Mi s-a umplut sufletul de amaraciune cand am vazut ca lupta lui Nicu Constantin (omul care a fost la botezul meu si e unul dintre colosii pe care i-am privit, cand cresteam) cu boala a fost un esec, atat de repede. M-am despartit in tacere si tristete de un nemuritor care mi-a oferit cu generozitate pe tava viata lui, pe care am pus-o intr-o carte care a aparut in 2000: Ochelarii miraculosi.
In noaptea zilei in care a plecat dintre noi, privindu-i ghidusia din ochi prin inregistrarile difuzate de posturile TV, mi-am adus aminte de una dintre vizitele la el acasa. Era in iarna lui 2000. Tocmai se intorsese din America unde, surprinzator, se casatorise religios cu Mandita, femeia minunata cu care a mers pana la ultima rasuflare. Era linistit si fericit. M-a asezat la masa, si-a aprins o tigara (una dintre cele care ni l-a luat) si, cu un licar de joaca in priviri, mi-a zis: “Stai sa vezi ce mi-am luat!”. Era un Mos Craciun american (evident, cu ochelari) in haine rosii de plus, nu chiar mic de statura. ”Apasa-i mana”. Mosul dansa un Jingle Bells rock’n'roll indracit, dand din dos totalmente haios. Nicu radea din toata inima…
Joaca…
Aceasta placere a jocului l-a urmarit toata viata. A fost un om otelit de vremuri, dar, in interiorul sau, un vesnic copil care a dorit sa arate lumii tot ceea ce Dumnezeu i-a dat, ca har. Pentru privirea aceea plina de placere, intr-o clipa atat de simpla, ca si pentru atatea alte clipe frumoase, ii multumesc lui Nicu acum, mai ales fiindca mi-a dat sansa sa simt de aproape aluatul comedianului de geniu.
Ramai la mine in suflet!!!!!
» Continuare
