. Triplă campioană. Femeia care trăiește cu atât de multă pasiune gimnastica, încât se întoarce mereu la ea. Admirabilă. După ratarea singurei finale în care am dat oarecum semn planetei că în România nu a fost interzisă prin lege gimnastica feminină, Cătălina vorbi cu năduf: “Am venit la Olimpiada, deși nu mai aveam nimic de demonstrat”. Apoi, îl privesc pe Michael Phelps. Tocmai lupta ca un nebun pentru a douăzecisitreia medalie de aur. El oare de ce mai are de demonstrat ceva? Sau poate vrea să demonstreze ceva și pentru strănepoți…
2. Campioana manager. Nițel iritată că subalternii săi de la natație se plâng de condițiile improprii – prin vocea puștiului Robert Glinta -, legendara Camelia Potec a parat clasic: “Nu știu de ce se plâng, au primit ce au cerut”. Mi-am adus aminte, în acea clipă, de mame celebre, milionare în euro, care descoperă terifiate că, la 15 ani, copiii lor se droghează, și apoi își șoptesc mirate: “Dar cum e posibil să se întâmple asta, doar nu i-a lipsit nimic odraslei?”. Ca și în rolul de părinte, în performanță, pentru a străluci, ne trebuie ceva mai mult decât o notă de plată achitată.
3. Doamna doctor. Mai exact, soția lui Octavian Morariu, fostul șef al olimpismului din România, acum în poziții strategice în forul planetar, chipeș, bogat, deștept. Dar atacat acum nu numai pentru rezultate, ci și spadapentru lucruri pe care nu le-a facut, cum ar fi faptul că până și echipamentul sportiv e, la noi, contrafăcut. Ei bine, doctor Nicoleta Morariu are voie să comenteze, pentru că nu e jurnalist, și ne roagă să nu-l atacăm pe soțul domniei, pentru că, dacă plângem după anii cu zeci de medalii, e bine să nu ne dorim să se întoarcă vremurile în care aduceam medalii cu lopata. Cineva ne sperie cu bau-baul comunismului distrugător. Fina manipulare a doamnei merită un raspuns în cifre: 1992, Barcelona – 18 medalii. 1996, Atlanta – 20 medalii. 2000, Sidney – 26 medalii (11 de aur!). 2004, Atena – 19 medalii. 2008, Beijing – 8 medalii. 2012, Londra – 9 medalii. Astea tot a dictatură miros, distinsă doamnă?
Vara vrajbei noastre să se incheie… Rio poate fi doar infinita dovadă că femeile ne salvează. Mai ales când sunt patru. Iar dacă au și câte o spadă în mână, cerul le aparține!

images

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *